Natural, cum se vede de aici

-Vino cu mine!

-Nu vreau!

-Haide, uite, ne ținem de mâini.

-Nu, nu!

Copila spune nu, dar se ridică de pe nisipul îmbucurător cu o ușoară ezitare, parcă nu ar veni. Dar vine și vine cu călcătură nervoasă, aproape nărăvașă. Mi se face milă, nu-mi place. Nu știu dacă îi fac vreun bine semnificativ, așa încât să-i merite nervozitatea. De fapt știu, nu merită. Și totuși merg înainte. Mergem, Kiti nu suportă să dea înapoi imediat ce a început ceva. Surprinzător, își trage mâna din mâna mea, ar dori să renunțe. O apuc ferm de braț, fata cedează. Nu îi este pe plac nici lentoarea pasului, astfel că nici oceanul nu ne-ar sta în cale odată ce am porni cu treabă înspre el. Acum e doar o mare calmă, curată și caldă înainte, așadar ne vedem de excursia pe care i-am propus-o în urmă cu căteva secunde. Nu plânge, calcă apa fără oprire, dar protestează vehement, cu elocvență emoționantă. Ajungem. De multe ori m-am întrebat cum se face că știe când ajungem undeva, chiar în locurile noi. Odată ajunse, nervozitatea dispare, musculatura se relaxează, o binecuvântată stare de acalmie o potolește. Suntem destul de departe de mal și fata se lasă să cadă în genunchi. N-o las să se scurgă de tot, îi ofer brațele ca pe un fotoliu pe care se așază de parcă și-ar împlini o datorie ritualică. O împlinesc și eu pe-a mea, aceea de a o bucura cu câteva clipe ireale de plutire. Ireale de plutire. Plutire, ireale.

-Ieșim?

-Da!

Ne întoarcem acasă. Mergem deasemenea înainte, și tot cu călcătura apăsată. Nu este nici rău, nici bine, nici urât, nici frumos, nici nervos, nici moale. Nu protestează nimeni.

 

 

 

 

67325427_10219668960224626_7801336583084310528_n

De undeva de pe aici, de-aproape

In poveștile lor, Felix și Bicu spun despre natura extraterestră a Catincăi și despre cea a bunicului, dar acolo ei se găsesc în poveste, iar poveștile, se știe, sunt de multe ori inventate. Catinca însă este cât se poate de reală, o poate mărturisi o seamă de oameni în fața căreia se nimerește să fie de dimineață și până-n noapte (zilele astea), ceea ce în sine este un lucru ieșit din comun. Si totuși. Nu pot să nu mă gândesc, de exemplu, dacă bucuria ce i se arată pe față are corespondent în realitatea așacumovedemnoi. Sau amărăciunea subită cu care îți dă în moalele capului câteodată din ce spațiu obiectiv ar putea veni? De fapt, „în nemernicia mea”, îmi caut de multe ori confortul în logica simplă a legăturilor cauză-efect, dar iată că, obiectiv privind realitatea (sâc), rațiunea nu-mi este de niciun ajutor, ba dimpotrivă, ajunge să mă sâcâie precum gândul obsesiv, să mă epuizeze ca maratonul pe alergător. Și atunci reușesc cumva să-mi imaginez scăparea, la fel cum atâția eroi de basm izbândesc în viețile lor fantastice. Imi este de mare ajutor soarele strălucitor al dimineții tinere, din pricina căruia mijesc discret ochii, ajută și spațiul ancestral, de-a dreptul legendar din vremurile Eladei care stârnește imaginația să pot să-i atribui nimfei noastre versatilitatea de a se întâmpla atât în realitatea noastră îngustă, cât și, să zicem, într-un basm, pentru că fata aceasta nu are nicio celulă extraterestră la fel cum nici imaginația nesfârșită nu este de altundeva, așadar este întreagă de aici, că și gândul e al nostru.

