Unicitate

by maria, Posted on 06/12/2018

Mă înduioșează mirarea copilului, oare mai există pe Pământ măcar un singur om care să asculte în clipa asta ce ascultăm noi acum? El este îndreptățit să-și pună întrebarea, pentru că ascultăm un album nu foarte cunoscut de jazz din 1961. Nu doar raționalitate dovedește, ci Felix este tulburat sufletește și îl înțeleg destul de bine. Omul fizic nu mai există, dar spiritul său nu poate și nu trebuie să fie uitat. “Oare mai există cineva pe lume” nu cere din partea copilului un răspuns negativ, ci dimpotrivă. Începe o piesă lungă, așa cum îmi place mie, să pot să mă las copleșită de ea fără teama că se va termina, să pot să-mi iau timp să înțeleg câte ceva din ea, să pot să fiu fericită. Pe Felix îl sperie doar puțin primele acorduri, dar îi promit că îi va da o stare bună teama după ce se va săvârși și mă țin de cuvânt, deși n-am pentru asta niciun merit. Este multă complexitate în muzica asta, nu știu de ce îmi amintește de un curs-sperietoare de ecuații diferențiale din facultate. Iar gândul ăsta ne salvează subit sufletele amândurora, lui Felix și mie. Imi duc gândul cursului de matematici superioare mai departe și știu imediat că această muzică este, trebuie să fie un curs, ea însăși, la o facultate pe Pământ, un curs complicat, atrăgător totodată, un curs care este predat exact în această clipă unor oameni pasionați, cum suntem pe cale să devenim și noi. Înțelegi, Felix, că nu suntem singurii? Mulțumesc!

Noroace

by maria, Posted on 14/11/2016

”Norocoasa”, spune Felix despre străbunica sa, care ne spune prin telefon că are zăpadă în curte. Noroc, da, când ajungi să ai nepoți și strănepoți care se gândesc din timp în timp la tine. La noi nu ninge, iar suflarea populațiilor de vietăți campestre și lacustre este îngrijorător de imperceptibilă. Vremurile sunt aspre și pentru ele, ne rămân încă în grijă animalele de companie. Acestea vor vota negreșit cu noi, întotdeauna sau cel puțin cât au un os de ros. Ar fi poate totuși mai bine să ningă și pe câmp. Sigur s-ar strânge ceva iepurași să demonstreze că, indiferent de cât de câinește își duc ei traiul, măcar sunt liberi, nu ca alții. În plus, dacă ninge, fie și hipsterește, putem spera la o iarnă normală, fiindcă nu ne plac nici iernile anormale, fir-ar să fie de treabă! Oricum suntem norocoși aici în câmp. Normală sau anormală, cu zăpadă sau fără, iarna nu-i ca toamna. Părerea lui Felix.

Limbaj

by maria, Posted on 19/07/2016

Nu-mi dau seama de liniștea din capul meu decât în clipa în care liniștea se strică. Atunci enunțurile se succed de-a valma, ba se și suprapun, ca niște șerpișori ce ies și intră pe niciunde, uneori pe nesimțite. Dar ajung să le simt, dacă nu-mi dau pace, iar abstracțiunea care le constituie devine palpabilă, concretă. Oftez. Cu siguranță liniște deplină nu există. La ce se gândește Kiti? Felix își duce cu el cutia mare de Lego, pe care ar fi trebuit să o primească mai încolo, de ziua lui, dar n-a avut răbdare. N-o deschide, are de ”citit” o poveste întreagă, ilustrată dens și aprig pe toate fețele cutiei. Se așază pe patul cel mare din dormitor, pe care Kiti îl măsoară perpendicular cu trupul în hiperextensie, de la vârfurile degetelor mari de la picioare până la cele ale degetelor mijlocii de la mâini. Am spus, patul e mare. Iar Felix îi ”citește” puțin surorii sale de pe cutie, apoi o testează, este atentă? O întreabă unde este maimuța și, fiindcă Kiti nu ezită când atinge cutia cu arătătorul exact pe maimuță, se minunează fericit, Kiti știe. Ea înțelege vorbele ce desemnează substantive concrete, cum este ”maimuță” (chiar dacă maimuța gri, cu trei picioare portocalii și sabie în mână nu este cel mai tipic antropoid), dar n-ar putea descoperi maimuța dacă n-ar avea abilitatea de a generaliza. Iat-o pe Kiti în stare de abstractizare, sprintenind cu mintea printre înțelesuri și sensuri. Se poate pricepe apariția fericirii, dară, pentru că limbajul fetei rămâne totuși în esență criptic. La ce se gândește Kiti, mă întreb adesea oarecum scuzabil, fiindcă n-am intenții intruzive, ci doar grijă.

