Furtuna

Odată, după una dintre încercările pe care autismul copilei ne-a detonat-o la picioare, ne-am întrebat cu Horică oare cât de mult peste ce aveam atunci ar putea fi prea mult de îndurat, iar răspunsurile pe care ni le-am căutat scornind tot felul de situații la limita omenescului au fost destul de încurajatoare. Și totuși. Mai copleșitoare decât dependența fetei de noi, mai epuizantă și descurajantă decât orice gând la viitorul ei dependent îmi apare propria noastră nesfârșită dependență de oamenii din jur, ceea ce este, recunosc, nu doar dureros pentru mine și ai mei, ci atât de neobișnuit pe cât este și autismul însuși. Desigur, sunt recunoscătoare zecilor de oameni înțelegători și iubitori de care ne-am înconjurat de peste zece ani de când…, dar cât de chinuitoare este teama de iminenta lor renunțare, adesea subită, ca cutremurul sau furtuna din senin, renunțare pe care, la fel ca pe fenomenele meteorologice amintite, nu o poți condamna sau urî sau îndulci, ci poți doar să o trăiești, s-o plângi și s-o uiți. Oamenii renunță și pleacă și nu trebuie învinovățiți, eu rămân neresemnată să plâng puțin, apoi să caut alte suflete pereche cu al copilei noastre, la fel cum am făcut aseara cu salcia frântă de furtună.
IMG_0449

Priviri și corespondențe diverse

Cred că am privire lipicioasă, fiindcă adesea mi se întâmplă ca între oameni necunoscuți, eu să fiu cea căreia cel mai vorbăreț dintre noi i se adresează. In fața registraturii, pe culoarul luminat dureros de artificial, stăm în rând simbolic opt persoane cu șapte dosare și un copil în brațe. Copilul nu are dosar, iar mama lui are un dosar și un copil în brațe, după care, restul de șase persoane stă echilibrat cu câte alt, desigur, dosar în mâini sau brațe. Așteptăm să înregistrăm hârtii peste hârtii și iarăși alte hârtii, dar nu despre asta e vorba. O femeie cam la vârsta unei tinere bunici vrea să vorbească și vorbește, fiindcă, aflu, suferă de autism, ceea ce o face extrem de sensibilă la nevoile și dorințele ei senzoriale, îmi spune chiar că dacă i se face foame și nu are de mâncare la îndemână, începe să țipe și să arunce cu tigăile și oalele pe fereastră. Fiindcă mă privește sprinten și insistent, glumesc, cred că oalele și tigăile i se întorc pline de mâncare înapoi prin bunăvoința cuiva, Zâmbește și îmi pune întrebări indiscrete. Eu îi zâmbesc îndărăt și îi zâmbesc și lui Felix care se cațără cât e de mare pe mine, nu știe cât de tare să-l impresioneze atâta stranie vorbărie. Aflu nevoit tot felul de amănunte despre dumneaei, apoi îi vine rândul la registratură și pe culoarul luminat dureros de artificial, acum când soarele primăvăratic este nespus de generos, se lasă liniștea. Din urma mea, un bărbat tânăr cu ceva dizabilitate intelectuală ușoară pornește a râde și a vorbi cu mine, în timp ce îmi arată cartea lui de identitate, curată, nou-nouță, abia ridicată de la poliție, împreună cu povestirea împrejurării care l-a dus la refacerea actului de identitate, o poveste mai degrabă înduioșătoare decât banală la care devin părtașă mai degrabă înțelegătoare decât întâmplătoare. Mă imaginez privind înspre oamenii din jurul meu, inclusiv către mine, îmi văd ochii larg deschiși, încercănați din oficiu și îi privesc cu simpatie. Iubesc oamenii, din oficiu, așa de simplu cum am și cearcăne de când mă știu.

16178668_10212185819390782_1324855015520373499_o

Coțofana

Îi zicem Coțofana. La vreo 48-52 de ani, este o femeie înaltă, uscățivă, ușor adusă de spate, cu părul negru-negru, ținut într-o tunsoare de anii optzeci, nici lung, nici scurt, căzut în șuvițe drepte peste ochi și peste ceafă, contrastând cu pielea albă, de unde și porecla pe care i-a dat-o tata, mai în glumă, mai în serios, dar mai ales în ciudă, să vă spun de ce.

Acum este de notorietate faptul că Kiti se remarcă în aglomerări urbane sau nu neapărat, iar cum, fără a fi excesiv de modești, nouă nu ne place faima sau mai bine vâlva publicului sfătos, adesea ignorant, alegem la mare plajele mici, nu foarte căutate și chiar și pe acestea preferăm să ne construim mica noastră tabără undeva la marginile lor, astfel încât să nu creăm disonanțe din probabilul exces de sârguință al copilei noastre, dar nici deplină izolare eventualilor doritori de interacțiune socială dintre noi.

Dar fata trăiește marea, de parcă ar ști de unde venim pe lume, înaintează către lume, apoi se retrage timid înăuntru, iar trupul ei mimează dinamica tidală în pas apăsat, congruent cu cel al respirației, complet descoperit de sub controlul dependent al voinței. Cel puțin așa ni se arată, în nesfârșită fluctuație, adesea contradictorie și neapărat năucitoare. Până când.

Coțofana, deși lungană și costelivă, este, precum corvida ce a sugerat poreclirea, leneșă și sedentară, ea nu se mișcă din, nici în șezlongul ei fierbinte și nimeni nu se gândește să îi reproșeze ceva. Nici Kiti, până când, cum spuneam, îi observă pachetul strălucitor de biscuiți, de parcă Kiti ar fi acum o coțofană, chiar dacă corpul ei rotofei, plin și părul castaniu, scurt și ciufulit în veci n-ar putea aduce cu al unei coțofene.

Fac o paranteză. A fost un timp în care afluxul banalului biscuite înspre centrul copilei căpăta valoare spirituală, pentru că era în stare să facă să dispară încordarea sufletească, nu prin împlinire senzorială, deși cu greu s-ar putea nega dependența dispoziției sufletești de cea trupească, ci prin înlesnirea comuniunii cu noi, apropiații ei, datorită intensificării înțelegerii. Astăzi însă, biscuitele s-a ”despiritualizat” (sunt autoironică, să nu se înțeleagă altfel), el este un biet element din realitatea trivială a lumii, vulgar, anodin sau poate nu chiar complet neînsemnat.

Pentru că l-a văzut în mâinile Coțofenei, și l-a dorit, l-a voit, iar când voim ceva din realitatea trivială, evident, ne trivializăm, simțim mai simplu, mai superficial.

Kiti s-a apropiat în pas calm, în liniște (detaliu important, întrucât strigătul ei este pentru necunoscători intimidant) spre obiectul strălucitor, chiar dacă strălucirea este un termen exagerat sau figurat, cum se vrea, și a întins copilărește mâna. Atunci Coțofana s-a strâmbat la chip, n-a crăuit, dar și-a retras spre inimă pachetul de biscuiți, îndepărtând-o pe Kiti cu un gest explicit.

Deși Kiti s-a resemnat (hmmm, straniu!), porecla s-a cerut născută și pomenită, așadar s-a născut și, cum se poate observa, s-a pomenit și încă o mai face.

In continuare, Coțofana nu și-a dezamăgit porecla, ea a rămas încruntată de parc-ar fi ciugulit mereu ceva cu ciocul, speriată, ba terorizată de fluturele nostru neliniștit, dar inocent, cum până și Coțofana a înțeles într-un bun sfârșit. Sfârșit.

 

IMG_1255