Ești mai frumoasă decât crezi

Când mi-ai spus că sunt frumoasă m-am întristat și mi-am plâns puțin tristețea dorindu-mi să-mi vezi și urâțenia de care sunt în stare, fiindcă să fiu urâtă este meritul meu întreg pe când frumusețea (dacă ar fi să fie) este un fenomen stocastic, incontrolabil ca forma norilor, apoi (din nou întâmplător) mi-ai dat să citesc undeva că frumusețea pe care o vezi la mine este declarația ta de prețuire, de iubire pentru mine și mi-a plăcut atât de mult fiindcă am înțeles de ce văd eu însămi atâta frumusețe în jur.

19400293_10213307999444582_3596884733925971932_o

Happy

Nu suntem destul de antrenați, nici destul de mulți să ne „batem” cu familia Von Trapp din Sunetul muzicii, în plus (sau în minus), capul familiei (nu) s-ar hazarda să urce cu noi pe scenă, cât despre Kiti, ea ar urca, de ce nu, mai ales că măcar un Do-Re-Mi tot ar cânta. Și totuși am cântat o parte din noi, jumătate (din patru) plus unul, și mult ne-am mai bucurat. Până și Horică în cele din urmă, deși împachetarea instrumentelor sale a durat mai mult decât instrumentarea propriu-zisă de pe scenă. N-am îndoială că generozitatea cu care a fost binecuvântat acest copil îi este fericirii sale premisă. Nu i-ar putea refuza, deci nu i-a refuzat, lui Felix, nici doamnei profesoare invitația de a încheia recitalul de pian cu momentul inedit pe care instrumentul său preferat îl poate obține, iar despre refuzul meu, întrucât și eu am primit invitația de a cânta, acesta nu încape lângă bucuria lui Felix de a mă avea alături, încă o bucurie însemnată. Mărturisesc că mi-a fost mult mai ușor să cânt cu ajutorul gândului că  sunt Kiti, cum mi-ar fi plăcut să se întâmple, și pot spune că mi-a ieșit transpunerea, deși Kiti nu se împiedică așa cum am făcut-o eu când m-am îndreptat către scenă. Este deja al doilea moment în ultimele săptămâni când reușesc să îmi descopăr natura intimă doar fiindcă-mi imaginez că sunt altcineva, dar nu oricine. Din perspectiva asta, timiditatea mea nu pare decât mecanismul necesar de protecție a esenței mele artistice. Fascinația matematicii nu face bine la timiditate, dar nici rău, așadar rămân să-mi socotesc împăcată trăirile, deschisă mereu la a căuta răspunsuri la întrebări de genul „ce-ar fi, dacă aș fi x în împrejurarea y?” Și Kiti iese la socoteală cu bucurie alături de tatăl ei, mai ales că a ieșit bine după un combo epuizant în dimineața asta.

 

dscn5482-024

 

dscn5482-037

Fluturări în eter

De ce ai voce de moș, ești supărat, îl întreb prin telefon pe Horica, el îmi răspunde imediat, dar depărtarea dintre noi cere răgaz de câteva fracțiuni de secunde să îmi trimită glasul lui înapoi, nu, asta îmi este vocea dimineața, și realizez că nu l-am mai trezit vreodată de la mii de kilometri depărtare, apoi că nici nu l-am mai mângâiat sau sfătuit, nici că nu am mai râs împreună de la mare distanță, sunt nespus de recunoscătoare că le putem trăi pe toatele de mai sus, poate că nici n-ar fi necesară toată această tehnologie ca să, dar tot simt recunoștință, mi-e mai ușor așa, ce fac boacele?, se gândește Horia la frații săi, eu îi arăt fotografia cu ghetuțele înconjurate de pungute lucitoare, a lui este încă nedesfăcută, nu sunt sfătoasă, n-am de împărțit înțelepciuni din propria-mi experiență, de fapt am, mereu se găsesc două-trei la o adică, însă simt că nu-i timpul pentru frivolități de genul ăsta, prefer să îi îndrept gulerul cămășii uimitor de netedă după ce a ieșit din bagajul de mână, până la ce nasture să îmi închei cămașa, mai spune, iar eu rămân onestă principiului enunțat (nu simt că pot să sfătuiesc), zicea Cătă că până înainte de ultimul de sus, da, da, parcă așa spunea, își amintește și el, iar eu îmi dau seama că pe drum și-a pierdut inflexiunea de moș din voce și parcă a mai pierdut și un dram de emoție, mulțumesc!

