Înșelare


Nu știu dacă se simte vreodată mai înșelată în dragostea pe care o știe ea decât atunci când mă așez la masa din sufragerie să-mi ajut băieții la lecții. N-am văzut-o nicicând mai decisă să-și strige frustrarea lipsei percepute atunci, sunt numărate certitudinile mele în ceea ce-o privește pe Kiti. Iubește-mă acum, nu doar când poți tu s-o faci, parcă îmi spune cu pasul sprinten și mâinile istețe, arată-mi că te străduiești s-o faci, mai zice, îndepărtându-se ademenitor, prevestitor. Mă tulbură să îmi probeze datul, eu socotesc cu grijă, nu cred că am greșit fatal, ci numai poate într-o doară, așa, din nimereală strâmbă.   Vino și tu, copilă, prefă-te că-nțelegi, îi spun, și-i dau o socoteală simplă. Ea râde, e surprinsă, dar se apucă să îmi numere degetele întinse, unu, doi…. Apoi se plictisește și părăsește masa de lucru, e împăcată și neînșelată iarăși.

18268573_10212876536898288_2132532483612259539_n

Da

Kiti confirmă, ‘da, am teză la matematică astăzi’, băieților le arde de glume, fata insistă, zâmbind hâtru, ‘da, am teză la matematică astăzi’, moment în care gluma se întrupează cu realitatea sau realitatea nu mai știe de glumă, băieții sunt surprinși pe granița dintre lumi, desigur că știu, dar surioara nu are cuvânt mai convingător în vocabular decât „da”-ul, adică cel mai convingător versus cei mai lesne de convins din lume, ‘minți, Kiti!’, spun ei într-un glas, dar Kiti tace cu subînțeles, un subînțeles atât de limpede încât n-are nevoie de cuvinte, (nevoie de cuvinte îmi vine în minte cuminte), ea dezminte, nu minte, poate doar îi face bine să întărească încrederea băieților în ea și în putința ei de a le întoarce iubirea frățească, cine știe?, sau poate că e promisiunea ei solemnă, neconștientă de apartenență, cine știe?, cert este că băieții trebuie să traseze linia clară a concretului, de mă umplu de duioșie, ‘te rugăm, spune-ne dacă minți’, până ce copila își spune iarăși cea mai convingătoare vorbă din vocabularul neconvingător, ‘da’, ca o împăcare.

 

18077096_10212784324913046_4016063026804883018_o

Dinainte dor

Nu-mi dă voie minunăția asta de vreme să fiu excesiv de critică, de aceea îmi permit un sarcasm blând, ca atingerea solară de septembrie, mă gândesc la mofturile aristocratice ale unora care nu se sfiesc să se laude că vor în viața lor să încerce de toate, dar care nu ar pune mâna, Doamne, ferește, ca dintre toate câte sunt pe lume, să aleagă, pe lângă experiențele adrenergice, și câte unele mai neplăcute, mai dezgustătoare, mai lipsite de fast și de aprecierea semenilor lor, la fel de atrași de fiori hedonici ca ei înșiși. Dar ce-mi bat capul? Până la urmă, voit sau nevoit, toți avem parte de întâmplări neliniștitoare, mai mult sau mai puțin aducătoare de plăcere, cu care ne lăudăm sau nu ne lăudăm deloc sau pe care le ținem ascunse până și de noi înșine, atât de îngrozitoare ni se pot părea pe alocuri.

După atâta relativizare, simt să mă sprijin solid de absolutul iubirii frățești denudate sincer dimineață în mașină. Cât ne-o imaginăm împreună pe verișoara copiilor urcând în avionul ce-o duce natural, la timp potrivit în lume, Felix izbucnește preventiv în plâns, el înregistrează pașii entuziaști sau nu neapărat, pe care fratele lui îi face destul de aproape de urmele imprimate ale verișoarei lor și se întristează în anticipație, dar Horică îi promite apropiere, de toată varietatea existentă, inclusiv fizică, fiindcă știe că a fi student cere necesar a avea și vacanțe. Kiti rămâne de-a pururea studentă, băieții îmbrățișați pe rândul din mijloc își domolesc melancolia când se întorc către sora lor, acolo, pe rândul din spate, de unde Kiti iradiază cu veselie înțeleaptă întreaga atmosferă.

