Fără

Se întâmplă desigur să-ți mai scadă entuziasmul, să te găsești deodată sec ca un măr uitat cu lunile în frigider și să nu vrei pe moment nimic, uneori asta-mi face mie bine, să îmi lipsească patima cu care supun, să fiu un zero negativ carevasăzică, un gol nemulțumit, dar totuși gol, un deșert pietros bătut de vânt sau un nonsens, fiindcă abia atunci înțeleg cât de zgomotoasă și nesimțitoare mi-e înverșunarea, câtă trecere și apetit devastator stârnește ea. Se întâmplă desigur să-ți mai scadă entuziasmul, când nu vrei pe moment nimic, dar ce crezi că te lasă cineva neentuziasmat mai mult de-o clipă?
24831199_10214806889475896_20418151901936334_o

Recunoaștere


Kiti doarme deja de câtva timp la ea în cameră. Vreau s-o aduc la mine în pat, Kiti, îi strig numele șoptit, Kiti, dar ea doarme dusă în vis. Îi caut mâna prin patul peste care nicio rază de lumină nu cade astăzi (e patul împins sub dulap), când dau de ea, mă simte și se ridică în capul oaselor. Vino cu mine, îi șoptesc în continuare, iar ea mă ascultă de parcă-i sub hipnoză. Mereu când o trezesc din somn mă întreb oare ce-și spune sau cum se face de pare atât de bine orientată, întrucât n-am îndoială că mă recunoaște, uite-o cum se lasă în mâna mea, uite-o cum se încrede. Mâna ei delicată se simte mai plină în palma mea, este caldă și adormită, probabil a ieșit de sub trupul ei de undeva, privată de simțire deplină. Îmi rămâne și în dimineață senzația hipertrofiată a mâinii fetei în mâna mea, acum, când Kiti doarme cu fața lipită strâns de urechea mea (ah, mi-e nespus de dragă, atât de vulnerabilă și atât de senină), trebuie să-i cercetez mâinile, să mă convingă și să mă liniștească cu suplețea lor. Sunt ele, aceleași mâini dibace și inteligente, abia le ating, iar ele mă descoperă neașteptat. Mâinile îmi apucă poruncitor gâtul, îmbrățișează-mă de recunoaștere, îmi ordonă și o fac, cu aer vinovat care nu cred c-o atinge.

image

Un metru cincizeci

Un metru şi cincizeci de centimetri este înălţimea unui preadolescent, adică 10-11-12 ani. Unei mame de înălţime medie, băiatul de un metru cincizeci îi ajunge cam până la umăr. O mamă de un metru cincizeci este o mamă mică de statură, mai des bunicile mamelor de înălţime medie au o înălţime puţin mai mare decât un metru cincizeci. Aşa, ca să vă faceţi o idee.

Într-un fel, este obişnuit să nedreptăţim înălţimea preadolescentină a copiilor noştri. Suntem mult mai interesaţi, inechitabil, dar viaţa are această caracteristică, de, iniţial, lungimea bebeluşilor noştri, apoi de înălţimea lor, iar etichetele majorităţii hainelor cumpărate ne împrospătează periodic informaţia cu pricina. Apoi, peste ani, când copiii devin adulţi tineri şi se opresc din creşterea în sus, ajungem să cunoaştem iarăși măsura lor pe verticală. Dar unde, prin ce colţuri nevăzute se pierd înălţimile degrabă schimbătoare ale copiilor noştri, ajunşi deodată într-o etapă când nici sută la sută copii nu mai sunt, nici adolescenţi nu pot fi încă numiţi?

Slăbuţ, cu tenul deschis, aproape transparent, o aproape transparenţă care trădează un înveliş cu o compoziţie sănătoasă, un ţesut tânăr, bine hidratat al feţei, cu un năsuc, permiteţi-mi, vă rog, acest diminutiv, pe care se sprijină în orice moment de trezie o pereche de ochelari ce corectează o vedere mioapă şi care lasă să se întrevadă uşor deformaţi de lentile doi ochi alungiţi şi căprui, cu un păr de lungime medie şi culoare şaten-deschis, mai mereu ciufulit, şi o gură care iese în evidenţă mai ales prin dinţii laţi şi neregulat aranjaţi, apoi gingiile înalte care îi îmbracă, acesta, aţi ghicit, este Horica al nostru, nici copilul, nici adolescentul nostru de un metru şi cincizeci de centimetri. El a rămas ultimul dintre copii în maşină, urmează să coboare aproape de şcoală, la două străduţe şi jumătate distanţă, acolo unde am loc să parchez, mai corect să staţionez pentru câteva momente, atâtea doar cât să îl claxonez pentru a-i cerși un zâmbet şi gestul pe care mereu mi-l face cu mâna, uşor iritat de obiceiul meu de a claxona, după traversarea primei şi jumătate din străzile de trecut, apoi cât să îi urmăresc şi ultima traversare înainte de a-l şti ajuns cu bine pe trotuarul cu şcoala. Opresc maşina, cum am spus, şi îi urez o zi frumoasă înainte să închidă uşa în urma lui. Îi urmăresc cu duioşie mersul, apăsat nici prea-prea, nici foarte-foarte, și mişcarea ritmică a proeminenţelor umerilor firavi şi totuşi în curs de lărgire, umeri de care atârnă geanta plină de cărţi şi caiete, cu pantofii prea mari pentru corpul subţire de un metru cincizeci şi îmi ţâşnesc lacrimi de atâta drag pentru copilul în transformare, în general, şi pentru Horica, în special. Îl sun pe tatăl lui și plângem de drag împreună, apoi plec mai departe. Realizez că un metru şi cincizeci de centimetri este o înălţime de trecere şi sunt gata să îi dau toată atenţia, preţuirea şi recunostinta mea pentru emoţia pozitivă pe care mi-o dă. Este o trecere fulgerătoare şi vreau să mă bucur de ea, de metrul şi cincizeciul meu de centimetri pe care îl iubesc, așa ușor caraghios cum mi se arată el astăzi, mulțumesc!