Înspre

M-am tot gândit la avântul pe care călătorul simte regulat să și-l ia către noi și noi destinații, pe cât posibil exotice și necunoscute, la ce caută el pribegind din loc în loc și cât de împlinitoare îi sunt atingerile tangențiale de cunoaștere și recunoaștere ale lumii, iar gândul trezește cinicul din mine care se întreabă, pentru ce atâta risipă de energie și resurse, când tot universul știut și neștiut este replicat sub nasul nostru, aici, în propria noastră ființă, atât de tainică, de-a dreptul legendară. Desigur că pășirea înspre exterior dă senzația înșelătoare, dar dulce și amețitoare de urcare, pe când înăuntru crezi că nu poți decât coborî. Dar noi înșine suntem o întreagă lume misterioasă, așa că mă aștept să scap subit de infuzia de cinism și s-o iau din loc.

 

37288331_10216636515415401_1999575758988640256_n

Văicăreli sau vanitate

Omul învață devreme să fie îngrijorat, să se vaite de tot mai multe și mai multe lucruri, el însă se oprește din văicărit abia atunci când suferința lui este cu adevărat insuportabilă. Nimic nu este mai supărător decât omul care se ia prea tare în serios, pentru care tot ce i se întâmplă îi apare plin de semnificație și hotărâtor. Acesta își trăiește viața cu teama că este permanent nedreptățit, încearcă tot timpul sentimentul de dezamăgire, deși prea puține persoane au încercat vreodată să-l amăgească în vreun fel. Din această perspectivă, oamenii ce rămân de-a pururea inocenți aduc multă bucurie în jurul lor, atât de neesențial vanitoși, atât de cinstiți cu durerile pe care le simt, atât de conectați la propriile lor trăiri, la viețile pe care le rabdă. Cu toate astea, cât de incongruent și vanitoși ne socotim față de ei!
36634369_10216545705985222_6543782738774720512_o

Doare

Durerea înseamnă viață. Desigur, există și fericire pe lume, dar fericirea nu este decât reversul necesar și denaturat al durerii. Nu îi vine deloc ușor omului să-și trăiască durerea, dar bietul de el, fugind de durere, alinându-și-o cu felurite antialgice, nu bănuiește că se îndepărtează și de fericire. Dacă l-ar învăța cineva încă de mic să nu mai alerge disperat, ar viețui poate mai împăcat cu sine. Gândurile astea de zi ploioasă de vară îmi vin când mi-o amintesc ieri pe Kiti hohotind în râsete zglobii în timp ce-și însemnează antebrațele albe ca laptele cu pete albastre, neregulate de sânge capilar extravazat sub epiderma translucidă prin lovituri brutale de margini dure, anorganice.

36678930_10216540149566315_3023100181118713856_o (1)

Păsare

Indiferența este înșelătoare, te poate păcăli că duci o viață mai ușor de îndurat, de fapt, să nu mai ajungi să te îngrijorezi, să nu te mai doară nimic va începe să te obosească mai devreme sau mai târziu. Este ca și cum te-ai îmbrăca într-un scut metalic din cap până-n picioare, pe care l-ai purta oriunde pentru-ntotdeauna. Indiferența nu este cea mai inteligentă formă de viețuire. Nu este de mirare atunci că mereu mă regăsesc temătoare față de aparenta indiferență a fetei noastre. Paradoxală vine în acord cu cele de mai sus și trăirea asta generică, necesară de părinte, pe de o parte tristețea ce vine din lipsa de reacție a copilei, pe de alta mulțumirea constatată atunci când fata plânge de-adevăratelea. Indiferent ce-ar fi, cumva, undeva se face o diferență.

 

 

36284754_10216489470739376_2302699539829620736_o

Adaptări poetice

Am citit într-un articol medical că semnalele pe care organele aparatului digestiv le transmit hipocampului fac parte din sistemul complex de orientare spațială și iarăși informația asta m-a întristat puțin. Să fie imaginea încântătoare a rememorării spontane a unui timp scump pierdut din clipa în care romancierul resimte gustul acela doar expresia uneia dintre multele funcționalități adaptative ale organismului omenesc? Să fie întreaga poezie a vieților noastre doar oglindirea unor banale și adesea dizgrațioase reacții fizico-chimice? De unde atunci emoționarea pe care artele ne-o înlesnesc, de ce fiorul tainic și bucuria?
35357575_10216391508410379_2467878394281328640_o