 
14470673_10210667978605711_95092436_n

Bacalaureatul ca un balaur

Ieri, după afișarea rezultatelor la bacalaureat, Felix a aflat că verișoara lui va pleca din țară la universitate și s-a gândit imediat la Horică. Spre seară, frații s-au reîntâlnit acasă, unde Felix l-a copleșit cu provocări la joacă, îmbrățișări, chiar tachinări și declarații de dragoste până când Horică n-a mai rezistat și s-a ascuns în baie. Când a ieșit, a trebuit să îi întindă obrazul lui Felix, pentru un pupic de noapte bună. De dimineață a continuat să se gândească la studenția fratelui mai mare, el a spus că ar da fericit confortul de a se ști alături de colegii și profesorii săi (iar ăsta nu este deloc un fapt neglijabil), dacă tatăl lui și-ar lua un serviciu aproape de universitatea pe care ar urma-o Horia. Apoi mi-a povestestit despre Spotu, care are un frate mai mare, student în Britania Mijlocie, și o soră mai mare, absolventă-fulger a unei universități în Mica Britanie, pentru că a studiat patru ani într-unul, probabil ca o proiecție a dorinței sale de a comprima timpul în care va fi departe de fratele său. Măcar Kiti nu pleacă la nicio facultate, s-a consolat Felix, iar adevărul acestor vorbe chiar poate acționa ca mângâiere, pentru că certitudinile au adesea această calitate. După aceea ne-am reluat ritmul sufletesc calm-monoton cotidian, pe care l-am ținut la unison până în momentul în care, din motive străine de mine, am înregistrat firesc repercusiunile acut-dureroase ale unui pumn mic aplicat cu forță pe un braț mare, desigur, simptom cert de iubire frățească.

13606910_10209980677623616_6552736957242073616_n

Supus

Aș voi să cred naiv că șirul cuminte și neîntrerupt de mașini ce urmează șoseaua principală a satului este oglinda respectului pe care nu l-am învățat la timpul potrivit și a inteligenței noastre sociale, numai că mi-e teamă că ne ține în loc mai degrabă un sentiment egoist de teamă și nesiguranță pe drumul înghețat, uitat de drumarii înzăpeziți în propria lor neglijență. Din fericire în acest caz, teama ne supune și ne mai diluează convingerile arogante.

Si Kiti înțelege supunerea, natural o face, fără intrări artificiale în învățare, fără teamă sau resentimente, ci crescând simplu în cel mai genuin leagăn al omului, lângă fratele ei. Nu mă mai uimește astăzi, ci rămâne doar să mă încânte observarea răsunetului impresionant asupra fetei al atenției pe care Horică i-o dăruiește cumsecade. Fratelui ei i se supune fără rezerve.


DSCN5198

 

DSCN5197

DSCN5192

Celebrări

Imi place mult începutul de septembrie, poate fiindcă într-un început de septembrie m-am născut, poate fiindcă m-am mai înțelepțit cu vreun sfert de an odată cu împlinirea noii vârste, îmi place pentru că mă întoarce din pribegia spectaculoasă a verii către casă, parcă dintr-un instinct de cuibărire s-o caut, ca s-o îndrăgesc mai tare, să o înfrumusețez mă simt chemată, acum, la început de septembrie luminos și cald, această, un fel de, maternitate astronomică a anului.

Spune-i, Felix, lui Kiti la mulți ani, este și ziua ei de nume, Maria; suntem noi trei în camera Mariei celei blânde în astă dimineață, copila pare mângâiată de o aură de serenitate, lucru rar, însă nu mă miră potrivirile bune, fiindcă toți trăim vieți admirabile; ‘la mulți ani’ și pup-o, îi mai zic, dar pentru Kiti vorbele n-au subtilitate, au numai o umbră de utilitate, iar ‘pup-o’ îi este chiar mai trebuincios decât alte cuvinte, așa că, odată cu copilul care se ridică pe vârfuri spre o îmbrățișare, Kiti pornește matern cu buzele înspre fruntea frățiorului ei, să-l pupe, și îl pupă, lăsându-l pe Felix cu pupicul său nepupat, o (ne)potrivire gingașă ce ne aduce zâmbete nimerite pe chipuri, (ne)potrivire, pe care o iau drept altă potrivire bună, fiindcă uneori nici eu nu-mi bat capul cu subtilități de formă ale limbii, sunt practică în naivitatea mea sau prea încrezătoare în pragmatismul meu, așa că nu mă opresc până nu corectez orice după buna mea credință, asist ca un expert pupicul nepupat să se lipească unde-a fost menit s-o facă, iar serenitatea dimineții rămâne astfel în siguranță.

