Natural, cum se vede de aici

-Vino cu mine!

-Nu vreau!

-Haide, uite, ne ținem de mâini.

-Nu, nu!

Copila spune nu, dar se ridică de pe nisipul îmbucurător cu o ușoară ezitare, parcă nu ar veni. Dar vine și vine cu călcătură nervoasă, aproape nărăvașă. Mi se face milă, nu-mi place. Nu știu dacă îi fac vreun bine semnificativ, așa încât să-i merite nervozitatea. De fapt știu, nu merită. Și totuși merg înainte. Mergem, Kiti nu suportă să dea înapoi imediat ce a început ceva. Surprinzător, își trage mâna din mâna mea, ar dori să renunțe. O apuc ferm de braț, fata cedează. Nu îi este pe plac nici lentoarea pasului, astfel că nici oceanul nu ne-ar sta în cale odată ce am porni cu treabă înspre el. Acum e doar o mare calmă, curată și caldă înainte, așadar ne vedem de excursia pe care i-am propus-o în urmă cu căteva secunde. Nu plânge, calcă apa fără oprire, dar protestează vehement, cu elocvență emoționantă. Ajungem. De multe ori m-am întrebat cum se face că știe când ajungem undeva, chiar în locurile noi. Odată ajunse, nervozitatea dispare, musculatura se relaxează, o binecuvântată stare de acalmie o potolește. Suntem destul de departe de mal și fata se lasă să cadă în genunchi. N-o las să se scurgă de tot, îi ofer brațele ca pe un fotoliu pe care se așază de parcă și-ar împlini o datorie ritualică. O împlinesc și eu pe-a mea, aceea de a o bucura cu câteva clipe ireale de plutire. Ireale de plutire. Plutire, ireale.

-Ieșim?

-Da!

Ne întoarcem acasă. Mergem deasemenea înainte, și tot cu călcătura apăsată. Nu este nici rău, nici bine, nici urât, nici frumos, nici nervos, nici moale. Nu protestează nimeni.

 

 

 

 

67325427_10219668960224626_7801336583084310528_n

Efemeride

Stau între cameră și terasă cu spatele către cameră cu fața către terasă aș putea crede că nu știu ce mă face fericită dar asta nu este realitatea doar îmi folosesc ardent al treilea ochi ochiul de mamă la un moment dat mă tot serveam de privilegiul acesta închipuit și nu știu cum făceam însă copiii mă credeau uneori mă conving chiar pe mine însămi de cine știe ce fantezie uite ochiul de mamă este una dintre ele eu chiar văd cu spatele n-am încotro este absolut obligatoriu să văd o văd pe ea neliniștita îl văd pe el zburdalnicul și pe el mucalitul nu este vorba aici decât de adaptare abilitățile necesare creează funcția iar funcția creează organul vezi așadar cum mi-a crescut mie al treilea ochi deci stau între spații și cer socoteală mării albastre din fața ochilor apoi privesc copila de fapt e invers privesc marea și cer socoteală copilei greșesc dar cine nu greșește sau poate că nu greșesc nimic fiindcă ambele marea și copila pot fi deopotrivă privite și dojenite ambele au apariție de miraj bunătate frumusețe simplitate complexitate teamă liniște extaz și dușmănie apoi cu ambele mă pot confunda cum ambele se pot suprapune într-o comuniune inaccesibilă înțelegerii mele fiindcă este ca marea de limpede că ea marea o atrage magnetic pe copilă totodată ea marea o alungă tainic suntem legați cu toții și toatele între noi uniunile noastre constituie energie risipită în creștere și deșteptare risipită adică epuizată adică scursă adică dusă iată trecerea iată nevoia de trăiri diverse pentru îmbinări prinderi fuziuni iubiri evident ca să creștem și să ne putem accepta uniunile și comuniunile diverse pentru că acceptarea are darul să ne ridice privirile din pământ ceea ce este cu mult mai sănătos decât să ne facem griji din cauza spațiului incert din care privim căci tot așa ca omul păcătos mă chinui și eu fiindcă stau între două spații între cameră și terasă în loc să uit de fizica trupului meu suspendat între spații și să mă bucur fiindcă pot să privesc și pot să dojenesc și pot să simt și pot să observ și să țin legături dragi sau simplu legături.