Glasul ei

by maria, Posted on 10/09/2015

Citesc despre tot felul de dispozitive electronice complicate, inventate pentru a ușura și îmbunătăți comunicarea copiilor cu autism și ajung să îmi imaginez o Kiti suficient de cuminte încât să nu facă ce face cu păpușa ei vorbitoare, pe care o ciupește fără încetare în căutarea răspunsurilor ei, râsete, plânsete, vorbe adresate mamei, tatălui și așa, astfel încât, atunci când o apucă, ne face să ne salte tuturor celorlalți creierele la fiecare chiot și sunet ale păpușii, ca o iritație aspră, pruriginoasă pe sub cutia craniană, așadar cuminte, zic, cu aparatul în miniatură la cingătoare, gata să vorbească tot felul în locul copilei la fiecare simplă apăsare de buton, să vorbească, da, fără prea multă originalitate, ci cât mai direct, coerent și nesofisticat cu putință, însă nu asta îmi chinuie gândul scăpat dintr-o slăbiciune, dar întrebarea, pe ce voce?, îmi tot stă grea peste gândurile nebunatice, pe ce voce ne va vorbi Kiti prin intermediul aparatului ei, vocea ei atașată excentric de mijlocel, a mea, a fratelui ei mai mare, a unei vecine, a unui trecător, iar toate astea îmi apar în fața minții precum un rest la o împărțire naturală sau precum un zid în cale într-un labirint, adică neavenite, nesănătoase, nefirești, încât mă dor de mii de ori mai rău decât mâncărimea subcraniana, imaginează-ți și tu mereu același dialog contrafăcut, de care o să ți se facă lehamite, între un glas și același glas (sau altul, dar asta nu schimbă cu mult împrejurarea), încât îmi amintește de întrebarea lui Felix, cine crezi că câștigă într-un meci dintre Simona și Simona, chiar așa, cine are de câștigat și cine are de pierdut, tu sau clona ta, sau poate cu toatele se anulează, așa că mai bine îmi trag de gând înapoi, fiindcă unele gânduri sunt realmente prezumțioase, așadar nesuferite, și nu duc spre nimic bun, ca de exemplu, gândul arogant că noi, oamenii, le știm pe toate, ei bine, nu le știm, așa cum noi nu știm prea limpede care este glasul ei.

Întâmplări

by maria, Posted on 07/12/2011

Am harta deschisă larg pe picioare. Mașina este oprită pe marginea drumului. A doua stradă la dreapta și am ajuns. Am emoții- aici, în față. Kiti nu pare să aibă nici o grijă- acolo, în spate. Stă cu ochii pe geam în scăunelul ei de mașină și țocăie ritmic suzeta.

Mi se dă voie să stau în cadrul ușii, nu pot să-l depășesc oricum, în fața mea stă priponit un gard de lemn ce ține în siguranță copiii în clasă. În spatele meu se află lumea largă, dar eu mă simt închisă în ea, aș vrea să evadez în clasa de copii. Acolo, unde o fetiță bucălată și cârlionțată, cu suzetă în guriță, se învârte neîncetat, de parcă în sutele ei de pași stau și bucuria, și dezmierdarea, și jocul, și iubirea din tot universul ei de copil.

Săptămâna trecută am întâlnit-o pe Deidre la o conferință despre autism. I-am spus pe scurt amănunte relevante despre noi. Pe scurt, deoarece prea multe nu știm nici noi. Mi-a vorbit despre profesia ei, despre educația pe care este pe cale să și-o desăvârșească, despre grădinița ei pentru copii cu tulburări de vorbire. Am ascultat-o cu interes și speranță, dar, totodată, cu o teamă subită. Teama nu este rațională, ea îți taie picioarele și îți îngheață sângele din cele mai variate și neașteptate motive. Ai ieșit dintr-un examen, crezi că ai rezolvat corect problemele, apoi, singur sau ajutat din exterior, realizezi că ai greșit un punct. Brusc te înmoi, simți o răceală în tot corpul. Te temi. Părinții, oricât de antrenați și educați ar fi, se tem pentru copiii lor. Deidre este speranța noastră surprinzătoare. Este la un pas în fața mea, dar mă tem că o scap din mâini. Acum nu știu încă despre existența altor speranțe. De aceea sunt atât de temătoare.

Nu există pe Pământul nostru atât de multă bunăvoință și bunăcuviință, câtă candoarea are nevoie de ele ca să crească mare. Așa începe procesul de întinare.

Scriu lucrurile astea, pentru că, la fel ca Gabriela, mi-am pus și eu întrebarea de ce Bibi? De ce Bibi? Cum de ce Bibi? Păi atunci, de ce Kiti? De ce el, de ce tu, de ce eu? Pentru că acum, aici, în timpul și spațiul care i/ți/mi se întâmplă în orice clipă, este/ești/sunt într-o intersecție de alte timpuri și spații, alte întâmplări a căror sumă îi/îți/îmi schimbă traiectoria fericit sau mai puțin fericit. Și numai de-asta. Poți să-i spui destin sau noroc sau fatalitate sau hazard sau, simplu, întâmplare. Și când această întâmplare este fericită, scapi încet de teamă și începi timid să înveți să te bucuri, să speri. Și chiar dacă pe Pământul nostru nu există atâta bunăvoință și bunăcuviință câtă candoarea le cere să se înmulțească, tu știi că bucățica de timp și spațiu în care te găsești este curată și binecuvântată.

Cum altfel să răspunzi la întrebarea de ce eu?