Caruselul

Privește atentă strada din locul ei de la geam, stă neclintită și nu spune nimic. Clipește rar din pleoapele întredeschise, neclintirea îi atinge și ochii. Drumul liber dinaintea noastră îi potolește setea generică de mișcare, chiar dacă statismul trupului la suprafața sa pare să nege existența acestei nevoi. Strada întreagă e un carusel amețitor în care doar cu o privire pătrunzătoare rămâi în echilibru. Dar nici mașina, nici strada, nici omul, nici măcar dorința nu sunt perpetuum mobile, iar când una sau toate astea se epuizează de energie, copilul rupe nemișcarea, tăcerea, concentrarea, apoi ar rupe geamurile, centurile, capacele, tetierele, el mușcă în lumea înconjurătoare de parcă ar mușca în răul lumii, el doare din toată ființa lui tumultuoasă și ineficientă, fiindcă simte că nimic nu-l ajută să-i fie pe plac. Cobor în spațiul dureros al copilului și-l îmbrac cu voie, cu nevoie într-o cămașă de bunăvoință și delicatețe, el lasă dinamica trupului său să se consume numai intrinsec, acceptând câte puțin ghidajul altui tip de mișcare, un fel de limpezire, de curgere unidirecțională predictibilă, ca lacrimile ce-și sapă cale pe obrajii mei, în jos desigur, în afară de cea care se ridică perpendicular de pe obraz pe degețelul copilului uimit de brusca limpezime.
19679173_10213492209489718_4571598019743994530_o

Ești mai frumoasă decât crezi

Când mi-ai spus că sunt frumoasă m-am întristat și mi-am plâns puțin tristețea dorindu-mi să-mi vezi și urâțenia de care sunt în stare, fiindcă să fiu urâtă este meritul meu întreg pe când frumusețea (dacă ar fi să fie) este un fenomen stocastic, incontrolabil ca forma norilor, apoi (din nou întâmplător) mi-ai dat să citesc undeva că frumusețea pe care o vezi la mine este declarația ta de prețuire, de iubire pentru mine și mi-a plăcut atât de mult fiindcă am înțeles de ce văd eu însămi atâta frumusețe în jur.

19400293_10213307999444582_3596884733925971932_o

Să nu uiți peștii în priză

Să nu uiți peștii în priză, i-am strigat râzând, în timp ce m-am apropiat de masa de sufragerie devenită temporar birou, și nu orice fel de birou, ci unul dezordonat, aglomerat, exagerat de mare, dezechilibrat, cu toate cărțile, caietele, creioanele, stilourile, căștile, cablurile, rezervele de stilouri, micile dicționare științifice, apoi rumegușul împrăștiat din guma de șters folosită, rezervele fără cerneală, recipientele goale de apă și nu în ultimul rând cel puțin o vază cu flori proaspete, toate înghesuindu-se către partea mesei dinspre fereastră precum trunchiurile plantelor către lumină, acolo unde băiatul a ajuns să învețe, mai întâi trecând prin alte locuri mai neatent alese din jurul mesei-birou, a mesei-trambulină spre cunoaștere, căci cunoaștere începe să se numească toată informația pe care un copil aflat la un pas de majorat a strâns-o, să nu uiți peștii, ziceam că i-am spus mai mult în joacă decât cu grijă, fiindcă grija este definiția sfântă a mamei, a părintelui, iar copilului ajuns la un pas de majorat, n-avea grijă, nu-i este deloc străină ordinea parcă tot mai ordonată a lumii, pe când joaca, ei bine, joaca este darul pe care alegi sau nu să-l prețuiești, așadar se poate rătăci ușor printre firele dese de grijă pentru seriozitate, în timp ce m-am apropiat de masă, ziceam, de fapt de el, băiatul serios de la masa-birou, care abia a ridicat ochii din hârtiile lui amețitoare, dar totuși i-a ridicat împreună cu colțurile încordate ale gurii să-mi zâmbească îngăduitor, cum îi stă bine unui adolescent care-i zâmbește mamei sale, dar și un pic naiv, încrezător, cum a făcut-o cu primul său zâmbet pe lume.

