Furtuna

Odată, după una dintre încercările pe care autismul copilei ne-a detonat-o la picioare, ne-am întrebat cu Horică oare cât de mult peste ce aveam atunci ar putea fi prea mult de îndurat, iar răspunsurile pe care ni le-am căutat scornind tot felul de situații la limita omenescului au fost destul de încurajatoare. Și totuși. Mai copleșitoare decât dependența fetei de noi, mai epuizantă și descurajantă decât orice gând la viitorul ei dependent îmi apare propria noastră nesfârșită dependență de oamenii din jur, ceea ce este, recunosc, nu doar dureros pentru mine și ai mei, ci atât de neobișnuit pe cât este și autismul însuși. Desigur, sunt recunoscătoare zecilor de oameni înțelegători și iubitori de care ne-am înconjurat de peste zece ani de când…, dar cât de chinuitoare este teama de iminenta lor renunțare, adesea subită, ca cutremurul sau furtuna din senin, renunțare pe care, la fel ca pe fenomenele meteorologice amintite, nu o poți condamna sau urî sau îndulci, ci poți doar să o trăiești, s-o plângi și s-o uiți. Oamenii renunță și pleacă și nu trebuie învinovățiți, eu rămân neresemnată să plâng puțin, apoi să caut alte suflete pereche cu al copilei noastre, la fel cum am făcut aseara cu salcia frântă de furtună.
IMG_0449

Cu grație

Am deschis într-o doară facebook și un val cald de bucurie m-a năpădit pe dedesubt, de parcă aș fi deschis fereastra dormitorului, chiar deasupra covorului gros de iarbă verde proaspăt montată, sau poate chiar mai emoționant decât atât, fiindcă în afară de prospețimea, linia estetică simplă și delicatețea firului de iarbă, cartea noastră, care mi-a apărut în fața ochilor, suntem noi înșine, frumoși și vulnerabili, cum am fost lăsați s-o ocrotim pe blânda Kiti, astăzi mai puțin blândă decât ieri sau decât mâine, dacă ar fi să socotesc blândețea altceva decât o stare de spirit, și o socotesc, să știi, uneori o fac, îi urmăresc extenuată înverșunarea clipelor, fără să o înțeleg pe deplin, apoi o urmăresc la propriu, prostește, ca un gardian plictisit de inactivitate, să nu cumva să, de parcă într-un fel oarecare ei nu i se cuvine aceeași libertate ca oricui, pentru asta câteodată aș vrea să mă simt mai vinovată decât mă simt, dar altădată-mi port o vină grea, pe care mulți n-o înțeleg și încearcă să o justifice prin exterior, mă rog.

Dar impresia grațioasă se ține o vreme și face rânduială bună zilei, de aceea, fără grabă, cobor împreună cu Felix pe malul lacului neexcesiv sau poate, totuși, exagerat de bun cu norișorii ce îi alunecă pe suprafață, s-o salutăm pe Lebedi, unde ești tu Lebedi, pe cine îmbrățișezi printre norișorii patinatori, chiar deunăzi o compătimeam vinovat, de ce ești singură pe lume, de ce frumusețea ta nu mângâie pe nimeni, ca grația zilei să ne dea răspunsul așteptat, Lebedi nu-i singură pe lume, de fapt întreaga ei lume  este cu ea, un cârd (sau cârduleț) de lebeduțe delicate, miniaturale o urmează deasupra lacului tot mai fumivor (acum excesul lacului mi-e tot mai limpede), iar inimile noastre bat mai tare împreună în fața eternului miracol al vieții. Abia acum găsesc clipă bună să mă aplec asupra agendei băiatului să îi scriu dedicația pe care suntem invitați să le-o facem copiilor la fiecare început de an școlar, nici măcar nu mi-a trebuit inspirație, am scris-o pe o expirație lungă, odihnitoare.

Vocea de iubire

Când m-am trezit, era întuneric beznă, Kiti dormea lângă mine. Apoi, când s-a trezit și ea, i-am luat obrajii în palme, întrebând-o în liniștea groasă a dimineții, în șoaptă, dacă mă iubește. Nu mi-a răspuns, de parcă n-ar fi îndrăznit să tulbure liniștea din cameră. Bineînțeles că am insistat să primesc un răspuns, pe care mi l-a dat, un incomplet, abia perceptibil ‘ga’. Îmi imaginez că a-i cere tocmai ei să rupă o tăcere cu vorba este o cruzime din partea mea, dar nu sunt oare tot un fel de cruzimi multele din cele pe care părinții le fac pentru copiii lor, pregătindu-i pentru viață? Totuși, în apărarea mea, spun că i-am vorbit cu drăgălășenie și considerație pentru trebuința ei de secunde în plus pentru a răspunde. Cătă chiar are o  vorbă pentru asta, anume ne folosim ‘vocea de iubire’. Când le glăsuim copiilor ‘cu vocea de iubire’, ei înțeleg și acceptă mai senini orice. O notă. Vocea de iubire este una dintre puținele entități inimitabile ale lumii, un fel de definiție a autenticității.

Pur și simplu nu pot trece peste podețul care ne aduce și ne duce de-acasă fără să mă opresc să le caut din privire. Copiii, mai puțin Kiti care însă, și ea, ne respectă căutările încetându-și cântarea, sunt la fel de entuziaști descoperitori ai lor, din momentul în care le reîntâlnim pentru prima oară primăvara și până spre toamna rece, fiindcă egretele albe, dar nu doar ele, ne sunt, în afară de optimiste mărturii ale curățeniei spațiului în care respirăm, și motive constante de încântare și visare. Uite-le imaculate în jurul nostru, delicate și mărețe, cum se strâng ele instinctiv în perechi, ca să-și poarte într-o subtilă atingere singurătățile împreună. Iată-le pecetluind permanența uniunii noastre familiale, precum o face fiecare amintire în parte. Noi și egretele noastre.