Serios? Bucătăreasă pe Everest???

Plouă bizar la minus șase grade în timp ce Horică se ține de planul de a ieși în parc la o bulgăreală cu prietenii. Nu pleacă fără umbrelă, din păcate nu am una mai mică, mai discretă să-i dau, decât cea mai mare umbrelă existentă de mână. Ideea se dovedește a nu fi deloc rea, îmi spune la telefon că se apară de bulgări cu ea. Sunt fericită când îmi spune lucruri la telefon și știu că se cade să fiu recunoscătoare, mai ales că de dimineață i-am făcut o nedreptate. S-a înfuriat fiindcă voia să-și găsească în grabă mănușile aflate într-o cameră pe care o ținem încuiată din cauza lui Kiti și a bombănit-o pe sora lui, iar eu, mai crudă pe moment decât înțeleaptă, i-am amintit că în nici doi ani pleacă de acasă. Urăsc să fac asta, dar am noroc de un copil mai degrabă înțelegător decât ranchiunos, iar clipa-mi este favorabilă, este bucuros pentru că își revede prietenii după aproape trei săptămâni. De când a nins, Felix nu-și dă jos mănușile de schi, nici ochelarii de schi de pe cap. Acum, fiindcă i-am cumpărat ghete de zăpadă (a fost nevoit să le poarte pe cele nr 39-40 ale fratelui său, cu 3-4 numere mai mari), vrea să stea și încălțat. Să stea. Îmi spune, ce drăguț sunt, când se privește în oglindă și știu că se referă la bujorii din obraji și de peste rotunjimile bărbiei sale. Ești! Dacă pornim iarăși drumurile cu mașina, Felix se reapucă de creat povești. Acum zice ceva despre o expediție împreună cu Horia, Spotu și trei puiuți, Jon, Josef și Ion (pe Ion eu i l-am botezat), aud de niște dinozauri ruși, cei mai răi dinozauri, de o țară Dinodinia cu un Everest mai impresionant decât al nostru, de conducătorul răilor, pe nume DragodinPutin și tot felul de întâlniri surprinzătoare cu Palpatine și Luc și chiar Darth Vader, dar bun. Îi sugerez să o ia și pe Kiti în poveste, să-i dea măcar un rol de bucătăreasă, dar ma privește zeflemitor și mă maimuțărește, ”Serios? Bucătăreasă pe Everest???”

12465872_10208474852818937_518495413665482801_o

Muzeologice

Un muzeu de profiluri n-ar fi nici pe departe lipsit de interes, măcar prin faptul că i-a trecut unui copil prin minte să-l imagineze. În ipoteza în care am construi în clipa asta acest muzeu, profilul de muzician al lui Horia ar fi de guitar jazzman, dar ar putea arăta oricum, important ar fi că dumnealui deține acest caracter precumpănitor al personalității sale de pus în ramă. Așadar la noi se cântă limpede și liber chiar în momentul dat. Nici Kiti nu duce lipsă de trăsături profilate, unul dintre profilurile prodigioase ale domniței se află însuși profilul din profil al fețișoarei, nu de alta, dar conturul acesta exprimă deseori mai convingător decât un orator elocvent. Acum manifestă pentru pace universală, iar dacă există îndoială că aceasta se poate face cunoscută printr-un banal, dacă vreți, contur al feței, nu pot decât să pun gaj știința mea emoțională în ceea ce o privește că lucrurile stau exact așa. Nu mai vorbesc despre profilul de creator al chiar inventatorului muzeului de profiluri, Felix în persoană, desigur, profilatorul.

10575310_10208425043213728_5673478010394778572_o

Oul sau găina 007?

