Ritm

Astăzi, la ora de aerobic, instructoarea clasei a ieșit scurt din sală în timpul unui exercițiu, lăsându-ne să-l terminăm singuri, fără model, dar pe muzica cu ritmul ei percutant specifică acestei activități. Până a revenit, în câteva secunde, nu mai mult, am observat uimită cum, dintr-un grup de sportivi relativ bine sincronizați în mișcări, am devenit unul haotic, strident, ca un canon distonant cu intervale aleatorii. Imaginea grupului din oglindă m-a amuzat și m-a perplexat, eram ca un cor de surzi, ca o inimă aritmică. Un grup aritmic, în ciuda muzicii percutante. Un grup dezordonat, împotriva direcției simetrice date de versul muzical. Un grup insensibil la ritm, un sistem eșuat. Și m-a întristat toată această subită incoerență, această brutală destructurare și din nou mi-am amintit cum copiii evită matematica, iar părinții resping efortul de a asculta muzica, aceste defibrilatoare universale vitale. Să ne găsim ritmul, să-l sincronizăm cu ritmul esențial nu sunt neapărat daturi, cum este ritmul cardiac normal al ființei, de asta ne face bine să învățăm să-l căutăm.

IMG_7378

Happy

Nu suntem destul de antrenați, nici destul de mulți să ne „batem” cu familia Von Trapp din Sunetul muzicii, în plus (sau în minus), capul familiei (nu) s-ar hazarda să urce cu noi pe scenă, cât despre Kiti, ea ar urca, de ce nu, mai ales că măcar un Do-Re-Mi tot ar cânta. Și totuși am cântat o parte din noi, jumătate (din patru) plus unul, și mult ne-am mai bucurat. Până și Horică în cele din urmă, deși împachetarea instrumentelor sale a durat mai mult decât instrumentarea propriu-zisă de pe scenă. N-am îndoială că generozitatea cu care a fost binecuvântat acest copil îi este fericirii sale premisă. Nu i-ar putea refuza, deci nu i-a refuzat, lui Felix, nici doamnei profesoare invitația de a încheia recitalul de pian cu momentul inedit pe care instrumentul său preferat îl poate obține, iar despre refuzul meu, întrucât și eu am primit invitația de a cânta, acesta nu încape lângă bucuria lui Felix de a mă avea alături, încă o bucurie însemnată. Mărturisesc că mi-a fost mult mai ușor să cânt cu ajutorul gândului că  sunt Kiti, cum mi-ar fi plăcut să se întâmple, și pot spune că mi-a ieșit transpunerea, deși Kiti nu se împiedică așa cum am făcut-o eu când m-am îndreptat către scenă. Este deja al doilea moment în ultimele săptămâni când reușesc să îmi descopăr natura intimă doar fiindcă-mi imaginez că sunt altcineva, dar nu oricine. Din perspectiva asta, timiditatea mea nu pare decât mecanismul necesar de protecție a esenței mele artistice. Fascinația matematicii nu face bine la timiditate, dar nici rău, așadar rămân să-mi socotesc împăcată trăirile, deschisă mereu la a căuta răspunsuri la întrebări de genul „ce-ar fi, dacă aș fi x în împrejurarea y?” Și Kiti iese la socoteală cu bucurie alături de tatăl ei, mai ales că a ieșit bine după un combo epuizant în dimineața asta.

 

dscn5482-024

 

dscn5482-037

Armonii

Îmi dă o stare bună să descopăr zeci de copii de toate vârstele înaintea recitalului de pian al școlii și nu mă gândesc prea mult la o eventuală apatie a părinților în alegerea studiului pianului, ca urmare a unui fason colectiv mai degrabă decât a unei convingeri personale, am încredere deplină că undeva, cumva, poate la un nivel greu de intuit, muzica și instrumentul care o emite ordonează fericit o lume sau mai multe. O lume intimă ordonată, o lume-reper pentru un viitor spirit critic sau esența ființării omului liber.

