Dare de seamă

Cere (uneori cu disperare) să-i imprimăm pe mâini tatuaje, nu arată vreun interes special pentru anumite imagini, chiar se mulțumește, când ne e răbdarea depășită de insistențele ei stridente, cu mâzgăleli grăbite ce ies din exasperarea cu care nu ne putem, desigur, lăuda și din pix, cariocă sau ce se mai ivește la îndemână, în afară de rarele chei sol și floricele sau și mai rarele desene diverse pe care imaginația le naște când are timp eu îi desenez inimi, inimi mari, inimi mici, inimi cu rotunjimi perfecte, inimi înlănțuite, inimi simetrice, inimi izolate, inimi pline, inimi conturate, inimi răvășite, inimi line, inimi frânte, inimi duioase, inimi fremătătoare, inimi rigide, inimi albastre, inimi albe, inimi transparente și mai ales inimi transparente, fiindcă chiar copila însăși mi-a deslușit taina de a dărui transparent sau invizibil sau inaudibil sau imperceptibil sau inodor sau insuportabil din inimă sau măcar așa am ajuns să cred, că am înțeles, ceea ce e cam același lucru în definitiv, desenez mii de inimi pe mâinile ei inimoase și ritmic bătătoare, niciodată liniștite cum neliniștită trebuie să fie o inimă, nu neapărat o mână, desenez ca-ntr-o transă sau o experiență mistică de auz în surzenie sau vorbire în muțenie, desenez, ce să fac?

 

thumbnail

”Era ca o orchestră părul ei negru”


O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic
, spune atingător scriitoarea Ana Barton despre întâlnirea cu Kiti a noastră. Dacimg_0910ă ar fi spus-o cu cinci minute mai înainte, mi-aș fi plâns întreg plânsul-răspuns la spuse și aș fi intrat golită în sala de clasă. Așa, îmi rămâne un rest de plâns pe mai târziu și încă unul de bucurat în preajma copiilor. De ce plâng? Sunt un om timid, de aceea iubesc să mă însoțesc de copiii mei, de fata mea. Ea nu pare să cunoască timiditatea, în ciuda delicateții trupului ei, dar mai cu seamă a mâinilor; determinarea ei îmi dă încredere. Și totuși, păcătuiesc prin necredință. De ce mă îndoiesc că oamenii pot să îndrăgească fără înțelesuri, când eu și toate mamele din lume (și nu doar noi) o facem? O fetiță din clasă își spune întocmai bucuria care-i vine, mă bucur că am aflat că te cheamă Mihaela, îmi zice ea. Eu decupez migălos o pasăre de grădină și-mi vine să-mi continui plânsul neplâns. Ce frumos ai decupat-o, Mihaela, mai zice fetița, de parcă m-ar fi luat delicat în mâinile ei. Dar eu cunosc bine asemenea atingeri, deci plânsul meu nu-i plâns de mântuire! O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic mă face să plâng la fel cum contracția inimii bate discret la capătul unei artere. Mulțumesc, bineînțeles, pentru contracție, dar și pentru elasticitate vasculară!

Ne întâmplarăm

N-am timp la dispoziție, nici dispoziție în timp să scriu în jurnal, o fac totuși telegrafic, ca să notez niște bucurii, nu sunt succesele școlare ale copiilor, deși nici acestea nu mă lasă rece; niște întâlniri îmbucurătoare (desigur) cu niște doamne pe care le iubesc, o spun mai ușor acum, de când mi-a spus un joc copilăresc pe facebook că problema mea este că iubesc pe toată lumea, glumesc, bineînțeles; când într-o mare clocotită de oameni eșuați parcă la mal de instituție, zăresc profilul cunoscut al pediatrului nostru primordial, o doamnă fericit-cunoscută în lumea nou-născuților noștri (și, probabil, ai voștri), doamna doctor Ana Culcer, o îmbrățișez cu nostalgie, iar dumneaei ne răspunde emoționant, cu câte încă o îmbrățișare tandră pentru fiecare dintre foștii ei nou-născuți, adolescenții noștri, un gest de recunoaștere tainică și incredibilă, dar reală și nespus de tulburătoare; apoi, către miezul zilei, când rămân doar cu Horică, ne întâmplăm într-o altă împrejurare rară, alături de prietena mea esențială, a copilăriei și adolescenței, dar, mai ales, a adolescenței, carevasăzică se întâmplă fericit o contopire a timpului trecut cu cel prezent, este un timp pasionant al adolescenței, pentru că într-o atare alăturare nicio altă epocă nu mai contează, nu-i așa, Adina?

13521140_10209828231372555_533747791_n