O încurcătură

Am doi cireși și nu știu cum să fac cu ei. Mi-am montat scara în „A” lipită de trunchiul celui mai mare, este bine proptită în pământ. De doi-trei ani, de când am început să-i cred pe cireșe că sunt cireși, este prima oară când nu știu cum să fac cu ei, dar am pus scara. Cineva ar putea deduce că cei doi cireși cireșesc întâia oară în veselie. Nu doar cineva, ci și altcineva. Intâia oară este o expresie exagerată, la fel cum este și incertitudinea mea, adică exagerată (ceea ce, bineînțeles, poate fi doar părerea unui al treilea altcineva). Adevărul meu este cât se poate de neclar: cum să fac cu ei? Mă aflu des în încurcături, desigur, exagerate, de exemplu acum: dacă folosesc scara (în „A”, ca să nu cad) și culeg cireșele, le mănânc, asta este o certitudine, nu este nicio exagerare, ceea ce mă face o mamă rea (lacomă nu mă poate face, pentru că sunt deja), iar dacă nu folosesc scara (de data asta nu mai contează ce formă are aceasta, întrucât NU o folosesc, deci nu pot cădea), nu culeg cireșele, care au toate șansele să înceteze brutal din cireșit din cauza păsărilor, iar acest fapt nu este deloc o exagerare, fiindcă rareori vedem ființele să continue să ființeze sau obiectele să obiecteze când sunt mușcate în carne vie. Fără îndoială, mai există variante de trai alături de doi sau chiar mai mulți cireși, dar nu mă interesează acum. Din fericire, nici propria-mi dilemă nu-mi mai stârnește subit vreo emoție, întrucât trebuie să plec de acasă. Asta nu mă face vreo persoană inconsecventă sau? Ce exagerare!
33110021_10216215463009354_3289369564852256768_n

Gol

Nu pot ști cine sau ce-mi dictează să-mi simt sufletul plin de melancolie sau gol de ea acum, când opresc mașina-n drum să-mi plâng ușor tristețea afară, un dor violent se materializează într-un hohot și-un gând să mă-ntorc la școală, mă frământă subit cuvintele copilului care-mi spune uneori că-mi iubește îmbrățișările, mi le spune când îl desprind prea curând din ele, dar nu-mi lipsește nici mie preadragul, numai că îmi prisosesc temerile de tot felul, sunt plămădită din temeri, în genere să nu amețesc de dor, gânduri, viteză, ortostatism, frumusețe, durere, nedreptate și lumină, nu mă întorc la școală, simt că trebuie să mă doară tot dorul și tristețea despre al căror generator nu știu nimic.

 
32683140_10216154705810462_197436408191778816_o

Extravagant, dar profund inofensiv

Desigur, matematica este știința științelor, dar atunci când domeniile matematice sunt studiate doar de dragul abstractului care le provoacă, atunci devine o artă, iar oamenii care sunt influențați de matematică- niște artiști. Asta n-are nimic de-a face cu concretul vieților noastre stimulate de prezența ubicuă în minte și realitate fizică a însușirilor autistice, numai că, poate dintr-o grijă autoprotectoare sau dintr-o prostească nevoie de clarificare sau poate, pur și simplu, din înclinația mea romantică spre visare, am nebunescul sentiment că aplecarea mea nativă către matematică s-a reorganizat, ce-i drept, într-un mod bizar în tendințele exclusiviste, adesea profund estetice ale atitudinii Catincăi. Iată așadar viziunea mea poetică asupra fascinației pentru cunoaștere abstractă, rotunjirea ei în atracția magnetică a copilei spre comportare trupească și sufletească intolerantă, absolută. Astfel socotesc.

32162677_10216112916045744_5335048709681971200_n

Odă inimilor cu brațe

De ziua mondială a inimii încolăcesc brațele inimii-pernuță roșii peste inima mea, dar asta nu are a face propriu-zis cu ziua mondială a inimii, pentru că oricum asta fac întotdeauna când încerc să adorm, și brațele sunt neobișnuit de calde și cuprinzătoare, numai că asta nu mă surprinde decât în prima clipă, pentru că inima mea pe loc se cumințește când se simte mângâiată, se face mică, silențioasă, practic revine în forma ei inițială, un fel de sfiiciune by default, chiar dacă pe timp de mișcare se dă mare, și brațele sunt ireal de calde și cuprinzătoare, dar asta nu mă perplexează chiar dacă încă n-am aflat că este ziua mondială a inimii și frumos ar fi să-mi încălzească și mie inima două brațe iubitoare de ziua ei, nu mă miră pentru că și mie îmi cresc inima și brațele când simt să iubesc mai tare și, în plus, în crepusculul răsăritului de zi, când încă nu știu că este ziua inimii mele dar și a inimii tale, tu devii o inimă uriașă cu brațe mângâietoare și lungi, la mulți ani, inimi!