Ce a fost mai întâi, oul sau găina? este mai degrabă o alegorie a gândurilor mele despre…ganduri, idei și suportul lor concret neuronal, cât despre povestea lui Felix din exact clipa ieșirii noastre de sub idilicul nor lacustru de ceață, acolo nu încape nesiguranța, ouăle sunt de colecție, iar găina este nu o oarecare, ci chiar Găina 007, cu pistol la brâu și cu iscusință în căutarea ouălor de colecție, cu gând bun, iscat oare de unde, de a le cloci de-amorul firescului și numai al firescului unei atari existențe de poveste, auzi, Găina 007, aici ajung din nou să mă întreb, ce-a fost mai întâi, povestea hilară și absolută, prin permisivitatea gândului hoinar, sau visul hilar și înfricoșător deopotrivă, a lui Felix, apoi al meu, desigur, vis care sparge linstea dinăuntrul lui, dar și pe cea din afara mea, căci urlu în noapte un „Felix” cu intenție protectoare copilului iubitor de animale, care fuge să îmbrățișeze o felină uriașa scăpată în grădina noastră, „pe mine mă iubesc toate animalele”, crede el, iar asta îmi dă fiori reci pe spinare, în lumile cunoscute și necunoscute, în aceeași măsură intrigante, despre vis și panică ne-am șoptit încă de prin trena lăptoasă a lacului, așadar înainte de găina 007, când copilul drag m-a liniștit că visurile nu sunt chiar ca găurile negre, deși sunt infinite, pentru că doar întinzi mâna și spui un cuvânt-două și pui mâna pe ele, cum face, de altfel, și Spotu, știi, tipul ăla căruia nu-i lipsește nimic, adică care are orice în afară de nimic, deși există pe undeva în domeniul său de mii de kilometri o cutiuță cam goală, care-i un fel de gaură neagră, infinită, desigur, dar oarecum retractilă, căci se întoarce pe dos și din nimic iese orice sau aproape orice, deci totuși îi lipsește nimicul până la urmă.

Nu râde de mine, că te mușc de fund!

Felix este un băiat sfios. Asta nu are de-a face cu lipsa de încredere în el, ci cu temperamentul său. Când spune despre el că este un cățel, se joacă sau își ușurează comunicarea cu oamenii. Își ușurează comunicarea cu oamenii, comunicare ce unora le este în anumite cazuri dificilă. Ham-ham, îi latră delicat profesorului înlocuitor, împreunându-și lăbuțele sub bărbie și zâmbind, fiindcă și câinii zâmbesc, tot ca oamenii. Nu știu ce efect are glasul cățelandrului Felix asupra profesorului, însă, oricare ar fi acesta, nu trece neexprimat, fiindcă adultul insistă să-l dezbrace pe băiat de protecția cu care s-a înfășurat și cu care nu împiedică nicicum desfășurarea lecției. Tot câine?, întreabă el, de parcă fidelitatea ar fi păcatul copilului ce ține să-și păstreze inocența pe măsură ce crește; tot câine?, întreabă, sugerând că o lipsă de imaginație ar fi culpabilă pentru o atare haină aleasă de copil. De ce n-ai fi un dinozaur?, propune neinspirat profesorul, neinspirat, fiindcă răspunsul lui Felix dovedește că ideea nu este nicidecum salvatoare. Înainte de a spune părerea băiatului, mă transport o clipă înaintea răspunsului său, în pielea sa, unde îmi constat goliciunea silită de indiscreția celui din fața mea, goliciune dureroasă, ce mă obligă să devin agresiv, ca să-mi iau blana de cățel înapoi. Nu mă tem, fiindcă trebuie să mă feresc din calea privirilor celorlalți, așa sunt eu, învăț să comunic, dar nici nu-mi face plăcere să reacționez în felul ăsta. Ce pot să fac? Să îi arăt profesorului de ce prefer să fiu un cățel ar fi o idee. Așadar, Felix răspunde: bine, atunci nu sunt un câine, ci un T-rex, fiindcă am o coadă puternică, cu care îți dau peste cap! Profesorului înlocuitor nu-i surâde înlocuirea câinelui cu dinozaurul, dar nici lui Felix nu-i plac provizoratele, așa că înghite matur în sec și-și latră gingaș în barbă, ham.

Absurd

El este Spot. L-aţi mai întâlnit poate, dacă aţi mai trecut pe-aici. Cei mai mulţi dintre noi ar spune, este un căţel de pluş, dacă ar fi întrebaţi ce sau cine este Spot. Felix îl vede însă ca pe un băieţel, deşi, chiar şi el recunoaşte, Spot a fost căţel când era mic. Dar acum a crescut. Spot este prietenul cvasi-nedespărţit al lui Felix, altfel nu ar apărea pe-aici. Dar ce legătură are el cu mine? Sau, mai bine zis, există vreo legătură între mine şi Spot în afară de legătura „prin alianţă”?