Tot așa, cu drag le observ copilașilor neliniștea din picioare, acolo unde se găsesc, sub claviatură, dinamica încântătoare a picioarelor este o oglindă subtilă a personalităților și încrederii micilor interpreți. Poți recunoaște adesea tensiunea trupului, timiditatea sau dezinvoltura temperamentului, dar și stăpânirea de sine și siguranța pe care orele de studiu le înlesnesc, însă nu este neapărat acesta motivul pentru care jocul picioarelor mi se pare atât de atrăgător, ci motivul se leagă în înduioșătoarea inerție a gestului copilăresc din timpul exercițiului pentru maturizare, un gest bineînțeles permis, mai ales când se întâmplă ascuns de propria privire.

În altă ordine de idei sau poate chiar în aceeași (iată unul din gândurile mele optimiste), în drumul nostru (lung) către școală ajung împreună cu băieții (desigur, nu pentru prima oară, deși puținătatea expresiilor fetei ne poate scuza entuziasmarea) să hotărâm că dacă există vreo certitudine pe lume în ceea ce o privește pe Kiti în afara iubirii ce i-o purtăm, atunci aceasta trebuie să fie înzestrarea copilei cu simț muzical, pentru că iat-o din nou pe Kiti fredonând voce de clarinet și alte instrumente, în ton congruent cu cel de pe fundal. ”Ce folos?”, s-ar putea întreba pragmaticul și ”oare?”, ar putea pune la îndoială scepticul, numai că atât folosul, în primul caz, cât și exactitatea, pentru celălalt, sunt noime inventate atât timp cât bucură pașnic un grup simțitor de oameni.

DSCN5287-002

Elipticele și obsedantele mele nevrute

Am trei CD-uri noi (oare cine mai cumpără astăzi cu mine CD-uri?) și obsesiv vreau să le ascult (obsesia privește întâmplător atât acțiunea de a vrea, cât și pe aceea de a asculta). Îngăduie-mi, Felix, să las muzica să alunece într-o relativă surdină printre vorbele și ideile tale imaginative, ele însele epitome ale ideii de improvizație ca act artistic (în sens vonnegutian desigur, adică ironic), mi-ai îngăduit din oficiu, da?, bine! Nu apuc să ascult deocamdată decât unul, se înțelege de ce. (Dacă nu se înțelege, dau un indiciu-obsesie.) Felix creează compulsiv la rândul său. Muzica sau întâmplarea îi rimează povestea cu ea însăși, adică spune un fel de poezie, (a nu se uita că ne aflăm pe tărâm artistic). Stările noastre ajung să se îmbine armonios, întru omogenitatea către care tindem stă spațiul redus al mașinii și natura extatică a ambelor, cu alte cuvinte nu se cere efort energetic exagerat pentru asta. Înainte însă de starea compusă echilibrat de mai sus, ascult o muzică și trebuie să împărtășesc cu Horică încântarea, de aceea îl sun la telefon. (Cuvântul telefon nu este plantat zadarnic în text, simt nevoia să o fac, întrucât aș fi ales să-l sun direct în minte, dacă tehnologia mi-ar fi înlesnit-o cumva.) Răspunde, și iarăși acesta nu este un amănunt superfluu, a se gândi numai ce încălcare flagrantă a codului intrinsec adolescentin presupune actul de a răspunde mamei tale la telefon în miezul unui grup de adolescenți. Dar de ce o face, este legitimă întrebarea care se pune. Poate pentru că sunt o mamă autoritară? Hă, hă, hă, adică autoironic, bineînțeles. Sau poate pentru că este dumnealui un copil supus? A se imagina hăhăielile de mai sus. Sau poate pentru că îmi împărtășește bucuria muzicii și știe ce urmează să-i cânt spun? Nu știu și cui îi pasă? Dacă cumva îți pasă ție și aștepți de la mine să-ți spun, voi zâmbi cu prietenie. Asta îmi amintește de niște cetățene care scriu ca mine, vrute și nevrute (deschid ultima paranteză din acest text, ca să subliniez faptul că apreciez mai degrabă pe cele care scriu și nevrute, altfel n-aș îndrăzni să public textul de sub literele astea, închid…), care spuneau și mai spun despre dumnealor că se simt nesigure pe, normal, tot dumnealor, de aceea nu se pot obișnui cu faima și încrederea cu care sunt cinstite. Dar nu despre cele de mai sus am vrut să scriu acum.