 

 

67442712_2128203830623900_8122298896408903680_n

Efharisto

Mi-am spus că dacă n-o să scriu cu mâna mea cuvântul ”mulțumesc” în greacă, nu voi reuși să-l țin minte, așa că îl scriu chiar acum, aici, ”efharisto”, cu accent pe o, repet, ”efharisto”, ce sonoritate frumoasă! Dimpotrivă, pentru ”mulțumesc”-ul sloven, ”hvala”, am sentimente opuse și paradoxale, pentru că deși îmi este familiar, mi se reprezintă în mai toate contextele lingvistice străine, așadar mă găsesc adesea mulțumind în slovenă, iar cuvântul în sine nu-mi cântă defel, este aspru și butucănos, încât mă uimește propria mea ținere de minte. O îndrăgostire sortită și una intempestivă. Între timp, până revin în împrejurări în care aș putea să mulțumesc în grecește (deocamdată este timpul siestei), spun că relaxarea noastră ar putea fi aproape la fel de relaxantă ca a voastră (uneori este astfel de la sine), dacă ne-am concentra mai puțin să o relaxăm. Dacă nu se înțelege ce tocmai am spus, aș putea trage concluzia că nu sunteți destul de relaxați, ha, glumesc. De fapt, spun doar că așa cum nu poți pretinde nici celui mai experimentat pescar din lume să prindă mereu peștele mare (ca să rămân în tonul de vacanță), nu ne putem nici noi forța la nesfârșit să ne menținem calmi (în vacanță). Nu mai vorbesc despre a-i impune Catincăi stăpânire de sine deplină. A nu se înțelege de aici că fata a provocat nefericirea cuiva, nu, nu. Nu! In afară de două-trei chiote de nemulțumire la începutul zilei pe o plajă aproape pustie, Kiti a ascultat pătrunsă marea din primul rând, ba s-a chiar amestecat cu ea din timp în timp. Acum doarme și sper din suflet că visează cum se scufundă fericit în valuri. Pe de altă parte, un astfel de vis ar putea s-o nefericească la trezire, iar scriind asta, îmi amintesc că adeseori Kiti se trezește nefericită din somn. În ciuda nefericirii acesteia trecătoare, gândul că somnul i-ar putea fi plin de visare mă mângâie. Nu cred că sunt egoistă, în definitiv, nefericirile copilei sunt totodată și ale noastre, așadar iată un schimb cinstit de fericire/nefericire, un echilibru sănătos de stare sufletească, deși un pic întârziat. Mulțumesc sau, mai bine, efharisto, fiindcă cântă cocoșii la ferestre.

13680232_10210173831332338_1435322651106246370_o

Note de vacanță

Felix nu are la fel de multe kilograme câte avea Horică la aceeași vârstă și nu are nici curajul fratelui său de a interacționa cu oamenii, dar observ că se înghesuie în brațele bunicului exact cum o făcea Horică, așezat pe un genunchi, cu capul aplecat peste al bunicului, cu un braț în jurul gâtului lui și cu mâna celuilalt braț îmbrățișându-i un antebraț.

Horică pescuiește jumătate din timpul pe care îl petrecem la malul mării, dar astăzi stă ceva mai mult, pentru că intră în vorbă cu un pescar experimentat, un grec cu vârstă onorabilă, care îl place și îi dă sfaturi prețioase, în timp ce Horia își amintește de cunoscutul roman Bătrânul și marea și are motive s-o facă, întrucât bătrânul îl cheamă la el să-i dea o montură specială; când Horia refuză să-l însoțească, fiind așteptat la bază, pescarul îl liniștește și îi promite înțelegerea noastră, a părinților, intuind că noi cunoaștem însemnătatea experienței și că vom aprecia lecția-fulger de pescuit marin.

Deși conduc de mulți ani, astăzi înregistrez un gol de practica șoferitului atunci când plec cu mașina pe drumul șerpuitor, abrupt de munte, ca să-l iau pe Cătă, țintuit în loc de o dublă pană la bicicletă, mă descurc, bineînțeles (conduc de mulți ani), dar încă mă întreb care este viteza optimă pe care trebuie s-o imprim motorului ca să urce eficient mașina.

 

 

IMG_1098