Privește-mă în oglindă!

Cred că excelentul film documentar al regizorului Raoul Peck, I Am Not Your Negro, trebuie urmărit de toți oamenii, mărturiile profunde, dureroase, pline de furie ale scriitorului James Baldwin din acest film despre discriminarea rasială a anilor 60-70 din Statele Unite sunt pe cât de revoltător-actuale, pe atât de promițătoare din perspectiva trezirii omeniei din noi, acum, la început tulburător de atroce de mileniu. Baldwin spune: „Nu mă puteți condamna la o viață izolată în ghetou, astfel încât să nu fiți nevoiți să mă priviți în față, fără să deveniți voi înșivă monstruoși, dându-mi în plus avantajul înfricoșător de a vă putea cunoaște mult mai bine decât ați putea voi afla despre mine. Nu orice situație luată în considerare poate fi rezolvată, dar nicio problemă nu se poate rezolva dacă nu ne confruntăm cu ea.” sau ” eu nu sunt un ‘negru’, ci sunt un om…, atunci, dacă acceptăm că nu sunt un ‘negru’ și voi, oamenii albi l-ați inventat, trebuie să aflați de ce ați avut nevoie de invenția asta, pentru că inclusiv viitorul acestei țări depinde de răspunsul pe care îl veți da.”

Intr-un documentar radiofonic realizat de Liliana Nicolaie despre fratele fetei noastre cu autism, acesta, copil de 12 ani, testa ipoteza că omul este generic pregătit să trăiasă armonios în lumea diversă în care s-a născut, el neavând teoretic niciun motiv pentru care ar simți tentația să împartă sau, mai degrabă, să despartă ființele și diversele entități între ele (cunoaștem desigur toți nesfârșita și inimaginabila fantezie de copil). Horia spunea credibil cu inocența definitorie că el nu ar fi avut cum să-și privească în alt fel decât cu naturalețe surioara mai mică, aceasta fiindu-i la acea oră “singurul model disponibil de soră”, așadar modelul, reperul.

Îmi revin lucrurile acestea regulat în minte, toate revenirile acestea sunt ca multitudinea de ace de după amorțeală ce împung penibil și revelator din interior către exteriorul traumatizat prin întreruperea simțirii și indiferență. Mă întristează, în ciuda drăgălășeniei fără margini a fetiței de nici șase ani de lăngă mine, care mă mustră fără perdea pentru eșecul în educația fetei mele, “tu nu știi să o înveți să fie normală, uite ce dinți are, uite ce mâzgălită este pe mâini, uite cât de urât se murdărește cu zgură, uite că face semne în loc s-o înveți să vorbească”. Mă întristează pentru că fetița, la fel cum spune Baldwin în documentarul de mai sus, știe deja la vârsta ei fragedă să “inventeze” anormalitatea lui Kiti, deși va mai trece ceva vreme până va afla că toată această invenție a diferențelor de orice fel are scopul de a îi da amețitoarea senzație de putere.
28471974_10215588178727639_4645951366299123712_o

May the force be with you (2)

Cu copiii la Star Wars 8. Nu am nicio grijă pentru comportamentul lui Kiti, deși plânge în mașină în drum spre. Popcorn mediu pentru băieții mici, nachos pentru Horică, popcorn mare pentru Kiti, noroc că plătesc doar două bilete din cinci, dar ne amintim că nu ne-am luat ochelarii 3D de acasă. Nici sarmalele, nici cozonacul de Crăciun nu reușesc să-mi facă ce îmi face găleata de popcorn pe care o împart cu Kiti. Dar nu este nimic anormal în cele de dinainte, în definitiv cine și pentru ce ar măsura durata unui film în număr de sarmale sau felii de cozonac îngurgitate? 1536 floricele de porumb pentru trei sferturi din Star Wars 8, iar autismul nu este al meu. Kiti este atentă la film, nu pot ști ce înțelege din poveste. Stă cu ochii în ecran aproape fără întrerupere. Se mai dezlipește spre finalul filmului ca să caute floricele rătăcite pe sub fotoliu. Vecinii din dreapta mea o privesc perplecși. Mă joc cu Kiti, caut să mă ascund ca să-mi pun ochelarii, dar mă surprinde de fiecare dată în câteva secunde. Nu vrea să se lase păcălită, așa că îmi caută ambele mâini și mi le ține strâns în mâinile ei. Te obișnuiești, desigur, și cu vederea neclară, cum te obișnuiești cu orice greutate pe lume. Se bucură și chiuie de două-trei ori când stormtrooperii sunt nimiciți de rebeli. Și ceilalți oameni din sală se bucură, de aceea chiuielile fetei sunt plauzibile. Mi se pare foarte înduioșătoare naivitatea omului căruia i se face întâmplător pe plac. Sunt predispusă în împrejurarea dată să încerc asemenea trăire, eu însămi găsindu-mi liniștea în buna dispoziție a copilei mele. Binele învinge, dar cei buni nu supraviețuiesc. Prințesa Leia rămâne o eroină iubită de toată lumea.
15590069_10211593737229098_5257287149117049281_n