 

31891026_10216084712020661_2864987660265455616_n

Dans

N-am nicio ezitare să răspund la întrebarea care mi se pune în diferite împrejurări, diagnostice sau informale, ce îi place să facă. Spun invariabil: să danseze. Dar Kiti nu dansează propriu-zis, iar eu nu mint când răspund dansul.

Vin de la documentarul italianului Ivan Gergolet, Dancing with Maria, și sunt fericită. Nu doar muzica seducătoare, dar speranța, de fapt încrederea deplină că dansul ne poate ușura viața mă fac fericită.

Privește-o pe Catinca Maria, frumoasa adormită, desăvârșit sinceră pe lume, dar încleștată pe nedrept înăuntrul trupului de o discontinuă, teribilă și necunoscută rupere, iat-o tânjind din privire după fluiditatea corpului în dans. Fluiditatea corpului în dans sau descătușarea, erupția. Trupul arareori știe să mintă, iar fără cuvinte Maria trăiește în întregime cinstit.

Maria Fux, dansatoarea, coregrafa, terapeuta argentiniană din film, astăzi în vârstă de 96 de ani, ne povestește reținut despre disfuncționalitatea unuia dintre genunchii mamei sale, mamă care i-a întreținut în secret pasiunea pentru dans, și ne spune cu grația care îi luminează toată viața că ea însăși, prin dansul ei, este piciorul mamei sale.

Eu însămi caut să fiu ce îi lipsește copilei noastre, numai că îmi simt căutarea asta dureros de nenaturală și se întâmplă, de aceea, să mă resimt epuizată uneori. Suntem prinși într-un timp anapoda, părinte care-și crește copilul, părinte care-și crește copilul, părinte care-și crește copilul. Dar timpul nu are cum a se amesteca cu el însuși, pe când nouă ne merge așa o vreme.

Mi-e clar că rostul nostru nu este esențial de interpreți, mi-e limpede că trebuie să dansăm împreună. Suntem parteneri de dans.
31658032_10216052050764150_3535908126526013440_n

Nemișcările noastre

Când mi s-a arătat bucuria din fotografie în fața ochilor Kiti nu mai dormea de minute bune, deși soarele abia răsărea, câmpul nu se sinchisea să se dezvelească din ceață, iar trupurile ne erau doar siluete, atât de prematură se afla dimineața în facerea ei. Mă prefăceam că dorm, de fapt stăteam doar nemișcată, cu aceeași nemișcare chinuită care i-a ușurat întotdeauna copilei neastâmpărul, și îi pândeam grijuliu revenirea în pat, știind că mereu revine după ce pornește, ocolește, atinge și de la capăt. Dar Kiti nu revenea și nemișcarea mea nu-și mai avea rostul, astfel că am reușit o respirație recompensatorie care nu doar că mi-a zădărnicit efortul de a sta neclintită, dar chiar m-a dus până la fereastra de unde obișnuiesc să privesc răsăriturile, acolo unde fata mea se lipise cu privirea de orizont sau pe acolo pe-undeva. N-a părut să-mi observe apropierea, și totuși exact peste o clipă m-a luat puternic de mână, încă scrutând orizontul sau ceva-ul de pe-acolo, de parcă aș fi fost o balustradă de care te ții când crezi că te ia amețeala. Atunci aș fi putut să îi atac obrajii adumbriți de niște adorabili cârlionți ciufuliți cu sărutul arzător matern universal, dar n-am făcut-o, fiindcă nemișcarea ei fără urmă de chin m-a țintuit inexplicabil. In portocaliul difuz al aurorei eram două siluete ținându-se de mâini. Am rezistat așa încă puțin, atât cât silueta lui Felix-dormitor s-a conturat destul de clar ca ceasul deșteptător să începe să sune.