Heterogen, dar cu gând bun și sănătate

Bună ziua, ne salutăm de dimineață în fața microbuzului, părinte spre părinte, ne îmbrățișăm copiii așezați pe locurile lor și le cerem insistent sau mai puțin, după caz, să ne răspundă măcar cu câte un gest din mână sau două fluturări din vârful neantrenat al buzelor, bună ziua, ne salutăm iar sau la revedere și ne retragem care încotro. Tu cunoști toți părinții copiilor cu autism?, vrea să știe Felix și nu întreabă ca să se afle în treabă, ci suspină ușurat după ce răspund că ‘da’, fiindcă trage logic concluzia că dacă eu îi cunosc pe toți înseamnă că nu pot să fie prea mulți, așadar ce fericire! Ah, dacă așa ar sta lucrurile, aproape că n-aș mai risca să cunosc lume nouă, doar ca să nu…
Căutăm o adresă prin Bucureștiul melancolic, ne plimbăm dezordonat pe străduțele vechi și încâlcite, cu nume heterogene precum aspectul lor, de altfel familiar, cu case impunătoare și pline de poezie sau case părăginite, înecate în buruiană, cu copaci bătrâni, cocoșați, alături de un parc tânăr, curat, dichisit până la marginea bordurii, cu doamne cu pălării cochete și oameni săraci, desculți, murdari, apoi cu izuri felurite, când parfumuri florale suave de prin grădini îngrijite, când mirosuri grele, ascuțite de pe la colțuri prăfuite de stradă, ne plimbăm și rememorăm primele zile de școlăriță ale lui Kiti, fiindcă pe una din frumoasele străduțe s-a aflat odată și prima ei școală. Ne amintim cum am dus-o la școală în clasa întâi și am luat-o în clasa a două, pentru că, se hotărâse, locul ei acolo era datorită înălțimii prea mari față de colegii mai mici cu un an, apoi băieții își amintesc ce le-am citit de dimineață, un articol despre un medicament administrat experimental unor șoareci care face ca sindromul Rett să devină reversibil, și cum ne-am mai entuziasmat la gândul că Kiti ar putea, așa de mare cum este, să înceapă clasa întâi printre copilași de-o șchioapă, apoi a doua, a treia și tot așa, ‘la mine în școală s-o dai!’, și ce bine ar mai fi, și ne-am imaginat cum ar fi să găsim în fiecare clasă, din fiecare școală, din fiecare oraș câte un copil înalt, apt să învețe și să cunoască alături de copii mai mici, apoi tot mai puțin mici și chiar fără diferențe importante de fizic sau cu tot cu ele, fiindcă aceste diferențe esențiale sunt totuși neesențiale în cele din urmă, așa să știti, copii.

Rime copilăreşti

Când găseşte nişte vreme pentru jurnalul mamei sale, Horică o umple citind cu voce tare şi intonaţie potrivită textele neparcurse sau altele mai vechi care îi stârnesc râsul, iar asta se întâmplă destul de frecvent şi e lesne explicabil, nu uitaţi, deseori chiar el însuşi, cititorul, este eroul textului interpretat. Ceea ce a făcut şi aseară cu acest text. Numai că, pe când Horică se întreba în sinea lui, contemplativ, dar totodată dubitativ, ‘oare leuşteanul este atât de nobil încât să mă definească pe mine?’, Felix, care torcea alăturea (cha-cha), auzindu-se asemuit aşa cum s-a întâmplat, a întins boticul de pisică şi a mieunat nervos: ‘ ce prostănac e ăla care a scris că eu sunt rozmarin!’. Bine-bine, mi-am asumat râzând scriitura, dar nu te supăra, poate nu e chiar aşa de rău să fii frunză câteodată, de exemplu, atunci când eşti frunză nu trebuie să mergi la grădiniţă. Hmmm, parcă nu mai e chiar aşa de nervos. Ca atare reporneşte asaltul asupra-mi cu poezia poveştilor lui fantastice, acum despre vulcanii care scuipă salivă roz sau pink (cu kei).

Ca temă la limba română, Horica are de compus zece rânduri care să conţină câteva întrebări retorice. Din întreaga lui clasă doar lui i-a indicat doamna profesoară cui să i se adreseze şi anume dulapului său. Sunt sigură că se va grăbi mâine să îşi citească compoziţia la fel cum s-a grăbit şi acum să mi-o citească mie. Şi Felix citeşte litere şi dă ture prin casă cu o mică hartă în mână. Kiti n-are chef de citit, în schimb e tare grăbită să cucerească fotografiile înrămate de pe rafturile bibliotecii şi să îi răpească harta frăţiorului de parcă e harta ce duce spre nu ştiu care mare comoară. Reuşeşte, iar Felix, în semn de răzbunare, îi refuză dreptul de a fi partenera lui viitoare de tenis, aşa cum ne promisese mai demult, atunci când într-un exces de iubire fraterna a declarat că el va juca tenis numai cu Kiti când ea va învăţa să vorbească.