 

15304227_10211319512333647_7933285907041355655_o

Viziuni

M-am visat în prezentul știut, elevă în clasa a douăsprezecea, mai mare decât toți din vis, pe când în realitate, în trecutul uitat, în clasa a douăsprezecea eram cea mai mică. Bineînțeles că mă aflam cea mai în vârstă de-acolo, din moment ce Horică se găsea lânga mine și era, precum este, într-a unșpea, bineînțeles. În vis nu era elev de serviciu pe liceu, ca în nevis, dar ar fi putut să fie dacă aflam de ieri, să zicem, că astăzi este elev de serviciu pe școală. Azi am suficientă forță să mă joc, iar asta poate avea legătură cu visul. Are, fără îndoială, și cu soarele strălucitor care mă împresoară în casă. Deși am învățat mare parte în comunism, eu nu îmi amintesc să-mi fi servit școala la propriu, ca elev de serviciu, dar poate că am uitat, ceea ce ar putea însemna că, dacă am făcut-o, mi-a lipsit pasiunea. Nu aș putea afirma același lucru despre dispoziția sufletească a băiatului meu în perspectiva acestei efemere și scumpe îndeletniciri, pentru că l-am urmărit cum și-a împachetat optimist laptopul înaintea plecării către școală. Mda, este categoric mai pasionant să fii elev de serviciu azi decât pe vremea mea. Sper să termini astăzi cartea, i-am urat nu cu mult înainte de a ieși pe ușă, o urare menită mai degrabă să îi țină conștiința de student aspirant trează, decât să citească propriu-zis, iar urarea mea ar putea să stea potrivit alături de urarea lui Felix de acum câțiva ani, ”te iubesc cu răutate!”. Ești rea, mamă, mi-a zis râzând, confirmându-mi gândul fugar prin trecut, deși nu mai știu dacă nu cumva chiar răspunsul ăsta m-a făcut să rătăcesc printre amintiri. Din amintiri și vise, uneori nu pot spune cu certitudine ce e una, ce e alta, se face conștiința, iar ăsta n-a fost cel mai confortabil gând al meu când am privit-o pe Kiti de foarte-foarte aproape (eram în brațele ei ferme atunci) și toată simțirea mi-a arătat-o ca acum zece ani sau așa (este firesc să vezi mai în adâncime de foarte aproape), fiindcă am tânjit să știu că-și amintește, îți amintești, Kiti, i-am zis, dar n-am aflat pe loc. Scriind cele de mai sus, îmi vine în minte gândul că intimitatea nu este sortită atât de mult cunoașterii profunde, cât mai ales recunoașterii. În felul ăsta îmi explic lejeritatea cu care mi-am regăsit imediat liniștea.

 

IMG_2850

Pașnic

Lumea mă vede un om calm și chiar sunt un om calm, fiindcă acționez potolit, deși mă mișc dezordonat, îmi socotesc chibzuit stările, deși stările mi se nasc adesea vulcanic, pentru că am o oarecare înclinație către a fi flegmatică, chiar nepăsătoare în unele privințe și nu în ultimul rând pentru că sunt o ardeleancă molcomă din fire. Spun despre mine ca urmare a unei nostime întâlniri cu o doamnă, de aproape vârsta mamei mele, a cărei vădită simpatie pentru persoana mea m-a încurajat să-mi lărgesc neobișnuit limitele naturale de discreție și să, iată așadar, spun despre mine. Sunt o varietate calmă a speciei mele, iar dacă este asta socotită o virtute a individului, atunci nu eu merit aprecierile care decurg natural dintr-o atare caracteristică. Rog a mi se ierta aplecarea simpatetică către interpretarea evoluționistă a însușirilor de care mă prevalez în aceste rânduri, dar recunosc că predispoziția genetică, ereditară și morală cu care funcționez, cum am spus, calm la suprafață, mă trimite zilele acestea mai cu patos spre aprofundarea lecturii Originii Speciilor, a lui Charles Darwin, deși știu că, spunând acestea, mă voi afla deodată într-o neprielnică contradicție interioară a propriilor mele emoții, indiscutabil variabile și divergente pe alocuri. Așadar, stimulată de mirarea ingenuă a doamnei de mai sus, alături de lectura amintită, mă întreb, impresionată de vremea apăsătoare, dacă însușirea calmă a personalității mele nu este cumva, adăugată unei predispoziții înnăscute, o adaptare selectă la împrejurarea frământată a vieții mele unice și irepetabile, caz în care nu găsesc de cuviință decât să mulțumesc din suflet Creatorului generos.