31265495_10216015608933127_5109152027120762880_o

Albastru

Realitatea este că vor ajunge peștii să zboare în înaltul cerului albastru înainte ca oamenilor din jur să le pese mai mult de-un like pe facebook și-o bătaie pe umăr de problemele persoanelor cu autism atâta vreme cât nu învățăm să trăim în comunități, cu respect, grijă și gentilețe unul față de celălalt. Despre implicarea autorităților-numai de bine, dar aceasta depinde direct de cum ne educăm spiritul civic. Până atunci ne amăgim cu impactul estetic și de conștiință al culorii asupra omului capabil să simtă alături de noi, prietenul nostru.
29853209_10215849478179962_1799792071_n

Casa din V Murglah 147*

Dober dan, l-am salutat prin telefon, apoi am trecut imediat pe engleză, o limbă pe care aproape toți tinerii din țara asta slavă o vorbeau încă de imediat de după pasionanții ani 90′, iar bărbatul care m-a sunat nu doar că promitea tinerețe prin glasul său, dar era și agent imobiliar. Doamnă, am o casă superbă pentru dumneavoastră, se află în cartierul în care locuiește președintele țării, trebuie să o vedeți. Desigur că proximitatea rezidențială a președintelui țării sale nu constituia pentru mine neapărat un motiv suplimentar de entuziasm în acest fascinant oraș ușor, sigur, prietenos, viu, vibrant, calități pe care i le-am descoperit cu inepuizabilă uimire un an întreg deja, an scurs de când ne adoptase cu voia noastră, aceasta întrucât impresia primordială asupra micului, dar totuși marelui oraș a fost de congruență estetică de la nord la sud, la vest, la est și până în miezul său cel mai adânc. Locuisem în nordul orașului, acum agentul imobiliar m-a invitat în sud și m-a invitat încrezător că vom bate palma, doar atuul casei, credea bărbatul, era vecinătatea cu casa președintelui. De fapt, n-a fost cu totul neapreciat avantajul cu care agenția s-a lăudat, pentru că de cum am pășit în cartierul acela m-am lăsat copleșită de frumusețea sa, din drumul principal pavat impecabil și străjuit de copaci diverși se desprindeau în linii drepte, paralele între ele alei înmiresmate de tufe înflorite (era un aprilie sănătos, însorit ziua și ploios noaptea) care se transformau în ramificații tot mai mici, păstrând constante perpendicularitatea și paralelismul lor. Iar toată această construcție simplă, intuitivă a căilor de acces venea să se augmenteze cu case albe, asemănătoare între ele, dar diferențiate de personalitățile fiecărui proprietar, amplasate din loc în loc, cuminți, neieșite din linia frumosului necomplicat. Cartierul acesta cu nume cu sonoritate aspră pentru o vorbitoare de limbă latină (în ciuda puternicei sale influențe slave), Murgle, se sprijinea la sud întins pe câțiva kilometri pe așa-zisul „pot”, o alee bătătorită prin fosta pădure din locul orașului, ocolitoare a aproape întregului oraș, lărgită decent pentru uzul exclusiv al oamenilor și al eventualelor lor biciclete și câinilor.

Condusă de agentul imobiliar, un bărbat brunet, înalt, atletic, sigur pe el și pe portofoliul său, o siguranță decursă din mulțumirea generică a locuitorilor acestui oraș, harnici și mândri, avuți și chibzuiți, prietenoși și plini de voie bună, am luat-o pe o alee îngustă foarte verde si foarte aromată de tufe de zmeură, coacăze, căpșuni, iasomie, liliac și deosebit de cochetă prin magnoliile tinere și mai bătrâne, deja înflorite, găsite în fiecare curte, trecând pe rând de o casă, apoi de alta și alta și încă una, până ne-am oprit la numărul 147, imprimat pe o plăcuță metalică agățată de ușa de intrare a casei.

Casa, vopsită în alb ca toate celelalte case aproape că nu se vedea de la nivelul aleii de intrare, atât de însuflețită era de către o grădiniță verde de copăcei și tufulițe de buxuși și rododendoni cu frunze cărnoase, lucioase. Fără gard sau altă împrejmuire, grădinița aceasta de la intrarea principală m-a cucerit pe loc. In urma însoțitorului meu care m-a poftit înăuntrul casei, am trecut de ușa din lemn vopsit în wenge, cu un șir median de geam jivrat, într-un hol întunecos, înalt, îngust, dispus într-un singur unghi drept, din care intrai în toate încăperile casei. Mai întăi, pe dreapta, agentul a deschis ușa unei băi de serviciu cu o chiuvetă minusculă și un wc, apoi pe stânga o altă ușă te introducea în bucătăria de dimensiune medie, mobilată elegant în lemn wenge, de altfel culoarea predominantă a  mobilierului și a decorațiunilor casei în stil minimalist, și dotată decent cu toate cele necesare. Fereastra largă și înaltă dădea către grădinița verde din fața casei, iar obloanele ce erau gata să o protejeze nu păreau să fi fost vreodată întrebuințate în scopul în care au fost menite, iar aceeași impresie mi-au făcut-o deopotrivă și celelalte ferestre ale casei acesteia atât de tihnite.

