Jocul întâmplării

Trebuie să recunosc că, dacă fac tot ce-mi stă în putință să ne ținem împreună, atunci când cred eu că este de dorit ca o familie să fie împreună, tot îmi mai rămân lucruri pe dinafară, pe care nu pot să le cuprind, să le unesc cu o simplă îmbrățișare. Îmi amintesc de observația unei prietene făcută acum ceva ani, cum că familia mea nu poate fi o familie ca oricare alta, observație care m-a revoltat atunci. Acum nu mă mai revoltă, în schimb sunt gata să spun că, chiar dacă familia mea este doar într-o oarecare (sau poate nu atât de oarecare) măsură asemănătoare cu familiile în care nu cresc copii cu dizabilități, știu sigur că ea este exact așa cum trebuie să fie prin conjugarea inițial a celor două personalități cu care venim cei doi părinți să o construim, apoi cu împletirea iscusită a nou-născutelor spirite, fiindcă iscusită este fiecare creație miraculoasă care este viața. Zic, așadar, că rămân să mă împac cu neîndemânarea mea punctuală, aceea de a nu putea să ne emoționăm laolaltă la un spectacol. Nu caut dinadins să îmi petrec timpul pe rând cu fiecare dintre copii, mă depășește gândul că eu trebuie să orchestrez asemenea întâlniri tainice în duete felurite. Sunt o mamă simplă, care iubește soluțiile simple, de aceea nu cumpăr niciodată mai mult sau mai puțin de două sau trei bilete la spectacole, desigur, atunci când nu mă entuziasmez excesiv și aleg numărul cinci. Imi iubesc rolul asumat de dirijor al însoțirii noastre aleator-neobișnuite, fiindcă sunt o mamă simplă, care respectă jocul original al întâmplării.

17554903_10212462184139728_467701735_n

 

 

O trupă neașteptată de impresii

Când eram eu copilă, am avut un cățel ajuns la adolescență canină care nu lătrase niciodată în toată copilăria sa, evident, tot canină. Apoi s-a întâmplat minunea și câinele a lătrat. Cred că ne-am bucurat cam atât de tare pe cât a făcut-o și Geppetto când a descoperit că Pinocchio este o păpușă vorbitoare. L-am sunat chiar pe tata să-l surprindem cu vestea minunată, uitând că nu puteam să-l deranjăm oricând, oricum la policlinică, dar așa ceva nu se mai văzuse pe lume. Amintirea acestei fericite prime dăți se culege oarecum fără noimă din memoria ticsită de senzații de tot felul, deși am uneori grația să cred că totul are o noimă. Pe de altă parte, mă surprind destul de des scurtcircuitele memoriei, acele accidentale ruperi de logică a rememorării, uite, de exemplu, de ce mă trezesc la cinci treizecișicinci cu Whole Lotta Love, fredonându-mi-se în minte, când chiar înainte de noapte m-am delectat cu o cu totul altfel de muzică, muzica din Magic in the Moonlight-ul lui Woody Allen? Așadar amintirea, prima dată, bucuria. Primesc trei fotografii alb-negru din copilărie. Nu le știam, nu-mi amintesc nimic din ele. Mă înduioșează să mă observ o preadolescentă înaltă, cu o claie ciufulită de păr pe cap, pentru că mimica mea gravă contrastează cu gestul repetat de a-l ține strâns pe tata de braț în două din cele trei fotografii. Nu am cum să nu o văd pe Kiti în mine. Poate un strop mai tăcută decât am fost eu, la fel de sobră și impenetrabilă, tânjind la apropiere fizică și totodată respingând-o, nesigură și tristă uneori, fermă și sociabilă alteori. Frecvent paradoxală. Stă mai mult de o singură clipă lipită de tatăl ei, este binecuvântată de o sfântă seninătate, ce mult o iubește în clipele astea! Poate așa se împletesc amintirile cu prezentul. Incă nu îmi explic de ce îmi răsună Whole Lotta Love înăuntrul capului.

 

14643120_10210855237447065_1646097620_n

Pașaportar în țara mea

Am scris articolul de mai jos pe pagina asociației noastre și l-am scris la persoana a treia, cum nu obișnuiesc s-o fac, într-o formă de detașare emoțională, pentru că șocul întâlnirii familiei noastre cu sistemul statal a fost violent. Incompetența la acest nivel instituțional este suficientă pentru a fi sancționată măcar individual, prin cunoașterea legii și insistența cu care să cerem respectarea ei. Cât despre răutate și prostie, acestea sunt aproape imposibil de influențat într-o singură întâlnire, fie ea de peste trei ore.