1979556_10203452538384215_1485065323_n

Oarecum o urare, de fapt, urarea

Am mai scris într-o altă ultima zi a unui an cum nu mă tentează să-mi fac liste, cu ce-a fost, cu ce aș voi să fie, ceea ce nu înseamnă că nu-mi apar ispititoare pentru a fi citite listele altora, poate pentru că le admir curajul sau slăbiciunea de a le întocmi, nu-mi place să mă împart în două, cum m-ar împărți o linie trasă aleatoriu, fiindcă oricum sunt mult mai mult de două pe lume, cel puțin trei, n-am nicio îndoială că mă ordonez mult mai abil în propria mea existență atunci când număr clipă cu clipă, ceea ce face ca orice eventuală rezoluție să-mi apară ridicol de artificială în ochi, în realitate mă aflu un om ordonat într-un haos aparent, care speră să privească cu umilință înaintea lui.

La noapte rămânem acasă, iată una dintre redundanțele cu care-mi place să mă joc, în realitate nu văd de ce aș spune așa ceva când numărăm sute, mii de nopți acasă, într-un fel, a face o astfel de afirmație este echivalent cu a-ți întreba partenerul care doarme dacă doarme, mă rog, și este cu atât mai nepotrivit să mă multiplic prin replica cu pricina (vezi un paragraf mai sus pentru o dovadă că sunt mai mult de două pe lume) cu cât noi chiar dacă ”ieșim”, de fapt rămânem tot acasă, așa cum am tot ”ieșit” la revelioanele anilor anteriori, adică acasă, închei aici cu surplusurile de informație mai puțin relevantă sau, Doamne, ferește, irelevantă.

La noapte nu mâncăm, dar să n-o iau de la capăt, vezi paragraful imediat anterior, totuși am făcut o mică pregătire, așa cum mici cred eu că ar trebui să fie în general pregătirile de orice fel, nu pentru că nu cred în putința omului de a performa, însă, dimpotrivă, pentru că cred, așadar nu mâncăm la noapte, ci către noapte în familie, deși există printre noi voci pe jumătate nemulțumite pentru miile de nopți dormite acasă, slavă Domnului că nu-s nedormite, numai că, precum fata din poveste, nici dormite, dar nici nedormite, nopțile nu pot fi trăite la adolescență, care, se știe, se experimentează în deplinătate, deci și vocea trebuie aleasă să existe în mulțumire sau nemulțumire sau să tacă, de nu.

În schimb, sunt perfect înțelegătoare cu urarea care se face la noapte, întrucât anul nou nu vine neglijabil de des, precum nopțile dormite acasă sau mesele neingerate noaptea, iar dacă ea, urarea, este menită să releve optimismul, speranța și încrederea cu care suntem binecuvântați, și suntem, mulțumesc, atunci sper să fie congruentă cu mesajul lucrării lui Felix din dimineața zilei dinaintea nopții în care dormim și nu mâncăm acasă, așadar, La Mulți Ani cu sănătate și voie bună!

 
IMG_0641

Reflecții deșănțate despre natura omului

După niște ocări rușinoase scuipate pătimaș cât să scoată tot oful lui mare din trupul mic, Felix completează cu veselie ultimele, ah, ultimele exerciții din caietul de vacanță, fugind după fiecare cuvânt sau desen sau cifră către mine ca să afle, deși știe, câte mai sunt până la capăt. Isprăvește cu seninătate, de parcă nu ar fi tot el, acela care s-a perpelit și revoltat de-o vreme încoace pentru existența universală a temelor. Se consolează repede în fericirea de moment, așa sunt croiți copiii, ei uită trecutul și viitorul, prezentul le aduce cele mai senzaționale trăiri, acum o bucurie, un joc nou coborât pe telefon cu zombie și plante și un decor de povești egiptene. Să înceapă vacanța liberă, ah, liberă!