538981_10201630908924617_6243908_n

 

Sonor

Sunt pregătită pentru ingenuitățile Catincai, la fel cum sunt gata să respir în fiecare nouă clipă, dar uneori mă fâstâcesc, mă simt pierdută, oare ce urmează, să inspir sau să expir? Alteori firescul candorii sale îmi apare mult prea complex, nu-mi este cu putință să integrez atâta perfecțiune, intru într-un fel de micro-panică, la fel ca atunci când îmi urmăresc temătoare respirațiile și mă întreb cine mi le conduce, dacă sunt ale mele. Kiti se îmbracă în trăiri frumoase si pline, rațiunea îi este un mijloc de desăvârșire a ceea ce îi este dat să simtă. In bucătăria luminată fabulos, Kiti închide ochii și cântă genuin.

https://soundcloud.com/mihaela-maria-rizea/kiti-tune

 

Când vor zbura câinii

Mă îngrijorează grădina amorțită de gerul nopților, nimic nu pare să-i miște pe dedesubt. Asta îmi amintește de teama și disperarea unei seri din timpul sarcinii cu Kiti, plâng și-mi ciocănesc abdomenul, îl mângâi cu nervozitate și plâng, implorând copilul nenăscut să-mi dea un semn. Doar o cârtiță (sau poate mai multe) face toată forfota pe dinăuntrul și la suprafața grădinii terne, iar asta mă nemulțumește. Dar Kiti râde mult și molipsitor, din motive necunoscute, ceea ce, observ, nu mă mai obosește, cum o făcea nu de mult, ci din contră, mă binedispune, de unde trag concluzia că sunt mai zdravănă la trup și la suflet decât eram ori că am mai îmbătrânit puțin ori amândouă. Fata râde, râd și eu, în ciuda temerii privitoare la grădină, iar Laura o visează pe Kiti, deși corect din punct de vedere temporal ar fi să spun că fata râde, Laura o visează, iar visul ei mă face să râd. (Oricum, mulțumesc pentru râs și pentru grija pe care și-n vis i-o porți copilei. Și, să nu uit, mulțumesc pentru cele două cămăși superbe!) În oraș înfloresc magnoliile și sălciile, iar mie îmi vine-n gând ideea tristă că plantele noastre vor înflori când vor zbura câinii. Din fericire ăsta nu este cel mai deprimant gând, întrucât ciulesc urechile către camera de muzică, de unde ies plutind în aer niște cățeluși sensibili și veseli. Ei sunt conduși dintr-o joacă la pian de către Felix, care-și exersează imaginația muzicală, inventând ritmuri simple și, desigur, își exersează degetele. O iau împreună cu Kiti (suntem doar noi trei acasă) într-acolo, pornesc să captez cu telefonul forma finală a creației, băiatul îmi permite s-o fac, iar în tot timpul ăsta rămân încremenită de drag, deși Kiti părăsește voioasă și hotărâtă încăperea, stăpână absolută peste casă, liberă să încalce toată mulțimea de interdicții și reguli, ale ei și numai ale ei, dar îmi asum riscul ăsta, așa cum îmi asum și eventualul dezastru domestic ce ar putea rezulta, numai că, din fericire, rămân doar cu încântarea din partea ambilor copii, nici vorbă de vreo altă responsabilitate de asumat. Mulțumesc!