 

Aceasta este una dintre întâmplările dramatice ale vieții familiei unui copil afectat de autism. Întâlnirea cu (dis)funcționarii statului.

A fost odată ca de fiecare dată o nevoie a unor cetățeni români de a întâlni normalitatea instituțională, în ciuda anormalității pe care și-o trăiau într-un, bineînțeles, relativ, dar propriu echilibru, ceea ce n-ar fi cinstit să fie luat drept un paradox, din moment ce ea, nevoia, este cât se poate de normală, iar ei, cetățenii, membrii unei familii excesiv încercate în a mima normalitatea.

Iată-i într-o bună dimineață, căci dramele sunt cu atât mai dramatice cu cât încep în dimineți bune, iată-i așadar pe patru din cei cinci membri ai familiei protagoniste, pornind optimist către Direcția pașapoarte a orașului în care nu vor să locuiască resemnat, apoi ajungând destul de direct (aceasta este o figură de stil) sau, pentru unii, prea direct (aceasta nu mai este o figură de stil din moment ce este reprezentarea concretă a senzației nedreptățirii percepute de un concetățean la rugămintea de a îi tolera, chiar dacă s-a scris odată, nu de mult, un ordin într-o lege, ordin care dă întâietate la rând persoanelor dizabilitate) în încăperea general râvnită a unui mic, dar important hitler, știe cititorul despre cine vorbesc aici, iar dacă nu, să-i spun pe nume: funcționarul zelos care ajută statul să funcționeze, la foarte precocele ore ale dimineții.

De cum au intrat în spațiul necunoscut, copilul care a înlesnit esențial atingerea statutului de special al familiei a pornit a se frământa pe dinăuntru într-atât de adânc, încât frământarea n-a mai încăput în trup și a erupt strașnic într-un vaiet printre dinții proiectați înainte de o încleștare nervoasă, urmat de o ermetizare deplină și frustrantă, desigur, pentru întreaga familie.

Acum a venit vremea să o privim în ochi pe funcționară, (statul funcționează adesea prin intermedierea cetățenilor de sex feminin), întrucât însăși dumneaei ne invită s-o facem, pentru că a înlemnit aproape fără să clipească într-o grimasă perplexă, cu privirea obraznică și indecent-scrutătoare, hipnotizată asupra copilului-problemă. O femeie de vârstă și statură mijlocii, așezată la biroul ei situat central, deranjată în miezul prejudecăților sale de o stare subită de disconfort, funcționara tăcea și obrăznicea din priviri.

-De ce o priviți atât de insistent, a întrebat mama, vă rog să vă grăbiți să-i faceți fotografia pentru pașaport, pentru că a început să-și piardă răbdarea.

Dar mica funcționară tăcea și continua să privească impertinent copilul. Atunci mama a făcut un pas lateral spre stânga, astfel încât să-și interpună trupul între funcționară și copil, pas care a rupt tăcerea și a stârnit o fiară ascunsă.

-Nu pot să îi fac pașaport copilului cu problema, vă trebuie un act judecătoresc prin care se instituie tutelă pentru copil.

-Dar nu scrie nicăieri că ar fi nevoie de un asemenea act, s-au mirat deodată părinții deznădăjduiți brutal. Nu se poate, este o greșeală, vă rog să vă consultați cu un coleg.

-Vă rog frumos să nu țipați la mine! Astfel s-a apărat funcționara de un închipuit atac necuvenit din partea părinților, iar fraza aceasta avea să mai fie rostită de încă opt-nouă ori în continuare, în ciuda faptului că nimeni nu a ridicat cu niciun decibel în plus vocea. Femeia a apucat receptorul telefonului și imediat a cerut unui coleg să-i aprobe decizia, după regula ”nu-i așa că…”.

-Despre ce tutelă vorbiți aici, a vrut să afle tatăl, copilul este minor, iar noi suntem părinții săi.

-Are discernământ? a venit pe ton aspru întrebarea din partea funcționarei, întrebare care i-a amintit mamei o împrejurare tristă din copilăria mică a fiicei sale, când la școala specială pe care copilul o frecventa s-au îngrămădit vreo două-trei profesoare să-i demonstreze cu patos ei, mamei, lipsa de judecată, negativismul și impulsivitatea copilului, cu intenția nedisimulată de a scăpa de el.