Înainte de test. Elevii aşteaptă. Profesorul cere copiilor un creion. S-ar părea că nimeni nu mai scrie în ziua de azi cu creionul. Este doar o falsă impresie. Un elev se îndură de profesorul în nevoie şi îşi îndreaptă oarecum cu îndoială mâinile spre fermoarul penarului său. Fiind singura mişcare care animă încăperea toţi ochii o urmăresc deşi motivaţiile purtătorilor acelor ochi sunt diferite şi diverse, plictiseală, curiozitate, emoţia de dinainte de test etc. Copilul cu mâinile vedetă, neobişnuit cu injecţia masivă de atenţie, este intimidat de inedita postură în care se află şi ratează reprezentaţia. Mâinile dobândesc un tremur necontenit şi imperceptibil, apucă totuşi codiţa metalică a fermoarului pe care o deranjează uşor brutal, aceasta transmite mişcarea dezordonată mai departe dinţilor fermoarului care, la rândul lor, eşuează deschiderea progresivă dinte cu dinte transformând-o într-una lamentabilă, bruscă. Din păcate, odată cu ruperea fermoarului se produce şi o erupţie violentă, neaşteptată care, ca o reacţie chimică în lanţ, dă naştere altei erupţii, o erupţie de râsete şi hohote care fac din bietul ‘bun samaritean’ un clovn straniu îngenuncheat dramatic pe podeaua încărcată de conţinutul penarului său: aproximativ treizeci de creioane de împrumut de la Ikea.

‘Mami, azi la grădiniţă Filip mi-a spus că eu nu sunt puternic, dar ştii ce-am făcut eu odată, mai demult, în America? Am ţinut în degetul mic de la picior un bloc înalt de cincizeci de metri până seara!’

Vrtec

Până de curând voia să înceapă grădiniţa ”la primăvară”, acum, că primăvara a sosit, s-a răzgândit, vrea ”la vară”. L-am înştiinţat pe Felix că vara este închisă grădiniţa, ca să-şi aşeze corect lucrurile în cap. Acum ştie, va merge la grădiniţă ”doamna”. Doamna-toamna. Am şi vizitat-o astăzi împreună. Horica ne-a însoţit şi s-a tot minunat, ”ce scump e, abia aştept să-l văd la grădiniţă”. S-a minunat şi către viitorul gradinitar: ”Felix, la grădiniţă e foarte fain şi, stai liniştit, chiar dacă nu o să vrei să te duci, noi o să te ducem cu forţa!”. Doamnele/domnişoarele educatoare au sărit, râzând, ca arsele, ”ssst, nu-i spune asta!”. Sadic, în limitele normale de frate mai mare, Horica a continuat: ”…să te văd cum te perpelesti că te lăsăm la grădi…, ce drăguţ e!”

Notă: vrtec=grădiniţă în slovenă, se citeşte vârteţ, sună fain, nu?

Şi încă un profesor pentru Kiti

Din dreapta şi de deasupra lui Kiti (graţie scaunului său de masă înalt), Felix o atenţionează pe vecina lui de masă, imitându-mă: „mănâncă cu furculiţa, Kiti, nu cu mânuţa!”. Kiti, fată bună şi înţelegătoare, apucă furculiţa cu mâna dreaptă şi o încarcă cu paste, aşa cum i-a indicat Felix. Mulţumit şi sfătos ca un bătrânel, Felix zice cu un glas suav şi plin de iubire: „bravo, drăguţa mea Kiti, ai învăţat şi tu ce trebuie să faci!”

Atunci când vezi lumea în roz

Dialog între fraţi:

„Auzi, Felix”, începe ameninţător şi protector cu jucăria lui nouă, Horică la încercarea rapidă a lui Felix de a apuca şi el o parte din construcţie.

„Da, Horică…”, răspunde candid Felix.

„Dacă cumva te atingi de barca mea…”,continuă Horia amenintarea şi se opreşte repede, crede că intonaţia sa este suficient de clară pentru a-l speria pe curiosul său frăţior. Numai că Felix nu înţelege mesajul şi spune:

„Continuă povestea cu atingerea, Horică!”