18518329_10212976901767347_912911193612117542_o

Da

Kiti confirmă, ‘da, am teză la matematică astăzi’, băieților le arde de glume, fata insistă, zâmbind hâtru, ‘da, am teză la matematică astăzi’, moment în care gluma se întrupează cu realitatea sau realitatea nu mai știe de glumă, băieții sunt surprinși pe granița dintre lumi, desigur că știu, dar surioara nu are cuvânt mai convingător în vocabular decât „da”-ul, adică cel mai convingător versus cei mai lesne de convins din lume, ‘minți, Kiti!’, spun ei într-un glas, dar Kiti tace cu subînțeles, un subînțeles atât de limpede încât n-are nevoie de cuvinte, (nevoie de cuvinte îmi vine în minte cuminte), ea dezminte, nu minte, poate doar îi face bine să întărească încrederea băieților în ea și în putința ei de a le întoarce iubirea frățească, cine știe?, sau poate că e promisiunea ei solemnă, neconștientă de apartenență, cine știe?, cert este că băieții trebuie să traseze linia clară a concretului, de mă umplu de duioșie, ‘te rugăm, spune-ne dacă minți’, până ce copila își spune iarăși cea mai convingătoare vorbă din vocabularul neconvingător, ‘da’, ca o împăcare.

 

18077096_10212784324913046_4016063026804883018_o

Idilic

Am citit o carte haioasă și necomplicată, ca o comedie romantică, în ciuda faptului că eroul ei, un profesor de genetică dintr-o universitate australiană, suferă de sindromul Asperger, de altfel o tulburare complexă a comportamentelor sociale în special. Autorul Proiectului Rosie, Graeme Simsion, a fost premiat pentru această carte cu Victorian Premier’s Award și tradus în peste treizeci de limbi. Am râs citind-o și am empatizat pe alocuri cu eroul împiedicat social, dar scriu despre carte, pentru că, deși am aflat că oameni din comunități diverse de Asperger și-au regăsit propriile dificultăți de adaptare la normele sociale în dificultățile eroului, totuși imaginea personajului principal este excesiv idilizată și numără relativ multe prejudecăți legate de tulburarea de spectru autist și sindromul Asperger. Atât am vrut să spun despre cartea asta, pe care aș putea să o recomand pentru un sfert de vacanță.

Există situații imposibile, fără ieșire și nu mă refer la cele mai grave și mai dramatice întâmplări ale ființei. Iată că aflu că pe Kiti și pe terapeuta care o însoțește le-a invitat să coboare dintr-un taxi șoferul lui, în mijlocul cursei, din cauza neliniștii fetei noastre, neliniște care, da, poate arăta suficient de înspăimântător pentru cineva. Si totuși. Cum putem noi să cerem cuiva care organic simte repulsie față de comportamentul tău (dacă nu chiar față de tine) să continue să te tolereze în preajmă, când alăturarea respectivă nu scoate decât răutate, frustrare și tristețe din cei ce se alătură. Putem oare face ceva pentru fata noastră într-o atare situație concretă imposibilă? Spun că cu cât rezistăm mai îndârjit, cu atât ajungem să acceptăm fără împotrivire viața. A te resemna și a nu te resemna, aceasta-i certitudine.

 

 