Din bucătărie am intrat printr-o ușă glisantă făcută dintr-o rețea de cadre de lemn și geam mat în sufragerie, o încăpere pătrată în mijlocul căreia trona impunătoare o masă rotundă cu scaune de jur împrejur, mărginită de ușa prin care am pătruns, un perete din care jumătate era ocupat de o altă fereastră vecină cu cea din bucătărie, cu perspectiva încântătiare a unei iasomii, alt perete alb pe care se lăsa grea,masivă o servantă cât peretele din același lemn wenge sculptat simplu, deasupra căreia atârna un tablou, și a patra latură a pătratului, o deschizătură completă spre camera de zi, un loc în care sobrietatea sufrageriei se dizolva ușor ușor, lăsând mai mult spațiu pentru relaxare.

Ei bine, odată ajunsă acolo, am știut că bărbatul ce mă însoțea a avut tot dreptul să își manifeste încrederea că locul mă va fermeca. M-am îndrăgostit la prima vedere de spațiul acela luminos, larg, cochet, cald, iar îndrăgostirea mea a ținut peste ani și ani, fiindcă atunci când a venit vremea să ne construim propria noastră casă, singură am desenat-o pe hârtie, având viu în minte fiecare detaliu al spațiului celui mai locuit din casa din V Murglah 147.

Cu un șemineu plasat între sufragerie și living,  decorat cu un brâu din lemn ce se continua într-o parte și în alta până la capătul sufrageriei și dincolo, la capătul peretelui comun celor două încăperi, cu patru fotolii confortabile din lemn și piele dispuse în jurul unei măsuțe pătrate, joase, simple, un grătar din lemn sub brâul de care spuneam și încă cu o servantă cât tot peretele de vizavi de șemineu, dar nu în ultimul rând, cu grinzile impresionante din același lemn împodobind tavanul într-un desen liniștitor de-a lungul și de-a latul său, acest spațiu mi s-a părut atunci ireal de frumos. Si de parcă ar mai fi avut nevoie de un argument în plus să batem palma pentru închirierea casei, prin ferestrele-uși înalte cât camera de zi se ieșea în curtea casei, o suprafață mică cu iarbă verde împrejmuită cu flori perene în tufe adulte, viguroase de rododendroni, trandafiri, azalee, alte flori răsărite timid din bulbi feluriți, iar în stânga extremă un umbrar cu viță de vie deasupra unei mese solide și două bănci asemenea sprijinite pe zidul unei dependințe pentru instrumentar de grădină.

Imediat am știut că acest loc va fi și al nostru pe lume măcar un timp, la fel și agentul cu care am venit, pentru că mi-a interpretat corect zâmbetul autentic de pe figură, după ce nu m-am săturat să mă umplu de visuri în viitoarea noastră casă, bărbatul a insistat să mă conducă într -o plimbare până la casa vecină a președintelui țării sale.

Desigur că ne-am mutat inediat în casa din V Murglah 147, iar în acea seara răcoroasă de aprilie, fiindcă se pornise o ploaie zdravănă, am făcut focul cu lemne în șemineu, ne-am înfofolit în pături cu copiii în brațe pe fotoliile comode întoarse spre focul roșu-portocaliu parfumat cu miresme dulcege din cea mai plină tinerețe a noastră.

*Text inspirat de duioasa antologie a Ioanei Parvulescu, Casele vietilor noastre.
29514211_10215786125476184_30996288_o