Mărturisesc: mi-e drag Spot pentru ca este preferatul unuia dintre preferaţii mei, dar îmi place şi pentru ceea ce este el, un căţeluş de pluş tare simpatic cu fătucă de câine cumsecade, urechiuşă neagră bleagă şi un ochi pătat, motiv pentru care i se spune Spot.

Ce face Spot toată ziua şi chiar noaptea? Fiindcă vorbeşte şi se comportă precum un băieţel adevărat, exact ca Pinocchio, graţie lui Felix care încă nu a auzit despre păpuşa de lemn însufleţită, putem să ne imaginăm cu uşurinţă că el, Spot, este reflexia fantastică a tuturor emoţiilor, persoanelor şi întâmplărilor din viaţa lui Felix. Şi cum eu, mama lui Felix, am bucuria de a fi personaj principal al acestei ficţiuni mai mult sau mai puţin reală, iarăşi se subînţelege (pare că până la acest moment vorbele mele au fost superflue întrucât totul a avut un subînţeles evident), deci se subînţelege că eu reprezint pentru Spot un adevărat model. Şi precum discipolii pentru maestrul lor, la fel Spot visează să se identifice cu mine şi cum el este reflexia mea prin mintea lui Felix, şi eu cu el, asta, deşi nu sunt de pluş, n-am o ureche neagră şi bleagă, nici un ochi pătat şi nici nu (prea) latru. Recunosc însă că mai muşc din când în când, dar nu mai tare decât o face orice căţeluş. Chiar azi, la prânz, când mi-am scos colţii să-l muşc în joacă pe Felix de mână, am fost mustrată de acesta:”să ştii că Spot nu muşcă!”.

Spot a învăţat totul bine şi drept de la părinţii săi spirituali aşa încât niciodată nu greşeşte în ciuda faptului că maestrul l-a învăţat şi despre eşec (vezi şi rândul de mai sus). Spot face absolut tot ceea ce fac şi eu sau Felix. Spot este umbra noastră. Spot conduce chiar şi aceeaşi maşină, are aceleaşi hobbyuri. Spot frecventează aceleaşi locuri ca noi şi se îmbracă foarte asemănător (deşi parcă rochii nu am auzit să aibă). Spot cântă la chitară şi joacă tenis. Ba chiar îşi construieşte şi o casă şi, incredibil, lucrează cu aceeaşi echipă de muncitori!! Vorbeşte engleză şi cunoaşte câteva cuvinte în germană. Spot este prezent în viaţa reală şi imaginară a familiei noastre şi prezenţa lui este cât se poate de vie şi perceptibilă atât prin fizicul său, dar mai ales prin voinţa şi glasul lui Felix. Spot face ca mine tot ceea ce eu fac bine şi face exact pe dos de cum fac eu atunci când greşesc. La fel se întâmplă şi cu ceea ce face Felix. Deci Spot este Mister Perfect. „Spot nu se speie de monsti”, „Spot îndoaie genunchii când loveşte mingea de tenis şi o dă întotdeauna peste fileu”, „Spot pune benzină în rezervor, el nu rămâne niciodată fără benzină”, etc.

Ştii ceva, deşi mi-e drag Spot, parcă a cam început să mă calce pe nervi. Spot nu vorbeşte niciodată urât, Spot nu-şi pierde cumpătul niciodată, mai că-mi vine să-l rog elegant să mă mai scutească. Prea le face pe toate bine! „Ştii, mami, că Spot are pantaloni de militar ca ai mei?” Nu, nu ştiam, dar mi-am imaginat!!!

Şi ca un argument pentru puternica personalitate emanată de Spot spun doar că, stând în maşină cu Felix şi…Spot şi povestindu-i surorii mele la telefon despre Mister Wright şi redându-i cu gelozie replicile admirative ale lui Felix, râdem. Dar nu doar atât, telefonul este pe speaker şi sora mea evită să comenteze pe seama lui Spot…ca să n-o audă! Spot probabil că nu ar face asta!

Copilul, bunicul si coşmarele

Întrebare în timpul cinei, de la Horică la bunicul lui:

„Bicu, cum e să fii dentist? Ai coşmare?”

Se râde pe-acolo, doar e greu de crezut că cineva îşi poate alege să facă zeci de ani o meserie care îi provoacă coşmaruri. Cu atât mai puţin Bicu, bunicul cel vesel al lui Horică.