17358775_10212354970379451_5110229890132281203_o

Fără legătură cu ziua mamei

Privesc fotografia de mai jos și-mi zic că este nespus de armonioasă. O mai privesc o dată și-mi spun că știu ce o balansează. Aș putea să scriu că o privesc și a treia oară, dar ar fi plictisitor și, poate, previzibil. Nu scriu. Mă gândesc cum se construiesc și deconstruiesc furtunile familiale, dintre părinți și copii. Este un subiect prea vast, aleg să mă opresc în punctul maxim de înflăcărare. L-am experimentat, desigur. Este acel punct de inflexiune care, odată trecut, se lasă cu traume. Glumesc sau nu. Este punctul față de care argumentele trec asimptotic în cel mai fericit, așadar teoretic caz. De acolo nu poți decât să-ți dai drumul oleacă în jos, bineînțeles, liber de pre-judecată, adică incoerent. Ha. Sau poți coborî mai lin, cam ca pe o parapantă. Așa, ca-n fotografie. Nu găsesc un motiv destul de bun pentru care poza asta să-mi inspire imediata vecinătate trecută a apogeului despre care am zis, decât, poate, fiindcă îmi sugerează o împăcare. Fără legătură cu ziua mamei de mâine, cred că împăcarea cu gândul că copilul nu îți este dator necondiționat cu ascultare poate fi un dar prețios. La mulți ani împăcați carevasăzică, mamelor!
17016889_10212251369669498_8530773223789116205_o

Luminos

Câteodată casa este inundată de lumină (iubesc casele pline de lumină și mă tulbură casele luminate artificial în plină zi, de aceea lipesc în fiecare zi liberă a fetei întrerupătoarele cu scotch), astăzi este una dintre acele zile, „inundat” este adjectivul, privirea-mi îngăduitoare înoată lin pe liniile estompate ale mobilelor de sub podea, n-am grija obișnuită a respirației, contururile neclare, jucăușe nu știu că sunt doar niște senzații (asta îmi amintește de povestea inventată ieri de Felix, el zice că Spotu-dinozaurul nu știe despre sine că îi este imaginar prieten lui Felix, cum crede la rândul său că Felix îi există doar în imaginație- iată o perspectivă duală asupra realității obiective), impresia lor este însă concretă, fantele palpebrale se micșorează, dar tot îmi face bine ploaia caldă de lumină, cum îmi face și gândul că toate contururile mișcătoare ale copiilor mei apucă să se rotunjească puțin câte puțin, cu fiecare strop de lumină în plus deasupra capetelor lor.

17078613_10212221384839896_1307746547_n

În papucii tăi

O prietenă dragă ne îndeamnă pe facebook să îi ajutăm pe cei din jurul nostru să se pună în papucii noștri, papucii părinților copiilor cu nevoi speciale, și cred că le datorăm acest ajutor copiilor noștri, dar și oamenilor pe care îi iubim și ne iubesc, oamenilor pe care îi întâlnim și ne întâlnesc sau îi privim și ne privesc, o dată în viață sau în fiecare zi. Dar nu despre asta vreau să scriu acum, când mi-am luat de curând papuci noi, cu eroi de desene animate, ce pot conduce către concluzii neadevărate, glumesc, desigur. Dar mă găsesc întâmplător (destul de) singură cu Kiti acasă și trăiesc necuviinciosul sentiment dat de discordie, (pe undeva prin abdomen se înfiripă el), nimic bun nu transpare prin negura dintre noi în afară de dorința de a putea vedea. Pe mine de ce nu mă ajută nimeni să mă pun în papucii ei?, întreb, chiar dacă știu că fac o nedreptate întrebând, să stau acolo, cât pot de atentă, în ei, să-i calc pe urme sau să mă las dusă de ei, să înțeleg de ce o simt răzbunătoare? Cu teamă mărturisesc că aș vrea să fiu măcar pentru o zi în papucii ei, chiar dacă ea nu poartă niciodată papuci sau poate tocmai de-aia.

16237127_10211870776754913_1305401042_n

Mergi pe sârmă!

