Ne întâmplarăm

N-am timp la dispoziție, nici dispoziție în timp să scriu în jurnal, o fac totuși telegrafic, ca să notez niște bucurii, nu sunt succesele școlare ale copiilor, deși nici acestea nu mă lasă rece; niște întâlniri îmbucurătoare (desigur) cu niște doamne pe care le iubesc, o spun mai ușor acum, de când mi-a spus un joc copilăresc pe facebook că problema mea este că iubesc pe toată lumea, glumesc, bineînțeles; când într-o mare clocotită de oameni eșuați parcă la mal de instituție, zăresc profilul cunoscut al pediatrului nostru primordial, o doamnă fericit-cunoscută în lumea nou-născuților noștri (și, probabil, ai voștri), doamna doctor Ana Culcer, o îmbrățișez cu nostalgie, iar dumneaei ne răspunde emoționant, cu câte încă o îmbrățișare tandră pentru fiecare dintre foștii ei nou-născuți, adolescenții noștri, un gest de recunoaștere tainică și incredibilă, dar reală și nespus de tulburătoare; apoi, către miezul zilei, când rămân doar cu Horică, ne întâmplăm într-o altă împrejurare rară, alături de prietena mea esențială, a copilăriei și adolescenței, dar, mai ales, a adolescenței, carevasăzică se întâmplă fericit o contopire a timpului trecut cu cel prezent, este un timp pasionant al adolescenței, pentru că într-o atare alăturare nicio altă epocă nu mai contează, nu-i așa, Adina?

13521140_10209828231372555_533747791_n