La goană ca nebuna

Mi-am pus o mască din hârtie translucidă și l-am avertizat pe Felix să nu se sperie de mine. Apoi am strigat-o pe Kiti, vorbindu-i continuu ca să mă recunoască. M-a recunoscut imediat, dar zâmbetul abia schițat de pe față s-a descompus într-un suspin neașteptat și o umbră de plâns. M-a înduioșat, pentru că se întâmplă deosebit de rar să se sperie, să o impresioneze chipul uman. Am continuat să îi vorbesc cât mai blând, mai alintat, tot de sub mască, să-mi îmbogățesc chipul șters cu trăsăturile glasului mângâietor, iar Kiti a priceput că-mi poate ignora pe moment transformarea. Am fugit exaltată pe terasă, ca să împărtășesc emoția fetei cu tatăl ei, iar acesta, bineînțeles, s-a speriat de masca mea. „A vrut să plângă, a vrut să plângă!”, am strigat cu bucurie, ce-i drept, o bucurie ușor amăruie, ca cea pe care o trăiești când încalți niște pantofi frumoși, mai mici cu jumătate de număr. Sunt una dintre surorile Cenușăresei și sunt atât de arogantă încât cred că-mi pot păcăli inima. Și chiar o păcălesc, atunci când nu o ia la goană ca nebuna.

21544039_10214103864180703_3998758369714221988_o

Noime părintești

Emoția. Acea reacție spontană, sinceră, liberă de prejudecăți, mentală și organică, întâmplată în urma atenției la detaliile vieții. Abilitatea de emoționare este dependentă de interesul pentru observație critică și contemplație, deasemenea de autocunoaștere.

A te emoționa. A percepe vibrația fibrelor organice și anorganice din lume și a o transforma într-un răsunet paralel în celulele tale. A transpune vibrația lumii la nivelul spiritului într-un flux aparte, intens și înălțător.

Inteligența emoțională a omului este dată, dar perfectibilă. A crește adulți inteligenți emoțional înseamnă a le respecta și a le numi copiilor încă de foarte mici exprimările spontane ale sufletului. Copiii încep astfel să își cunoască și să își recunoască emoțiile, iar dintr-o relație reciprocă cinstită cu părinții lor, alte ființe emoționale, învață să cinstească exprimările sufletești diverse și diferite ale celuilalt. De ce să creștem copii și adulți inteligenți emoțional? Poate pentru a ne da o șansă la viață bogată spiritual, la viață în armonie deplină cu natura noastră umană de ființe capabile de a se emoționa? Sau, pentru cei ce se îndoiesc de adevărul că abilitatea de emoționare ne face mai inteligenți, poate pentru că, simplu, intrarea în rezonanță cu ceea ce ne înconjoară înseamnă de fapt putere prin cunoaștere?

Am observat că din timp în timp scriu despre emoție și emoționare, textul de mai sus este de vara trecută, când vă invitam la Innersound, festival internațional de arte noi. Acolo pledam pentru educarea abilității de emoționare prin contact direct cu creația artistică, dar astăzi mă găsesc complet tulburată de un aparent neînsemnat eveniment petrecut în viața mea, ce îmi confirmă pe deplin convingerea că valoarea autentică a educației părintești stă în priceperea de a cultiva copilului empatia, acea însușire critică ce ne definește fiind oameni. Copilul cu mintea neafectată, așa cum cei mai mulți copii se nasc, va dobândi toate cunoștințele pe care va trebui să le dobândească, din mediul familial sau școlar, fără enorm de multe eforturi mentale, poate doar adulții cu care copiii se întâlnesc să perceapă acele sume date pe meditații și pe alți adjuvanți în dezvoltarea cognitivă a copilului ca pe niște adevărate poveri, din punctul meu de vedere, cvasi-inutile. Din această perspectivă rezultă că rolul crucial al părinților apare tocmai în îngrijirea laturii emoționale a micului om, în strădania de a crește un copil cu sănătate integră, atât fizică, dar și mentală, un copil capabil să se emoționeze, să iubească, adică să respecte și să aibă încredere în oameni.

Eu însămi cunosc bucuria ce apare din descoperirea unui simplu pattern matematic sau cea care se resimte prin parcurgerea analitică a unei anumite teorii științifice, dar cât îmi ține de cald această bucurie în universul meu îngust, în care identificarea afectivă cu alt om îmi este interzisă prin necunoaștere?