Kiti înșiră mărgele pe sârmă. O spun cu bucuria cu care aș spune ‘Kiti este o balerină pe sârmă’. Este vina mea că nu am destulă răbdare să desfășor mai des pe masă trusa de mărgele a Catincăi. Trusa de mărgele a Catincăi. O spun cu naturalețea cu care aș spune trusa de scule a instalatorului sau trusa de voiaj a călătorului. Știu mai de mult despre Kiti că înșiră mărgele pe sârmă, dar recunosc că îngăduința cu care acceptă provocarea mea, „mergi pe sârmă!”, mă uimește. Mi-este mie mai frică să nu renunțe, decât îi este ei provocare să stea nemișcată mai mult de câteva secunde. Stă aplecată deasupra măsuței, dinamica degetelor ei este curgătoare și cunoscătoare. Odată cu degetele curg și secundele, minutele. Kiti înșiră mărgele pe sârmă. Mi-e drag. Băieților le este drag. Tatălui îi este drag. Bunicilor, unchilor, prietenilor le este drag. Același drag, o, Dumnezeule!

15878862_10211669627046296_2031176287_n

Bază

Când se văd munții din fața casei noastre se simte de parcă ne-ar cânta o voce luminoasă ca a Ellei despre iubire și dor, Felix îi iubește surioarei sale expresia întrebătoare a chipului pe care gurița mereu întredeschisă i-o dă, „dinții ei mari de castor…”, o guriță atât de nevorbită cât de curat este cerul dimineții între câmpie și munte, o raritate, izuri de condimente îmi țin de foame, gătesc festiv și mă dezbrac în maieu, atmosfera se încarcă, fulguie cu făină fără limite în casă și afară, posibil ca guri nenumărate să se fi apucat de vorbit vorbe cu sens, fără sens, eu scriu cu noimă în timp ce-mi cântă un pian fermecător în urechi, văd orice munte vreau eu, Kiti continuă să se mire, „ooooooo”, cățărată pe coapsele mele antrenate, eu însămi am multă mirare să îi îmbrățișez, suntem în vacanță, depun mărturie, am văzut munții.

img_9832

O aglomerare încântătoare

Pe unde întorci privirea, aglomerări de tot felul de indivizi, unii mai disperați să apuce orice, alții sau altele mai senine, ca păsările astea ca niște domnișoare clevetitoare, etalându-și nurii, categoric mai încântătoare decât șoseaua din împrejurul mallului, a cărei fierbințeală nici gerul gerului n-o poate domoli astăzi, înaintea ajunului de Crăciun.


15723541_10211545365259829_6543149775887933881_o

15585107_10211545343539286_5913884746694399385_o

15494121_10211546626131350_1065926277_n

 

”Era ca o orchestră părul ei negru”


O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic
, spune atingător scriitoarea Ana Barton despre întâlnirea cu Kiti a noastră. Dacimg_0910ă ar fi spus-o cu cinci minute mai înainte, mi-aș fi plâns întreg plânsul-răspuns la spuse și aș fi intrat golită în sala de clasă. Așa, îmi rămâne un rest de plâns pe mai târziu și încă unul de bucurat în preajma copiilor. De ce plâng? Sunt un om timid, de aceea iubesc să mă însoțesc de copiii mei, de fata mea. Ea nu pare să cunoască timiditatea, în ciuda delicateții trupului ei, dar mai cu seamă a mâinilor; determinarea ei îmi dă încredere. Și totuși, păcătuiesc prin necredință. De ce mă îndoiesc că oamenii pot să îndrăgească fără înțelesuri, când eu și toate mamele din lume (și nu doar noi) o facem? O fetiță din clasă își spune întocmai bucuria care-i vine, mă bucur că am aflat că te cheamă Mihaela, îmi zice ea. Eu decupez migălos o pasăre de grădină și-mi vine să-mi continui plânsul neplâns. Ce frumos ai decupat-o, Mihaela, mai zice fetița, de parcă m-ar fi luat delicat în mâinile ei. Dar eu cunosc bine asemenea atingeri, deci plânsul meu nu-i plâns de mântuire! O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic mă face să plâng la fel cum contracția inimii bate discret la capătul unei artere. Mulțumesc, bineînțeles, pentru contracție, dar și pentru elasticitate vasculară!

Atingem curcubeie

Mi se amintește că astăzi, acum un an, i-am schimbat blogului înfățișarea originală, trec anii ca curcubeiele, se umplu pagini de impresii scrise, nici cele nescrise nu rămân pe dinafară, copiilor le crește barba cât noi nu ne refuzăm îmbătrânirea.