Libertate. Dacă aș putea să desenez starea de libertate a omului în funcție de vârsta lui, aș observa că maximul de la punctul zero nu doar că nu se mai atinge niciodată, însă tot scade și se risipește în neființă pe alocuri. Totuși, din cvasiliniaritatea asta nefericită țâșnesc cu aroganță niște vârfuri stranii, oriunde și oricând, pe care îmi place să le citesc ca pe niște semnale de deșteptare, ca pe niște ecouri ale esenței rătăcite a omului din orice epocă istorică. Nefericirea. Opoziția dintre neobosita râvnă lăuntrică pentru starea de libertate și conformismul necesar traiului în comunități. Așadar impusă, naturală, însă totodată reprimabilă prin învățare.

Când unu este infinitul

Ce înnebunitor poate fi când te uiți la oamenii din jur și când descoperi în fiecare dintre ei unul și numai unul, niciodată doi la fel. Când realizezi că în mod absolut nimic nu se poate repeta în natură și când te întrebi până când vor exista resurse pentru irepetabil. Câtă energie se risipește pentru fiecare unicat din natură și în ce se transformă ea după ce a creat încă o capodoperă? Crezi că infinitul este prea abstract ca să îți merite atenția, însă infinitului îi datorezi calitatea de singularitate, el te face excepțional. Îți dai seama că nu este nimic mai natural pe Pământ decât ce pare la prima vedere a fi irațional, un număr care nu se mai termină, o mărime ce nu poate fi măsurată, un simbol ce tot revine, dar pe care nu îl înțelegi. Te sperie nemărginirea asta contradictorie, însă să o negi îți face rău sau, din contră, te ține fericit. Infinitul este natura însăși, infinitul suntem noi înșine, iar semnul egal este doar o himeră. Unora ne plac iluziile din ecuațiile vieții și ale lor necunoscute, altora, paradoxal, infinitul le dă senzația de palpabil, de siguranță, iar cu toate astea tot într-un univers nelimitat pășim. Pășim și producem energie, energie pentru cel puțin încă un infim element al mulțimii universale infinite.

Neplăceri

Nu îmi place că (mai) ninge şi că am ezitat să cumpăr două căni de ceai. Le-am ţinut în mână, erau frumoase, le-am rotit admirativ, apoi le-am lăsat pe raftul din magazin. Nu îmi place că nu pot să beau un ceai vesel dintr-o cană optimistă acum, când ninge la mine pe fereastră. Lui Felix nu îi place să cânt cu vocea. Mie nu îmi place că lui nu-i place, dar totuşi cânt. Atunci când asta se întâmpla, încă nu ningea. Acum Felix este ferit de neplăcerea ca eu să cânt, fiindcă mie nu îmi mai vine să cânt. Lui Kiti nu îi plac semafoarele pe roşu. Le detestă chiar, ar putea fi mult mai fericită fără ele. Nu-i place nici pâinea cu secară, dar, pentru că nu ştie că este cu secară, mușcă din ea. După ce îi simte gustul, o scuipă din gură cu grijă direct în farfuria lui Horica. Acest lucru îi provoacă şi acestuia o neplăcere temporară care-l face să se plângă cu voce tare, însă el aflându-se cu gura plină (tot cu pâine cu secară) scoate niște sunete colaterale. Emisiile acestea neaşteptate îi provoacă lui Felix o supărare, „mami, Horica mă face să spun ‘yucky’, fiindcă pleoscăie: yucky!”.

Pe de altă parte, sâmbătă, pe când răsfoiam Dilema veche cu lenea de weekend de după masă şi cu cana cu cafea alături, am dat cu ochii de un subtitlu îngroşat, ‘Kiti’. Era vorba chiar despre Kiti a noastra, ce surpriză!. Iată linkul.