Codul roșu al sufletului nostalgic

Știu că trandafirii se pot tăia toamna târziu sau cum dă primăvara, eu prefer să îi păstrez neatinși peste iarnă, am sentimentul că floarea încremenită de frig îi ține plantei adăpost așa cum amintirile dragi ale timpului scurs ne țin sufletele sănătoase, am sentimentul că gerul de afară este amplificat de toată melancolia pe care o simte Felix înăuntrul mașinii acum, când pleacă la școală, o căprioară gingașă iese năucă din pădure, o vede Felix la ora trei, dar eu conduc cu privirea încăpățânat pironită pe ora douăsprezece, începe aerul să se încălzească în mașină, nici nostalgia nu mai este atât de prezentă, traficul este așteptat lejer cât mare parte dintre copii rămân încă în vacanță, nu recunosc în împrejurarea dată alt cod decât codul roșu al sufletului nostalgic de copil.

15975110_10211704770124851_7091491011922654306_o

Noroace

”Norocoasa”, spune Felix despre străbunica sa, care ne spune prin telefon că are zăpadă în curte. Noroc, da, când ajungi să ai nepoți și strănepoți care se gândesc din timp în timp la tine. La noi nu ninge, iar suflarea populațiilor de vietăți campestre și lacustre este îngrijorător de imperceptibilă. Vremurile sunt aspre și pentru ele, ne rămân încă în grijă animalele de companie. Acestea vor vota negreșit cu noi, întotdeauna sau cel puțin cât au un os de ros. Ar fi poate totuși mai bine să ningă și pe câmp. Sigur s-ar strânge ceva iepurași să demonstreze că, indiferent de cât de câinește își duc ei traiul, măcar sunt liberi, nu ca alții. În plus, dacă ninge, fie și hipsterește, putem spera la o iarnă normală, fiindcă nu ne plac nici iernile anormale, fir-ar să fie de treabă! Oricum suntem norocoși aici în câmp. Normală sau anormală, cu zăpadă sau fără, iarna nu-i ca toamna. Părerea lui Felix.

15025574_10211106402166026_9049190944973139811_o

Într-o veselă și neavenită panică

Abia ieri am înțeles (cred) culorile codurilor de panică, despre care pricep că au aceeași semnificație indiferent de grozăvia care stârnește panica. Așadar roșu nu înseamnă neapărat că arde la propriu, ci că se simte extrem. Extrem de bine se simt azi cei mai mulți copii, în ciuda faptului că s-a declarat doar cod galben, să se închidă școlile este unul dintre visurile școlarilor, cărora puțin le pasă de joaca autorităților de-a panica. La noi pe uliță este în schimb un cod fantastic, imaculat și geometric așezat, complet fără culoare, așa cum ni s-a dat din moși strămoși prin codul genetic al iernii, fiindcă vorba poetului, ”Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate.”, inclusiv panica. Copiii simt (dulcele), fără să înțeleagă (amarul), că dacă primești o bombonică, trebuie să dai înapoi indulgență. Că doar nu ne arde să dăm la lopată, decât pe unii dintre noi. Să dea ei! Ca atare codul de panică se cere bine cumpănit de către cei nevoiți să fie mai puțin îngăduitori cu ei înșiși. Uite-l pe Felix, de exemplu! Are același vis ca oricare dintre colegii săi, școlarii, dar îi explică cu maturitate fratelui mai mare că în curtea școlii lui, zăpada dispare în lopeți aproape mai repede decât se așterne, așadar ce sens ar avea să îi închidă cineva porțile. Cu asta sunt totalmente de acord, dimpotrivă însă, ușile mașinii mele trebuie să stea închise când ninge, chiar dacă riscul să încremenească de ger este mare, iar accesul lui Felix înăuntrul ei este posibil numai prin portbagaj, ce fericire! Uite-o și pe Kiti, alt exemplu! Ea nu știu ce visează în legătură cu școala, dar știu că își cere dreptul la respectarea rutinei, așadar mă aleargă din bucătărie în hol și înapoi, bucurându-se să mă vadă în familiara panică cinstită a dimineților mele. Bună dimineața albă!

DSCN5149

 

DSCN5164

DSCN5158

Într-o dimineață, pe când ne trezeam din vis*

Ah, ce extaz pe chipul, în vorba și-n glasul lui Felix, vezi, a nins doar o noapte și avem zăpadă peste tot, adevărul este că, deși frigul nu-mi place, schimbarea asta subită de peisaj mă bucură. Chiar dacă n-o știm, avem nevoie de alb imaculat câteodată, fie și pentru un timp scurt. Pădurea este, simplu, magnifică.

Bineînteles că n-am scăpat fără zăpadă în casă, nu poți să o ai la fereastră, mare, pufoasă, albă, după atâta vreme, și să nu deschizi o clipă fereastra să o atingi. Mă rog, unii nu s-au potolit de extaz doar atingând-o. Entuziasmul meu nu ajunge atat de departe.