Vorbim despre dor, copiilor le este dor, ei plâng de dor și caută să își aline dorul, eu cred că alinarea este mijlocită de tehnologie, aprind ecrane inteligente și cresc volumul, destinatarul dorului vorbește, râde și îmbrățișează, senzații dragi învăluie încăperea, dar apoi cel mai sensibil recipient de dor sesizează nemulțumit incompletudinea domolirii dorului, el spune răspicat că niciodată dorul nu se stinge în lipsa atingerii și trebuie să îi dau dreptate, Felix ar vrea să-l atingă la fel cum își dorește să atingă curcubeul cu mâna la mijlocul lui, în zona portocalie cel mult, dar nu simți nimic dacă atingi un curcubeu, îi spun nesăbuit, din fericire se preface că nu mă aude, mă răzgândesc, de fapt are dreptate, abia când ești în stare să atingi cu mâna un curcubeu, începi să cunoști senzația de dor stins.

15000701_10211055918103956_4090250905347930447_o

Mă cheamă mirare

Octombrie și încă nu port șosete în picioare, (în picioare nu este un detaliu superfluu, de exemplu, Kiti poartă uneori șosetele peste mâini, (observ că prepoziția ”în” nu este îndreptățită să indice mâna, ca parte înveșmântată a corpului, pun asta mai degrabă pe seama inteligenței speciale a mâinilor, decât pe slăbiciunea prepoziției în discuție)). Ador să mă las surprinsă de nevoia subită de a mă încălța, chiar cu riscul de a răci un pic, în definitiv prea sufăr de scrupulozitate în unele privințe. Pădurea este uimitor de verde, și ea mă va perplexa deodată cu frunzișul ei autumnal pestrițat. Mirarea este binecuvântarea mea. Una dintre ele. Cine mă cunoaște, mi-o poate vedea în ochi, direct. Las mirarea într-o parte, pentru că mă aflu repetat recipientul de încredere al țesăturilor fantastice ale minții copilului meu. E drept, nu trebuie să încetez nici acum să mă mir, dar încrederea pe care mi-o dă cere în primul rând ascultare. Ascultarea este despre el, mirarea este despre mine. Un liliac întârziat zboară în rând cu mașina în care ne aflăm noi doi, aventurierul matinal îi amintește lui Felix de liliacul-vulpe sau vulpea zburătoare, despre care știe că este la fel de mare precum tatăl său (eronat, doar anvergura aripilor sale trece ușor de un metru și jumătate), subiect generos pentru o nouă poveste spontană. Miss Sarah, ”mi-e foarte dor de ea”, le-a spus prima oară despre liliacul-vulpe, iar în propoziția ”mie întotdeauna liliecii îmi amintesc de miss Sarah” stă candoarea în forma ei cea mai pură. Ajungem în trei-patru minute, dar până să ajungem mai este vreme să mă bucure cu o enumerare de câteva superputeri extravagante ale eroului de poveste, el însuși, dintre care le înregistrez pe acestea: abilitatea de a mângâia plăcut și aceea de a vedea până-n zece kilometri. Ajungem la destinație, rămân singură să mă mir pentru că am uitat că am vrut să scriu despre octombrie.

 

 