Hiperfuncționalitate

Normal, funcționezi automat și învățat, ajungi să îți conștientizezi odată și-odată funcționalitatea organismului, funcționalitate care te impresionează sau nu, depinde de cât de impresionabil ești, dar în general nu cazi narcisic pe spate de cât de minunat ești tu pentru că te miști, înghiți, respiri, vorbești sau îți ții neîntreruptă cadența inimii sârguitoare. Kiti îmi cere un covrig, dar are deja un alt covrig în mână. Kiti cere întotdeauna covrig cu un semn rotund din două degețele (degețele, știu ce spun, deși copila este adolescentă), iar covrigul, chiar dacă nu trebuie să fie, este adesea rotund. „Vrig, vrig, vrig”,spun degețelele prin săruturile discrete, fugare, repetate ale buricelor lor ca două gurițe grăitoare. Dar mai ai unul, spun degeaba, fiindcă Kiti insistă rotund să-i dau covrig. Ii dau și fata-și împletește degetele mâinilor cu covrigii-inel, covrigii-brățară, ba chiar covrigii-pacoste, pentru că, împopoțonate astfel, mâinile ei îmi vorbesc cu greutate, dar ce minunate îmi sunt, pare că spune. Incărcate de spuse, dar mai ales nespuse, mâinile ei le caută pe ale mele. Ele îmi deschid o palmă și îmi modelează înăuntru patru impresii ascuțite, ferme, paralele. Când îmi dă drumul, instinctiv strâng palma și impresiile degetelor fetei cu ea. Cred că înțeleg. Kiti se ridică în picioare să-și celebreze hiperfuncționalitatea mâinilor care au uneori putința să o fericească.

 

29137037_10215676372172420_5862325085649502208_o

Ereditar

28870304_10215624541396683_7719923197360996352_o

 

Mi-e frică de îmbrățișări ca de căderile în gol, ironic însă cu asta mă ocup, produc îmbrățișări cu respirația tăiată de frică, nu cred că vreau să știu de unde-mi vine teama, poate că nici nu vine de undeva, (de ce s-o fi făcând atâta vâlvă cu psihanaliza asta?), de fapt chiar cred că unele frici ne sunt întipărite de la început, fricile si amprentele digitale, altfel de ce s-ar rupe copila noastră atât de prematur din îmbrățișare de parcă ar arde-o sau ar bate-o vântul dacă nu ar face-o?

Privește-mă în oglindă!

Cred că excelentul film documentar al regizorului Raoul Peck, I Am Not Your Negro, trebuie urmărit de toți oamenii, mărturiile profunde, dureroase, pline de furie ale scriitorului James Baldwin din acest film despre discriminarea rasială a anilor 60-70 din Statele Unite sunt pe cât de revoltător-actuale, pe atât de promițătoare din perspectiva trezirii omeniei din noi, acum, la început tulburător de atroce de mileniu. Baldwin spune: „Nu mă puteți condamna la o viață izolată în ghetou, astfel încât să nu fiți nevoiți să mă priviți în față, fără să deveniți voi înșivă monstruoși, dându-mi în plus avantajul înfricoșător de a vă putea cunoaște mult mai bine decât ați putea voi afla despre mine. Nu orice situație luată în considerare poate fi rezolvată, dar nicio problemă nu se poate rezolva dacă nu ne confruntăm cu ea.” sau ” eu nu sunt un ‘negru’, ci sunt un om…, atunci, dacă acceptăm că nu sunt un ‘negru’ și voi, oamenii albi l-ați inventat, trebuie să aflați de ce ați avut nevoie de invenția asta, pentru că inclusiv viitorul acestei țări depinde de răspunsul pe care îl veți da.”

Intr-un documentar radiofonic realizat de Liliana Nicolaie despre fratele fetei noastre cu autism, acesta, copil de 12 ani, testa ipoteza că omul este generic pregătit să trăiasă armonios în lumea diversă în care s-a născut, el neavând teoretic niciun motiv pentru care ar simți tentația să împartă sau, mai degrabă, să despartă ființele și diversele entități între ele (cunoaștem desigur toți nesfârșita și inimaginabila fantezie de copil). Horia spunea credibil cu inocența definitorie că el nu ar fi avut cum să-și privească în alt fel decât cu naturalețe surioara mai mică, aceasta fiindu-i la acea oră “singurul model disponibil de soră”, așadar modelul, reperul.

