Ignoranța e pe cale de dispariție timiditatea scade din ce în ce Apa are să ajungă până aici*

In toată discuția asta controversată despre vaccinuri se discerne trista și înrădăcinata trăsătură a neamului, lipsa spiritului civic. Este atât de ușor să te sperii, pe cât este de la îndemână să deschizi o pagină de internet, dar mereu am gândit, așa introvertă cum mă aflu, că deșteptăciunea unui popor, care modelează bunătatea, încrederea și compasiunea, trebuie să presupună alăturarea umană fizică și culturală. Cât despre a vaccina sau a nu vaccina nu pot să spun decât că pe cât de drept este să putem să ne informăm, pe atât de împovărătoare este iluzia controlului. Trebuie să recunosc neapărat nota sarcastică din expresia „a alege informat”.

După acele două săptămâni furtunoase din trecutul recent al lui Kiti și al familiei ei, ce i-a epuizat și i-a aproape naufragiat în subuman, au mai trecut două ca încântarea, ușoare și curate, până când, de dimineață, copila s-a pus iarăși pe plâns, lăsând parcă să se-nțeleagă că ritmul de prefacere a spiritului ei măsoară două săptămâni în cap…sau inimă sau suflet, pe unde s-o afla acesta. Plânge, mi-a spus tatăl, împiedicându-se de teamă, ce facem și încotro ne duce supărarea ei, mi-am zis și eu. Apoi mi-am amintit că nimănui nu i se refuză dreptul la decompensare din prea multă fericire, de ce nu ar putea să plângă pur și simplu? În plus, experiența solitudinii este mai sănătoasă prin puterea de a plânge.

17760815_10212589258396505_3086214374811950309_o

*versuri de Gellu Naum

Supraprotectie?

Se făcea că mă aflam în altă ţară dar pe o stradă de aici, din Bucureşti. O luasem pe Kiti de mânuţă şi o instalasem în scaunelul ei de maşină. Dar n-am putut să plec imediat de acolo pentru că era multă lume, multe maşini, mare înghesuială. Iar în învălmăşeala de pe strada asta bucureşteană, mi-am pierdut pentru o clipă atenţia distribuită la oamenii din jur, la maşinile parcate şi neparcate dar mai ales la copilul cuminte din spate. Care, până la reconectarea mea cu pământul, dispăruse din maşină. Unde-i Kiti? Vai, ce-am făcut? Ştiţi firul de gheaţă ce şerpuieşte pe spate şi înghite capul cu minte cu tot pentru câteva fracţiuni de secundă? Şi poate ştiţi disperarea cu care trânteai uşa drept în faţa întunericului de care scăpai în grabă mare când erai copil? Disperarea aia m-a cuprins şi pe mine şi m-a împins pe drumuri, străzi şi străduţe în jur. Cu geamurile maşinii deschise larg şi cu urechile ciulite ca iepurele de teama haitei am condus şi am ascultat. Iar ascultarea a primit răspuns. Vocea ei, groasă şi stridentă venită de peste clădiri. Apoi, nu doar vocea ei dar şi Kiti, întreagă împreună cu bucuria ei de a fi fost regăsită. Îmbrăţişarea a fost emoţionantă şi emoţia m-a trezit cu pulsul mărit.

***

Deseori mi se întâmplă să tresar şi să scap câte un „hi”, la volan fiind, când teama de a fi uitat vreunul dintre copii prin vreo parcare mă cuprinde. Parcă văd bietul copilaş uitat, disperat, alergând haotic şi periculos în jur. Brrrr!
Teama dispare urgent, aşa cum a venit, odată cu întoarcerea bruscă a capului spre spatele maşinii unde realizez că imaginaţia mi-a jucat doar o festă. Aşa ceva nu se poate întâmpla!