14482017_10210722139439698_2674746411685935410_o

Drag și admirație

Horică nu-mi cere foarte des ajutorul la matematică, dar o face din când în când, iar asta mă apropie mult de mine, cea din ultima clasă de liceu. Nu cred neapărat că ar trebui, însă nu încerc nici urmă de condescendență față de copila de atunci, doar drag și admirație, drag și admirație-astăzi, fiindcă în timpurile acelea nu aveam foarte multă grijă să mă îndrăgesc, iar despre admirație nici nu putea fi vorba. Nu mă miră așadar că mă visez îngrijorată înaintea examenului de bacalaureat, nici tresăririle din timpul zilei iscate de teama că, odată plecată de-acasă studentă, nu voi avea suficient internet pentru a-mi urmări filmele sau meciurile de tenis preferate, iacătă-mă (ca să folosesc o vorbă de-a străbunicii pomenită de tata într-o poveste) îmbrățișată în propria-mi strânsură, dacă nu una mai abilă, măcar mai caldă, mai atingătoare, pentru că am parte de binecuvântarea de a avea nu mai departe de umărul meu drept catalizatorul, catalizatorii acestei transpuneri de aici-atuncea și de azi-acolo, desigur, copilul, copiii, care-mi înlesnesc mie dragul de fiecare zi, că nu-i puțin lucru, mulțumesc.

 

 

14500721_10210669192956069_7208161584991545197_o

Dorul te prinde din urmă orice-ar fi

Ah, ne ajunsese dorul de zâmbetele ei din urmă! Din urmă, desigur, pentru că o luase apăsat înainte cu tristețe cu tot, să nu ne vină a crede ochilor, auzi, Kiti-depresivă, nepăsătoare la dor-ința de a o înveseli de drag și dor, bineînțeles. Apoi deodată s-a întâmplat un zâmbet, pe care abia l-am înțeles cum trebuie, fiindcă era departe încă, înainte, cum spuneam, și atâta i-a trebuit. Zâmbetul i-a încetinit pasul și i-a domolit sufletul, încât a vrut să privească fugar înapoi. Iar, pe de cealaltă parte, dorul ne-a propulsat energic către în față, aproape de ea. Am răsuflat ușurați, mustrându-ne ușor pentru nerăbdarea de care nu putem să ne dezvățăm, o săptămână nouă de școală i-a trebuit să facă cumva să se potrivească cu lumea asta complicată.

 

FullSizeRender

Carusel

14138628_10210428175130774_7511101993009527042_o

 

Da, răsăriturile în septembrie sunt superbe, dar nu despre asta vreau să scriu, nici despre cât de norocoși simt că suntem pentru că le putem observa direct de pe terasa casei noastre.

Mă trezesc (iarăși) cu bizara nevoie de a ne identifica și aduna laolaltă, presupun că visele mele haotice și dense, întrerupte adesea brutal de către Felix îmi condiționează ușoara stare de confuzie. Suntem relativ ușor de recunoscut, nimic nu s-a schimbat de aseară, poate doar pijamaua lui Felix, acum acoperită de un costum de ninja, dar asta nu accentuează confuzia, întrucât visul meu nu s-a petrecut în spațiu geografic exotic. Chiar nimic nu s-a schimbat, o pot confirma prin observarea atentă a Catincăi, ce, de câteva zile (poate are legătură cu începerea școlii, deja un fapt întâmplat), își inventează tot felul de trasee cu obstacole prin casă, pe care le parcurge neîncetat, exuberant, obligatoriu, deopotrivă hilare și întristătoare, apoi extenuante atât pentru stoicul călător, cât și pentru privitori, nu de puține ori ei înșiși parte din obstacolele traseelor. Măcar are grație când o face, oglindită pe chipul ei ce păstrează o seninătate încurajatoare, fără excese sau lipsuri, neutră, așa cum îți trebuie câteodată să nu însemne prea mult.

 