Până și pe Kiti trecerea surprinzătoare de la culoare la non-culoare a impresionat-o, inițial a cuprins-o un fel de panică, ce a dezlănțuit-o, ea năpustindu-se asupra pijamalei lui Felix, cu care a alergat în derivă prin casă, vrând să o facă să dispară, până a alunecat pe o bucățică de zăpadă și a căzut în fund, mai apoi, când am ieșit din casă și niște fulgi de nea delicați i-au gâdilat obrajii, i-a reînflorit zâmbetul pe față, zâmbet cu care a rămas și când am lăsat-o la școală.

Acum, pentru că a nins, nu-mi mai par atât de nepotrivite decorațiunile festive pe care le văd în jur, o veveriță scânteietoare ce-mi taie calea în mijlocul pădurii, un foc aprins pe lemnișoare la care se încălzesc doi bărbați, un fotoliu cocoțat într-o salcie deasupra lacului, a cărui reflexie unduitoare în oglinda apei dă impresia de culoare. Bună dimineața!

*titlu inspirat de titlul poeziei Intr-o zi pe cand lucram, de Ana Blandiana

Fericită pentru viitoarele amintiri ale zăpezilor copilăriei copiilor mei

Ieri a nins superb în oraș. A nins cu fulgi de dimensiuni perfecte, dimensiuni de Albă-ca-zăpada, dimensiuni de amintiri din copilărie, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cred sincer asta, în ciuda boscorodelilor absurde ce-mi ocupau regulat, tot ieri, aparatul vorbirii, în timp ce-mi conduceam mașina și copiii spre școli și grădinițe. Dar ningea superb și în orașul nostru, fără viscol exagerat și fără ger, ah, în sfârșit fără ger, iar noi am ajuns în mijlocul unei părculeț feeric, zău, căci astfel l-am perceput în toată splendoarea cojocului său alb, proaspăt, încadrat de case boierești, înalte, frumoase, a căror prezență maiestuoasă și senină aproape că ne vorbea, liniștindu-ne cu înțelepciune bătrânească, ‘bucurati-vă, dragilor, și de ninsoare, e o trecere necesară și binefăcătoare și cât e de frumoasă!’. Apoi, învăluit de o liniște dumnezeiască, fără multe mașini și fără urme de lame eliberatoare, doar cu alei înguste și timide croite prin zăpadă de câteva roți răzlețe, părculețul înconjurat de case impunătoare mi-a apărut ca un decor sublim pentru o poveste de iarnă, în care am pășit cu bucurie, da, cu bucurie, în ciuda umezelii ce se insinua pe nesimțite de la degetele picioarelor către genunchi. Și pe cuvânt că uit mereu încântarea ce urmează senzației de șovăială a fiecărui pas călcat în profunzimea neștiută a zăpezii, și tot așa despre curioasa fascinație a tensionării musculare din pășirea prin stratul de nea. În plus, să fiu acompaniată armonios în vraja nesperată de fetița mea cu senzații bizare a fost de-a dreptul binefăcător.

Plină de energie benefică, la o oră a zilei când încărcătura energetică e în mod firesc mică, am primit cu seninătate prin telefon știrea cum că mă așteaptă un drum năucitor până acasă, cu staționări pe perioade nedeterminate, cu perspectiva sumbră a viscolului amenințător, în plus, înainte de calea înapoi spre casă, cu imposibilitatea de ajungere efectivă pe străzi înguste cu grădinițe, școli…Dar era iarnă și ningea superb în orașul nostru și până și Kiti, prima ajunsă la mama ei, privea cu un ușor zâmbet ninsoarea pe fereastra din dreptul locului ei din mașină, astfel că mi-am continuat incomoda incursiune printre nămeții răvășiți de mașini și mașinuțe cu un sentiment bun de acceptare, fără neliniști inutile și cu atenție și concentrare pentru metru și metru și metru de drum.

Apoi mi-am adunat toți copilașii și am luat drumul în piept, într-adevăr cu așteptări, nu foarte mari însă, ca să ajungem acasă pe-nserat, acolo unde ne-a așteptat o casă caldă, primitoare, către intrarea căreia, însă, accesul era interzis de mormane netede de zăpadă afânată, pufoasă. Am lăsat copiii să se joace în mașină și, datorită prevăzătorului nostru tati al familiei, am strecurat prin gard lopata lăsată strategic la poartă, am împrumutat mănuși și căciulă de la copii și am pornit operațiunea de croit cale prin nămeți. E muncă fizică extenuantă săparea aleilor prin zăpadă, dar sentimentul de mulțumire ce vine după are o dublă încărcătură de satisfacție, e satisfacție pentru rearmonizarea cu natura și e bucuria aducerii aminte a jocului cu zăpada, așadar e neapărat de încercat.

Azi e vacanță, timp de respiro firesc și timp pentru recunoaștere și smerenie în fața naturii.