Despre nevoia de pace

Să strivesc păianjenul sau să-l las în pace, mi-a cerut Felix părerea înainte de noapte, împărțit în două, deopotrivă iubitor de animale și arahnofob, eu m-am pornit să mă gândesc la ce răspuns să-i dau băiatului sensibil și l-am aflat, e des și repetat păienjenișul în casa ce abundă de esență lemnoasă, iar nouă ne este bine aici, eu l-aș lăsa în pace, i-am răspuns, și a fost pace.

Pace. Pace bună îmi trebuie ca să pot să urmăresc un film emoționant cum este Born To Be Blue (2015), de Robert Budreau, un film care nu se vrea neapărat o biografie a jazzmanului Chet Baker, ci este mai degrabă un portret sensibil, mai mult sau mai puțin realist al muzicianului de pe la sfârșitul anilor 50 către finele anilor 60, o viziune duioasă a omului atins de genialitate, dar nesigur și fragil, aflat într-o disperată și ostenitoare luptă interioară (și nu doar) pentru a-și regăsi inspirația rătăcită prin dependența de heroină și alte droguri. Un portret interpretat desăvârșit de Ethan Hawke, nu neapărat în rolul cel mai șarmant al carierei sale, dar nici pe departe lipsit de farmec, nu. Impresie strașnică mi-a făcut și interpretarea sa vocală, guturală (a actorului însuși) a unor piese celebre de jazz. Frumos film.

 
14509397_10210660863987850_1380421826_n

Tinerețea la bătrânețe

Dacă tinerețea este menită să fie irosită numai de către cei tineri, iar sensul de mers este unic și irevocabil, atunci omului care îmbătrânește nu-i trebuie enunțuri logice ca să înțeleagă că îmbătrânește.  De fapt nu-i trebuie neapărat să înțeleagă cum de a ajuns unde se află, ci îi trebuie norocirea de a păstra amintirile gusturilor sale. Formele estetice concrete ale perfecțiunii au tot atâta stabilitate fizică precum inocența omului, longevitate. Nici nu mă miră să-i văd pe copilași aruncându-se netulburați, trupuri și inimi în zăpada imaculată, pentru că recele care-i învăluie le seamănă lor mai degrabă cu recele bun al apei ce stinge o sete, decât cu recele rău și aspru al degerăturii.

După Youth, de Paolo Sorrentino.

 

IMG_0961

 

 

 

May the Force be with you

Mă gândesc ce să fac, băieții vor neapărat să vadă noul Star Wars, eu vreau neapărat să îl revăd pe Han Solo, oare Kiti ce o vrea? M-am gândit, mergem împreună la cinema, decizia este ușurată de socoteala că fata are dreptul la bilet gratuit. Nu iau în calcul posibila mea dezamăgire din cazul în care am ieși prea curând din sală, ar fi ca și cum m-aș nega pe mine însămi sau o parte din mine, în definitiv obișnuiesc să risc asumat. Las deoparte îngrijorările lui Horică și îl conving chiar pe el însuși să și le lase, preferăm să ne imaginăm în scenarii caraghioase iscate de stranietățile fetei, iar autoironia ne duce pe toți mai împăcați către cinematograf. Sunt mustrată la casa de bilete pentru lipsa copiilor după actele doveditoare originale ale dizabilității, dar ni se îngăduie indulgent să ne bucurăm (doar de data asta) de film, ceea ce ne propunem să chiar facem. Mă sfătuiesc cu Horică dacă să îi cumpărăm și fetei ochelari 3D, fiindcă îi știm reținerea, fratele ei este generos, îi cumpără din banii lui ochelarii, fiindcă așa se cuvine. Amân momentul punerii ochelarilor pe nas până începe filmul, dar, cum m-am așteptat, Kiti îi refuză pe ai ei. Chiar și așa, imaginile pline de dinamism o atrag pe Kiti, rămâne cu atenția întreagă mai mult de două ore, ceea ce înseamnă foarte mult, adică foarte mult. Notez că de câteva ori în timpul filmului, Kiti îmi ia ochelarii de pe nas pentru a îi pune pe nasul ei, unde îi ține de fiecare dată doar câteva minute.  Că descoperă diferența în percepția imaginilor sunt convinsă, n-aș putea însă spune de ce senzația vizuală împreună cu cea tactilă nu se leagă sinestezic, de ce acestea nu se domolesc între ele. Uneori îmi imaginez că autismul este o mâncărime înnebunitoare și interzisă a creierului. May the Force be with you!

IMG_0244_2