Efharisto

Mi-am spus că dacă n-o să scriu cu mâna mea cuvântul ”mulțumesc” în greacă, nu voi reuși să-l țin minte, așa că îl scriu chiar acum, aici, ”efharisto”, cu accent pe o, repet, ”efharisto”, ce sonoritate frumoasă! Dimpotrivă, pentru ”mulțumesc”-ul sloven, ”hvala”, am sentimente opuse și paradoxale, pentru că deși îmi este familiar, mi se reprezintă în mai toate contextele lingvistice străine, așadar mă găsesc adesea mulțumind în slovenă, iar cuvântul în sine nu-mi cântă defel, este aspru și butucănos, încât mă uimește propria mea ținere de minte. O îndrăgostire sortită și una intempestivă. Între timp, până revin în împrejurări în care aș putea să mulțumesc în grecește (deocamdată este timpul siestei), spun că relaxarea noastră ar putea fi aproape la fel de relaxantă ca a voastră (uneori este astfel de la sine), dacă ne-am concentra mai puțin să o relaxăm. Dacă nu se înțelege ce tocmai am spus, aș putea trage concluzia că nu sunteți destul de relaxați, ha, glumesc. De fapt, spun doar că așa cum nu poți pretinde nici celui mai experimentat pescar din lume să prindă mereu peștele mare (ca să rămân în tonul de vacanță), nu ne putem nici noi forța la nesfârșit să ne menținem calmi (în vacanță). Nu mai vorbesc despre a-i impune Catincăi stăpânire de sine deplină. A nu se înțelege de aici că fata a provocat nefericirea cuiva, nu, nu. Nu! In afară de două-trei chiote de nemulțumire la începutul zilei pe o plajă aproape pustie, Kiti a ascultat pătrunsă marea din primul rând, ba s-a chiar amestecat cu ea din timp în timp. Acum doarme și sper din suflet că visează cum se scufundă fericit în valuri. Pe de altă parte, un astfel de vis ar putea s-o nefericească la trezire, iar scriind asta, îmi amintesc că adeseori Kiti se trezește nefericită din somn. În ciuda nefericirii acesteia trecătoare, gândul că somnul i-ar putea fi plin de visare mă mângâie. Nu cred că sunt egoistă, în definitiv, nefericirile copilei sunt totodată și ale noastre, așadar iată un schimb cinstit de fericire/nefericire, un echilibru sănătos de stare sufletească, deși un pic întârziat. Mulțumesc sau, mai bine, efharisto, fiindcă cântă cocoșii la ferestre.

13680232_10210173831332338_1435322651106246370_o

Toi de joi

A fost o vreme când joia s-a întâmplat să fie ziua dedicată casei, de fapt, doar dimineața ei, dar, fiind un om al dimineții, să am la propria-mi discreție aproape fiecare secundă care o compune îmi dă uimitoarea senzație de acronic, timpul nu contează decât la capetele lui, un fel de dimineață ca o bandă elastică prinsă doar la extremități, astfel că pot uneori socoti o dimineață cât casa, adică ziua, fiindcă despre ziua de joi spun și-mi amintesc. Îmi amintesc după ce caut zile de joi în jurnal, dar nu înainte de a pune tava cu aluat de pâine în cuptor, ceea ce face evidentă coincidența întâmplării de a găsi o altă joie de mult dusă cu o pâine în cuptor, uite, asta, dar numai după ce spun răspicat că, din păcate, eu nu mă îndeletnicesc cu coacerea de pâine. Asta mă duce cu gândul la cât de insuportabilă ar fi o săptămână, numărată de la joi la joi, adică de la o pâine coaptă de mine la imediat următoarea pâine coaptă de mine, mai ales dacă o calculez ca săptămână de școală, cum de altfel este chiar în momentul de față cazul. În schimb, am răgaz sau, mai bine, am drag să mă ocup de trandafiri (ei se pregătesc de a doua înflorire a anului) și de celelalte plante din grădină, fără impulsul obișnuit de a le fotografia, dar cu impuls nestăvilit de a călca desculță iarba, așadar o calc, nu pe deplin resemnată la gândul de a mă întâlni cu vreo insectă înțepătoare. Cât despre insectele delicate cu aripi ca de borangic care se lasă admirate, libelule, fluturi, față de ele nu am nicio reținere, în plus se vor pozate.

 

13453886_10209771114264663_352118317_n

Ingenuu

Felix plânge când îmi spune că profesoara de engleză pleacă definitiv din școală. A mai plâns după alte două profesoare și va mai plânge când se va termina ciclul primar. Mai încolo va suspina, apoi va învăța să treacă peste schimbările din viața lui fără să se mai împotrivească sau chiar ridicând din umeri. Dar încă plânge înduioșător, iar eu îl țin pe brațe să-și plângă plânsul. După aceea îmi spune un secret împărtășit de doamna profesoară și mă roagă să nu-l divulg. O face cu veselie, înțelege în sinea lui cum funcționează iubirile pe lume, îndrăgostire, nostalgie, neuitare. Mă emoționează atâta candoare.