Nimereli

Băieții se nimeresc deodată în camera de muzică, în paranteză spun, cine n-are cameră de muzică să-și cumpere, se nimeresc nu doar în cameră, ci și în acorduri, ce cânți acolo, întreabă cel mare în timp ce-și împletește măiastru degetele printre corzile chitarei, Star Wars, uite nu știi să citești, răspunde obraznic cel mic, acorduri desperecheate cu vorbe se unduiesc încoace, mă fac atentă, sol, do, fa diez, ceva așa își spun, pare simplu, dar când dorința împlinește simplitatea, poate începe complexitatea. Potrivirea nu este întâmplătoare sau este, de fapt, nu este, eu cred în neîntâmplare, fiindcă întâmplarea îmi folosește mai mult când raționez, așadar este ziua mamei, iar armonia punctuală dintre frați se augmentează într-una mai plină, melodioasă, cu drag, pentru mine, mulțumesc.

La radio lălăie un băiat insistent, după voce efeminat, ‘it’s hard to say no’, ‘it’s hard to say no’, iar Felix pare ori să nu-l creadă, că prea se contrazice singur, ori să creadă că e cam prostănac. Nici mie nu-mi inspiră încredere. Caldarâmul se punctează delicat cu bobițe albe de gheață, frumusețea efemeră ține o clipă, prelungită artificial, ca pauza de după extrasistolă, atât și de la capăt, nu contează care. Kiti se bucură că ne impresionează, noi acumulăm impresii felurite privind-o și ascultând-o, acum mă alege pe mine, apoi pe Felix să-i ținem isonul. Mă tulbură ușor gestul matern cu care-și îmbrățișează fratele, n-am cuvinte să-i deplâng imposibila maternitate, dar n-am nici dreptul să simt în felul ăsta, așa că refuz desfrâul emoției ce mă cuprinde. Las soarele să schimbe perspective îngrijorătoare, straniu, chiar asta face, mă uită și mă conduce acasă în miez de zi, să coc trei vinete și-o pâine, apoi să croiesc o bluză. Mi-e imposibil să-i spun ‘nu’.

Concert

Concert Traffic Strings- Rosso Latino, muzica compusa de argentinianul Astor Piazzolla.
Foarte frumos!!! Din pacate a trecut deja.

Gabriel Gheorghe-vioara
Viorel Bustean-vioara
Lucian Moraru-viola
Dan Joitoiu-violoncel
Sandel Smarandescu-contrabas
Vladislav Panush-nai
Fernando Mihalache-acordeon
Horia Maxim-pian

Am cautat sa va pun piesa Buenos Aires ora 0, preferata lui Horia, dar, din pacate, n-am gasit-o.

http://www.youtube.com/watch?v=ja4y-G1eiy0&feature=related

Mi, Si, Sol

„mi, mi, mi, mi, ,si, si, si, si, ,sol, sol, sol, sol,
mi, mi, mi, , , si, si, si, , , mi, mi, mi, mi…”, se aude un glas de copil acompaniat de o chitara. Corzile chitarei acordate chiar emit sunetele muzicale respective, glasul de copil le aproximeaza uneori si le suprapune bine alteori.

Dupa prima lectie de chitara de saptamana trecuta, Horia exerseaza zilnic, asa cum i-a recomandat domnul profesor, primele acorduri. Chitara este de dimensiune maxima astfel ca imbratisata de Horia pare si mai mare. Sub piciorul stang acesta si-a aranjat cateva enciclopedii, asa este pozitia corecta de cantat la chitara, i s-a spus. Mana stanga tine gatul chitarei, mana dreapta prin degetele aratator si mijlociu atinge corzile chitarei. Privirea ii este indreptata spre „partitura”, foaia de hartie cu prima lectie.

Ma uit la el emotionata. Vad ce-am vazut si cand a zambit prima oara, sau cand a pasit sau cand a plecat la gradinita…O imagine draga, unica! Este Horia, baiatul meu cel mare, care a ajuns sa tina in bratele lui o chitara adevarata si sa repete prima lectie…

„mi, mi, mi, mi, si, si , si, si, sol, sol, sol, sol…”