Îmi revin lucrurile acestea regulat în minte, toate revenirile acestea sunt ca multitudinea de ace de după amorțeală ce împung penibil și revelator din interior către exteriorul traumatizat prin întreruperea simțirii și indiferență. Mă întristează, în ciuda drăgălășeniei fără margini a fetiței de nici șase ani de lăngă mine, care mă mustră fără perdea pentru eșecul în educația fetei mele, “tu nu știi să o înveți să fie normală, uite ce dinți are, uite ce mâzgălită este pe mâini, uite cât de urât se murdărește cu zgură, uite că face semne în loc s-o înveți să vorbească”. Mă întristează pentru că fetița, la fel cum spune Baldwin în documentarul de mai sus, știe deja la vârsta ei fragedă să “inventeze” anormalitatea lui Kiti, deși va mai trece ceva vreme până va afla că toată această invenție a diferențelor de orice fel are scopul de a îi da amețitoarea senzație de putere.
28471974_10215588178727639_4645951366299123712_o

Doresc

Stă cuminte să-i strâng părul într-un mănunchi sărăcăcios la spate, n-are niciun motiv de a se plânge sau atât de cuminte așteaptă. De o vreme, de când îi e iarăși părul orchestră (licență poetică Ana Barton), mă caută un dor primordial de a-i descoperi rotunjimea perfectă a capului, iar toate simfoniile din lume nu mă pot ajuta. Trag de timp, iar Kiti nu se plânge. Trag părul cu palmele avide pe deasupra urechilor, ușor le ocolesc înspre gât în jos, orchestra se îmblânzește subit, trăsăturile chipului luminat se îndulcesc. Palmele au inteligență practică, sunt potrivite pentru mângâiere. Palmele au fost create pentru mângâiere. Copila iese transformată dintre mâinile mele. Nu zâmbește neapărat pe față. Doresc. Incă o clipă. Apoi cu gestul sigur, o altă dovadă de inteligență a mâinilor, Kiti își smulge elasticul din păr și îl aruncă departe. Inundație de sunete foșnețe.

 

28417426_10215504950326981_1462437737_o

Un ardelean și alte proporții ardelenești

Ieri am trecut pe la bunica și, în ciuda vârstei ei înaintate sau poate chiar datorită vârstei, i-am văzut din nou în privirea încețoșată încrederea. Izolată fizic de decrepitudinea bătrâneții în orășelul natal transilvănean, în casa străbunicii, și-a păstrat intactă curiozitatea nativă. Dorința de a ști ce se petrece în jur la peste nouăzeci de ani este chintesența optimismului. Bătrânilor le poate lipsi aplombul în a-și evalua viitorul, dar atâta vreme cât sunt binecuvântați cu o minte funcțională tot trecutul întâmplat ar putea să fie premisa unui prezent inspirat, a unor momente luminoase. Este posibil ca impresiile mele să se afle sub influența imaginii uimitoare de gingășie a ghioceilor înfloriți din grădina bunicii.

Este curios cum obârșia mea transilvăneană m-a „prelucrat” inconștient să ne consider copiii ca fiind ei înșiși în mare parte ardeleni, de aceea mă miră neîncrederea unui profesor care se îndoiește de originile transilvănene cu care se mândrește băiatul la școală. Că lipsa de încredere mă tulbură este, cred, subînțeles.
27747685_10215389962452356_9077716394712882593_o

Ritmuri domestice

Un prieten de-al Catincăi i-a sugerat lui Felix să continue „In zbor barba nu crește”, carțulia lui Horică despre a fi fratele unui copil cu autism, iar Felix a primit sugestia foarte entuziasmat. Nu știu dacă o va scrie, dar dacă o va face, sunt sigură că va fi o poveste suprarealistă cu buni și răi, cu oameni și câini, cu lunatici și pământeni și poate chiar cu ceva puști Kalashnikov. Eu, una, aștept să se mobilizeze, mai ales că fața lui perfect netedă nu promite încă răsărirea nciunui firicel timid de barbă.

Prietenii mei se miră când află că Felix stă cu mine vineri seara să lucrăm exerciții de olimpiadă la matematică. Eu nu mă mir, îmi folosesc rațional autoritatea și extrem de emoțional pasiunea pentru acest hulit obiect de studiu. Totuși, am o mică mirare, să-l văd atât de rezistent la treabă, în ciuda comportamentului său poznaș știut. Nu cunosc să existe un timp mai minunat în prefacerea omului decât acela al minții ne-prejudecate a copilului care găsește soluții la problemele abstracte ale matematicii. Sunt nespus de recunoascătoare pentru norocul cu care simt că am fost lăsată.