Dar el, Horică, nu se lasă, ne dă repede o idee de posibil coşmar de dentist:

„Visezi cumva că stai pe o bandă rulantă mare acoperită cu piele de limbă care te duce spre o gură imensă plină cu canini uriaşi care se închide şi se deschide continuu?”

Ei bine, dacă meseria de medic stomatolog nu i-a dat încă coşmaruri bunicului lui Horia, de acum are toate şansele să aibă unul… poate mai vesel.

Frăţiorul meu, de Horică

Pentru frăţiorul meu cel mic,
Un drăguţ şi un pitic
Scriu această poezie
Scurtă şi frumoasă
Ca o reverie.

Pijama cu litere,
Tricoaş cu stickere,
Asta poartă Dede
Când e cuminte
Şi râde.

Atunci e el activ
Şi găseşte un motiv
Să se plângă de ceva
Nu ştiu ce,
Un…tra-la-la.

Am adus şi la sfârşit
Poezia unui pinc
Despre care scriu acum,
Despre care scriu.
Acum.

Prin ochi de copil

Ce haine alegem astăzi din dulăpior? O pereche de pantaloni scurţi şi un tricou. Ce tricou să alegem, Felix? Ăla verde. Hmmm, nu prea se potriveşte cu pantalonii. Uite, tricoul ăsta bleumarin, cu guleraş, îţi place? Da, e tricoul-noapte!

Când prietenul nostru din cămin ne-a spus că fiul lui a colorat o foaie de hârtie cu creionul şi la întrebarea ce ai desenat acolo, a răspuns, întuneric, ne-am mirat amândoi de imaginaţia copilului. Iată că şi Felix al nostru spune despre tricoul lui bleumarin că este noaptea. Drăguţ, nu?

Primul meu roman


Astazi se implinesc sapte zile de la aterizarea noastra pe insula. Asistentul meu de incredere, Jimmy, alias Felix, si cu mine am hotarat sa exploram insula misterioasa pentru a-i desena harta. Dar pentru asta ar cam trebui sa stim sa masuram, sa desenam, sa exploram…Ei, nu conteaza, cate ceva stim si noi, asa ca am pornit in expeditie.
Pare o insula nelocuita. Din avion i s-a vazut conturul care seamana cu un rechin. Astfel am gasit si numele potrivit: Shark Island.
O-o, Jimmy observa niste urme de pasi de om dupa Zidul Urias. Reusim sa escaladam zidul, probabil la fel ca si urmele pasilor de om vazuti de Jimmy. In spatele zidului insa realizam cu spaima ca nu suntem singuri. Insula este locuita de canibali si de fiare salbatice. Dusmanii nostri.
Plecam repede de acolo si ne indreptam spre nord. Acolo unde se afla o stanca inalta si ascutita pe care o numim Sharp Rock. Este un reper important al insulei. Il vom desena pe harta. Din varful ei se pot observa ambarcatiunile care se apropie de tarm.
Inspre sudul insulei isi traieste veacurile un copac inalt de vreo doua sute de picioare a carui trunchi este strapuns de niste sageti. Tare ciudat! Dar ce frumos si impunator este!
Harta e gata, am desenat-o si cred ca este intocmai cu realitatea.

Despre fauna insulei am multe sa scriu. Jimmy a vazut multe animale mitologice, dar si alte dihanii. Eu am fost norocos si am observat dinozauri diversi. Cel mai mult m-au impresionat raptorii, dinozaurii cu gheara letala la picioare. Vai, ce lume fantastica!

Am avut si momente de cosmar insa. In miezul momentelor mele de admiratie pentru asa o fauna incredibila am fost atacati de vreo 50 de canibali care fugeau spre noi. Noroc ca aveam carabina cu mine. Insa cand sa ma apar cu ea constat ca nu mai am gloante. Uitandu-ma speriat in spate am vazut ca Jimmy disparuse. Am luat-o la sanatoasa. In goana mea, imi dau seama deodata ca nu mias sunt urmarit. Ma intorc si vad canibalii urland de spaima si retragandu-se. Si il mai vad pe curajosul meu asistent, Jimmy, sus pe deal tragand in aer cu mitraliera Thompson pentru a-i indeparta pe atacatori. Am fugit spre Jimmy si l-am imbratisat. Cu ajutorul lui am ajuns in siguranta la baza.
Va urma