Atingem curcubeie

Mi se amintește că astăzi, acum un an, i-am schimbat blogului înfățișarea originală, trec anii ca curcubeiele, se umplu pagini de impresii scrise, nici cele nescrise nu rămân pe dinafară, copiilor le crește barba cât noi nu ne refuzăm îmbătrânirea.

Vorbim despre dor, copiilor le este dor, ei plâng de dor și caută să își aline dorul, eu cred că alinarea este mijlocită de tehnologie, aprind ecrane inteligente și cresc volumul, destinatarul dorului vorbește, râde și îmbrățișează, senzații dragi învăluie încăperea, dar apoi cel mai sensibil recipient de dor sesizează nemulțumit incompletudinea domolirii dorului, el spune răspicat că niciodată dorul nu se stinge în lipsa atingerii și trebuie să îi dau dreptate, Felix ar vrea să-l atingă la fel cum își dorește să atingă curcubeul cu mâna la mijlocul lui, în zona portocalie cel mult, dar nu simți nimic dacă atingi un curcubeu, îi spun nesăbuit, din fericire se preface că nu mă aude, mă răzgândesc, de fapt are dreptate, abia când ești în stare să atingi cu mâna un curcubeu, începi să cunoști senzația de dor stins.

15000701_10211055918103956_4090250905347930447_o

Înljubliți

O săptămână într-una dintre acasele primelor noastre tinereți, Ljubljana, orașul iubirii. Copiii sunt mari acum, dar am grijă să își adune în pași mici, negrăbiți amintirile, difuze astăzi, mai degrabă sub formă de senzații, decât concretă. Un schelet atârnat într-o colivie, simbol al cafenelei dintr-un subsol răcoros de la marginea Ljubljanicei, este madlena lui Horică. Felix visează că își amintește și visează frumos, dar este îndreptățit să-și amintească, fie și în vis, fiindcă este legat prin naștere pe vecie de locul ăsta. Mai mult decât atât, (re)cunoașterea îl face să pară iarăși crescut subit. Iar Kiti, o, Kiti, ea face o încântătoare echilibristică printre toate fricile ei grele și, deși o face cu încordarea necesară, nu-i lipsește înțelepciunea de a fi îngăduitoare. Cuminte își găsește ritm sănătos de respirație, din crisalidă o atingere magică o trece într-un gingaș fluturaș, adesea pe umerii fraților ei. Și mai suntem și noi doi, încă tineri, desigur, fiindcă ne înconjurăm de toți copiii, bunînțeles melancolici, dar și bucuroși să ne regăsim după ani într-un balsam de senzații și arome terapeutice, pentru că timpul trecător nu este doar necruțător, el este, așadar, vezi bine, și prietenos.

13584669_10209891694639097_1597837833884451737_o

A butterfly as big as our love

Aceștia suntem noi, copacul, florile, gardul și fluturele.
Acesta este un detaliu dintr-un desen, chiar mai complex decât se vede, al băiatului nostru mic. Sună interesant.
Acest detaliu a fost decupat de o prietenă, freelance visual artist, Roxana Ene, care vede cu ochi de profesionist acele detalii semnificative din lucrările copiilor noștri și ne încântă cu ele, ‘traducandu-le’ cu îndemânare și dragoste.
Acest articol este o emoție.
Acest articol este și o mulțumire.
Această abundență de pronume demonstrative nu este întâmplătoare, cum neîntâmplătoare este și dimensiunea exagerată a fluturașului lui Felix. Este un simplu artificiu stilistic și sufletesc; în acest fel mă apropii de subiectele despre care scriu. Cum este un mijloc sincer al copilului de a-și descrie trăirea. Da, fluturele.
Atât. Restul e esență. Ca-n chintesență.

Insula transformării noastre

 

 

Pe o insulă de smarald îndepărtată, într-o primăvară timpurie, de mult, de mult sau poate nu chiar atât de de mult, însă acolo, pe acea insulă unde poți lesne să crezi că ești într-un spațiu atemporal, noi ne-am transformat. Acum, în vremurile astea atât de impregnate cu temporalitate, e liniștitor să înțelegem că transformarea pe care am suferit-o s-a întâmplat acolo, acolo unde verdele este universal și etern, unde aromele trecutului se regăsesc neîntinate, îmbinate subtil în izuri moderne, datorită mării și a brizei ei purificatoare, datorită curățeniei și armoniei cerului cu pământul insular și cu apele. Pentru că orice transformare, trecere pe care o suferi trebuie recunoscută în primul rând de către tine însăți, apoi de către restul universului tău mic și mare. Transformarea noastră este acolo, o văd foarte limpede, aparține spațiului aceluia ca localizare fizico-geografică, un spațiu originar și pasaj pentru devenirea noastră familială de astăzi și este cu atât mai autentică, cu cât este învăluită de nuanțele infinite si ereditare ale lumii.

Primăvara este un anotimp aniversar, nu pot să uit de primăvara aceea, dar nu o fac cu nostalgie, ci doar cu sentiment bun de împăcare.

Primăvara chiar este un anotimp aniversar, privește-ți bucuria regăsirii ei, poate mai mare decât oricare altă regăsire a naturalului, și pentru asta, găsește-ți timp de sărbătorire candidă. Încălzește-ți inima în soare blând de primăvară și scoate-ți lupa din buzunar. Numai așa vei putea privi cu încântare particulele, evident infime, de fericire.