-Mă pot înțelege cu ea? Fiindcă dacă nu mă pot înțelege cu ea, nu se poate face pașaport. Înțeleg că vă este dificil cu problema, dar noi nu vă putem ajuta fără actul de instituire a tutelei.

-Arătați-mi, vă rog, unde scrie de necesitatea de a avea un asemenea act.

-Nu mai țipați la mine, nu mai țipați la mine! Căutați pe internet! Astfel s-a rățoit funcționara, apoi, fiindcă gluma dinăuntru, dar și cea din spatele ușilor s-a îngoșat, aceasta a încercat o nouă strategie de îndepărtare a cetățeanului turmentat și anume a zis: vorbesc cu șefii din Nicolae Iorga.

Răstimp, fata n-a încetat să se frământe înăuntrul tristei sale singurătăți, deasemenea a rămas dispusă strâmb pe scaunul menit să încadreze simetric câte un bust în câte o fotografie, iar alături, fratele ei, intuind dificultatea în care se afla familia sa, a tot mângâiat ușor fruntea ascunsă în spătar a surorii sale, fără vorbă, dar cu câte o exclamație de stupefiere în privire.

În urma apelului telefonic, familia a fost invitată să aștepte pe hol posibila sosire a unui lucrător cu competențe suplimentare, solicitat să-i convingă pe cei doi părinți insistenți de imposibilitatea emiterii unui pașaport pe numele încă necunoscut al copilului-problemă, iar familia a ieșit, desigur, sub o mare de priviri ucigătoare a unei adunări măricele de lume nerăbdătoare, a ieșit, meditând îngrijorată la nivelul de improbabilitate a adjectivului ‘posibil’, alăturat sosirii funcționarului celui competent.

A mai trecut un timp, dar timpul trece intermitent din perspectiva dispozițiilor sufletești ale omului, așadar copila și-a regăsit timp pentru liniștire, ceea ce a mai așezat învolburarea și a profilat rațiunea, ca urmare, tatăl de familie s-a sfătuit telefonic cu niște avocați, iar mama a căutat în clădirea imensă a instituției să discute problema inventată cu altcineva. Din nefericire, a ajuns în cunoscutul ghișeu șase al locului să întâmpine același refuz neasumat, refuz care s-a propagat într-o dezarmantă iraționalitate prin toate birourile aseptice față de dizabilitatea contaminatoare. ‘Copilul cu problema are nevoie de tutelă’ a devenit într-o clipită lait motivul întregii funcționărimi, în ciuda insistenței părinților de a cere ordinul scris care ar stipula o atare neobișnuită măsură.

-Vă rog să-mi dați în scris că refuzați să emiteți pașaport copilului nostru cu handicap, au cerut părinții hotărâți să își ceară drepturile, numai că, dacă lucrătorii statului au învățat ceva de la maeștrii lor în ultimii ani, aceasta a fost să nu semneze nimic care i-ar putea responsabiliza, deci n-au făcut-o.

A trecut din nou discontinuu timpul, tulburând inimi și încrederea în semeni, imaginea copilului în izolare fiind prea greu de suportat de către mama lui, care și-a înghițit lacrimile și accelerat inima, cu atât mai mult tatăl, care a cerut cu ton de ultimatum să i se emită pașaport copilului, ceea ce l-a adus într-un absurd amânat final pe superiorul tuturor din acel punct de lucru la ușa prin care familia a repătruns în biroul funcționarei încăpățânate, care a insistat că ar putea să înceapa emiterea cererii pentru pașaport, dar dacă la sfârșit copilul nu va semna, atunci… Părinții n-au avut inimă tare să o privească cu milă pe funcționara medie, dar înlemnirea pe care a mai experimentat-o o dată a cuprins-o iarăși, iar răutatea și ura ce îi țâșneau din trupul mijlociu puteau lesne stârni mila.

Ajunși acasă, mezinului familiei i s-a povestit aventura pașaportului surorii sale, iar el s-a indignat, strigând emfatic, ce rea a fost doamna de la deșeul șase!

