clicclicclic

84418748_538224760376915_8168314978449752064_n

 

clic-clic-clic-clic… (niciodată, clic,    clic,    clic,    clic,….)

ca o inimă tahiritmică ca pulsația unui swing nebunesc ca REM din timpul somnului

până la clic-ul ce te scoate din minți

CLIC-ul

întunericluminăîntunericluminăîntunericluminăîntuneric

vertij

(dacă ar fi să fiu un comportament obsesiv aș fi unul mut, orb, anosmic, surd, sunt sigură că pot găsi unul)

(pe de altă parte, ce ar mai rămâne din mine să mă facă obsedant?)

cum, Doamne, să te împaci cu obsesia care nu ești tu și nici nu e a ta?

 

Nevoia de constanță sau nebunia care se cere pentru a trăi mai puțin nebunește: fiindcă am ajuns la subtilitatea de a o simți pe Kiti că va începe să apese întrerupătorul de lumină, sunt pregătită să-i rezist. Pe primul clic închid ochii, pe al doilea îi deschid, pe al treilea îi închid iară, pe al patrulea îi redeschid și așa. Nimic, nicio impresie nu se pierde, totul, zice că, se transformă (în ”tu ești normală la cap?”). Destul de, în definitiv sunt aproape singură cu mine în bucătărie.

Pe de altă parte, ninsoarea de azi-noapte îmi amintește de copilărie. Prima ninsoare a iernii sau cea mai aromată madlenă a bucuriei din copilărie. Pe de altă parte, adică despre clicul de mai sus. Te duci la culcare cu ochii deschiși, rămâne pe retină imaginea generică a lumii înconjurătoare, default-ul, câmp, drum, câine, mașină, floare, pom, închizi ochii; de undeva de foarte de sus cineva face clic, stinge lumina; apoi deschizi ochii, crezând sceptic numai în ceea ce ai văzut cu ochii tăi, dar dai de minunea albă; te bucuri în ciuda faptului că te orbește zăpada; nu te grăbești să aștepți următorul clic.

Deschis

Kiti preferă ușile deschise. Ea este o ființă eminamente dinamică, deși unii ar putea numi-o hiperactivă. Ușile deschise ar putea să fie legate de dorința de mișcare, dar această ipotetică legătură nu are nicio importanță. Ar putea avea, dacă m-aș lăsa sedusă de înclinația mea romantică, dar cu toate aceste uși deschise de Kiti, posibilul meu romantism trece de bariera raționalului și îmi dă coșmaruri cu pereți mâncați de turme înfrigurate de șoricei. Deschise așadar, oricât de neașteptat ar fi spațiul pe care îl deschid ele. Ușile încăperilor, dulapurilor, sertarelor, sticlelor, cămășilor, epidermei, broaștei țestoase, umbrei, sacilor…Îmi amintesc cum într-o dimineață, pe când spălam eu visătoare două căni, șapte pahare și unsprezece lingurițe, am simțit deodată o împunsătură nu foarte ascuțită în spate, de care nu m-am speriat. Nici nu avea de ce să mă sperie o altă binecunoscută căutare de-a copilei de a deschide o ușă, chiar dacă cuțitul din mâna cercetătoare a fetei le-ar putea părea unora înfricoșător. Am fost de acord să-mi deschid măcar ușa spatelui, totuși, mai aveam de spălat cam opt lingurițe, iar Kiti s-a bucurat. Eu nu sunt neapărat împotriva ușilor deschise, dar trebuie să recunosc că prea mult spațiu deschis îmi provoacă crize de hiperventilație. Este interesant să spun ce tocmai am spus, pentru că mi se revelă o posibilă determinare a deselor momente de respirație superficială pe care i le înregistrez fetei, atunci când am suficientă atenție pentru ea. Nu mai respira!, îi ordon prostește adesea, iar ea îmi râde în nas, inspirând în hohote, și, când este excesiv de zeflemitoare, mai deschide încă o ușă. Să vezi ce a făcut într-o altă dată, era tot o dimineață, dar asta este mai degrabă o coincidență, pentru că nu am niciun indiciu că în această parte a zilei ar fi mai predispusă să deschidă uși, ei bine, a deschis ușa balconului, un fapt absolut de înțeles, prin care a pătruns un aer rece și nervos, care a trântit cu un zgomont infernal ușa dormitorului înapoi, de perete. Atât de ofensatoare i s-a părut opoziția vântului, încât, după ce a deschis ușa trântită, a fugit urlând în camera ei cu ferestre baricadate, a potrivit ușa și s-a aruncat în pat să plângă. Ușa dormitorului meu s-a mai izbit o dată violent de perete, dar jur că, deși  nu sunt adepta ușilor mereu deschise, am urât și eu o clipă vântul.

 

img_6092