Fotografia de mai jos se intitulează amăgire.
27164784_10215276188768085_587510478739179518_o

Puțin

Am aflat aseară despre Teoria tăcerii scrisă de Iulian Tănase și până dau de ea (de carte, pentru că tăcerea a dat de mult de mine), n-am tăcere în gând să mă liniștească puțin și n-am de gând să tac, așa c-am să vorbesc puțin. Puțin, cât să-mi ajungă și-mi ajunge, acum, când știu că prea puțin și prea mult înseamnă același lucru atunci când vorbele sunt imposibil de vorbit sau nu sunt chiar nimic. Nu pot ști în câte feluri se tace pe lume, dar am o discretă bănuială că asta este cea mai lipsită de poezie tăcere. Paradoxal, lipsa noimei vorbelor dă noimă tăcerii din nevorbire. Enunțul anterior nu mă ajută neapărat cu ceva concret, deși n-am cum să nu-i recunosc rolul de a-mi ține neclintirea caracteristică de a ordona și clasa, cum altfel?, neclintită. Intr-un fel așa sunt eu făcută să tac. Eh, vorbe-n vânt, ce aroganță!

 
26951920_10215163255384821_6516459500171111203_o

Cunună de lumină

La început m-am bucurat să o văd pe Mihaela urcând vertiginos în clasamentul de tenis. Apoi m-a întristat gândul apăsător al deșertăciunii vieții destinate, întâmplarea carierei sale sportive intense, dramatice și istovitoare aproape de renunțare, carieră renăscută aproape miraculos, pentru că mă revolta nedreptatea sorții, mă tulbura lipsa de consistență a sistemului întruchipat de sportivul de performanță care adesea își oferă copilăria și adolescența și parte din tinerețe ca pe o ofrandă de binefacere a unor aleși ai hazardului, ce neliniștitor! Dar iată-mă din nou entuziasmată de fericirea pe care sportiva o trăiește în clipele astea, iată-mă deodată împăcată cu gândul extenuant al vremelniciei, împăcare ce se rotunjește în mine după ce îmi chestionez rațional emoția negativă anterioară, întrebându-mă împăciuitor de ce consider inutile căutările omenești (chiar și cele mai înverșunate), de ce cred că temeinicia acțiunilor noastre nu poate fi altceva decât frivolitate? Să ne fie căutările încântătoare este ce putem să ne dorim mai mult, pentru că restul este încununare cu lumină!

 

26240906_10215106110716240_9074299010085383280_o

Perechi

Acum, că aud că vine iarna și pe la noi, caut să împerechez mănușile din casă; nu găsesc, dar asta nu mă surprinde cum nu te poate surprinde succesiunea zilelor. Nu am structură de pețitoare, nu pot ține fibră străină lipită de altă fibră străină, militez pentru neatârnare. Mâinile ne îngheață în cunoștință de cauză sau nu ne îngheață deloc, cu fiecare mână pe cont propriu, fericire să fie, căci încălzire globală avem. Nu pot să-mi țin mănușile împerecheate de parcă de le-aș ține, s-ar risipi în van resursă universală de alăturare, am apucături animistice. Si totuși acum, că aud că vine iarna pe la noi, deși aș fi surprinsă să dau de perechi-perechi, eu caut la nesfârșit să unesc fibrele între ele, prostește, fiindcă am și o vagă înclinație romantică.

26678523_10215106109036198_6165025126822583723_o

Promițător

Nu-mi fac promisiuni la începuturile de an (desigur, nu se socotește promisiunea pe care i-am făcut-o azi lui Felix că nu intru decât în trei magazine) și nu mi le fac, pentru că îmi sună a disperare. Imi doresc să-mi rămână atâta încredere în mine, încât să nu ajung să mă oblig să-mi fac promisiuni. Nu sufăr de îngâmfare, dar intuitiv mă străduiesc să fiu egală cu mine însămi. Eh, egalități și egalități. Cea mai nesuferită egalitate se petrece când nu-mi pot depăși neinspirația. Sunt neinspirată când ajung în pragul disperării pentru că nu mai înțeleg ce-aș putea face pentru Kiti. Atunci aș putea fi tentată să-mi fac o promisiune și chiar mi-o fac, dar, fericit, momentul nu are de-a face decât poate aleatoriu cu începutul de an. Fericit, pentru că nimeni nu-și dorește să înceapă nimic din disperare. Mi-este limpede că lipsa de inspirație se poate trata doar printr-o infuzie de bunătate. Bunătatea este un supliment nutritiv, o găsim în scorțișoară, turcoaz, căței, atingeri, fluturări de inimi și alte verdețuri și gesturi. Să fiu mereu bună cu ea nu este o promisiune, ci este dorința mea arzătoare. Fără măcar s-o știu, tocmai scot din cuptor plăcinta cu mere și scorțișoară.

 

26165835_10215042387363196_2480919804444974674_n