 

10171218_10204780277016851_5586708781458217709_n

Și visarea

(continuare)

În timp ce îi direcționez mâinile spre bara ruginită, fiindcă mi-e mie nesigur pământul sub picioare când îmi las ochii să vadă nestatornic apele de dedesubtul nostru, darămite lui Kiti, cum i-o fi?, ca s-o îmbrățișez din spate și să-mi sprijin cu încredere capul pe umărul ei drept, ne ținem astfel comod într-o pace rară, ea își privește din timp în timp frații-pescari, de la vreo șase metri depărtare, cum lansează, așteaptă câteva secunde, mulinează, apoi se mută ușor din loc și-o iau de la capăt ca-ntr-un dans oarecum complicat pentru necunoscători. Ii admir și eu cu drag, Horică-un pic agitat să reîntâlnească monstrul cu care a dat odată ochii, iar Felix-agitat să ajungă mai repede acasă, mai ales că lui i-a surâs deja norocul, a prins mai devreme un șalău mititel, pentru el pescuitul este mai degrabă o activitate de împrietenire cu fratele său, nu pentru că nu ar fi prieteni, ci pentru că este fratele mai mic. Am vreme de visare, dispusă fizic și emoțional cum mă aflu, căsuța pescarilor împresurată de ape, stufăriș și sălcii, caldă, primitoare și amorțită de un soare arzător nesperat mă transpune într-o lume aventuroasă și veselă, copilărească, poate ca-n Huckleberry Finn, de aceea vreau s-o fotografiez frumos, la fel cum o văd cu ochii minții și reușesc s-o fac. Sunt singură doar cu copiii și câinii și câmpul nemărginit și lacul și visarea și ritmul lent al vieții și gândul către biciclistul nostru și egretele-superbele și pescărușul acela ireal de albastru și…
13120033_10209480517159917_899268630897928945_o

Lacul

Mult mai intens își exprimă intențiile, dar, mai ales, nemulțumirile, decât o făcea acum o vreme Kiti. Răbufnirile îmi apar deodată ca răbufniri, după o altă vreme de când au început să fie, fiindcă nimeni nu le-a luat cu adevărat în seamă de prima oară. Astăzi, Kiti se opune mai ferm și afirmă mai categoric, dar cel mai chinuitor îi este țipătul. Noroc că există lacul. Dar undele înțepătoare ale glasului tensionat nu se răspândesc multiplu și calm ca cele dinăuntrul lacului, așa că, privind dinamica fascinantă, nesfârșită a apelor, Kiti și cu mine ne găsim alinarea sperată.

 

13116339_10209480507239669_2969172302446486049_o

 

Compar. Pot mai bine!

Dacă mi s-ar năzări să mă compar cu mine (și mi se năzare), cea din fotografie sau chiar cea din oglindă, aș face-o pentru a afla cum ne deosebim noi două, mai degrabă decât cum ne asemănăm, fiindcă asemănarea noastră îmi este încă de multă vreme o sănătoasă prejudecată. Dacă mi s-ar năzări să mă compar cu tine (și mi se năzare), aș putea-o face tot pentru a accentua chipurile în care ne deosebim, mai repede decât pentru a contura asemănările dintre noi, numai că de data asta preconcepția nesănătoasă ar fi judecata de valoare asupra diferențelor înregistrate. A compara. Acțiunea iscusită de a semnala deosebiri între entități împotriva prejudecăților sau acțiunea dezolantă de a compromite, adesea inconștient, reciprocitatea relativă a acestora. Să comparăm cu judecată, fără resentimente, în cinstea putinței de a o face drept.

FullSizeRender-17