13444287_10209739264228432_1180705148_n

Printre altele, acasa copilăriei

Îmi privesc fotografiile adolescenței cu mult mai multă îngăduință decât am făcut-o până acum. Sunt aceleași, bineștiutele, amestecate într-o cutie mare de carton, fac o împletitură dezordonată ce sfidează timpul riguros, până la urmă cu toatele sunt numai un prezent, prezentul emoționant al rememorării de-a valma. Mi se prevestește încă de ceva vreme sentimentul de toleranță față de propria-mi imagine adolescentină reflectată în cele câteva fotografii peste care dau, îmi revin în minte mai multe vise visate de curând, în care se petrec întâmplări imposibile din perspectiva timpului continuu curgător, eu-liceana alături de liceanul prezent al vieții mele, apoi înțeleg că bunăvoința cu care mă surprind dăruită, aceea care mă predispune la admirație mai degrabă decât la dispreț, vine natural din iubire și dorință de împăcare, a mea cu iubiții lumii mele care mă schimbă schimbându-se și a mea cu mine cea schimbată. Frumusețea ubicuă a adolescentului oricărei vremi merită descoperită și cinstită de dragul lui și al celui care-o caută. Paradoxal, în vreme ce timpul curge neîngăduitor, tot timpul, cel trecut al amintirilor, dar și cel prezent al momentului imediat trecător mă transformă într-o mamă (momentan) indulgentă. Din fericire, descopăr că îngăduința nu are caracter compulsiv, însă are inerție. Cred că din motivul ăsta scriu acum.

13071884_10209427780881543_7235284467702236536_o

Sâmbăta în care pisicile răsăreau din ierburile mai înalte ca oricând în aprilie

Pe vremea, nu de mult dusă, când soarele strălucea mai văratic ca oricând în aprilie și pisicile răsăreau din ierburile mai înalte ca oricând în aprilie, cu toții am simțit că a venit momentul să zburdăm liberi pe câmpii. Am pornit încrezători, viteji de-acasă, dar în cele din urmă nu am prea zburdat, nici liber nu prea ne-am dezlănțuit, nici chiar câmpiile n-au fost tocmai câmpii. Poate puțin Horică să fi zburdat la un moment dat, cam până a condus cu șase zero, dar mai pe urmă, când adversatul s-a trezit, chiar dacă sprinteneala i s-a păstrat, a fost nevoit să apeleze la maturitatea sa de jucător serios ca să câștige meciul de tenis. L-a câștigat. Cum spuneam, libertățile noastre au ținut în limitele unor captivități felurite, iat-o pe Kiti, eliberându-și picioarele între pereții transparenți ai mașinii, iată-l pe Cătă, deblocându-se de termene și obligații de om muncitor tot din mașină, iată-mă pe mine, salvându-mă de gânduri și probleme cu suflet tremurător alături de Horică în acțiune și privește-l chiar și pe Felix, răsărind ca pisicile de mai sus din ierburi înalte într-o limită enervantă de hipersiguranță, lângă mama lui, dar totuși. 13029598_10209373378161509_4156542298464890073_o

Impresiile, aceste adevăruri de netăgăduit

Sunt atât de concentrată pe expresia pe care vreau s-o deslușesc, încât nu suport nicio întrerupere, fericirea mea de moment depinde de liniștea pe care cei din jurul meu o pot întreține. Sunt dependentă, însă sufăr acut de o falsă și relativă dependență. Amețitoarea vânzoleală a copilei mă tensionează peste măsură, impresia încordării o domină pe cea a concentrării. Tip, încercând să mă apăr, iar țipătul meu împinge încordarea într-o depresiune de gânduri, dar și pe Kiti din preajma mea. Mai încolo, când gându-mi obosește, calc niște cămăși. Kiti nu obosește fizic niciodată. Bineînțeles că admit că mă pot înșela, însă impresia desăvârșitei ei putințe de a se găsi aproape continuu în dinamică este pregnantă. Niciodată capătă astfel, în ciuda absolutului intrinsec care definește acest adverb și din cauza efectului impresionării, valoare relativă. Niciun adevăr nu este mai memorabil decât impresia. Calc cămașa fără noimă, iar lipsa noimei este în acest caz privilegiată. Kiti cinstește lipsa mea de judecată cu domolire. Se așază pe canapea, dar împăcarea ei nu are doar dimensiune fizică. Sunt realmente impresionată, copila tânjește după disponibilitatea mea sufletească, sau nu doar a mea. Cu cât mai liberă, mai neocupată de gânduri și senzații, cu atât mai liniștitoare, mai sigură, mai accesibilă, dar ce minunată și, totodată, întristătoare condiționare! Firesc, fără nevoia de a fi deslușită, impresia gândului meu ermetic asupra ei face cât trei cuvinte, ‘mamă, sunt aici’, dar cu câtă încordare ne socotim câteodată firescul!

 

12283158_10208187459474283_1746182355_n

Ostentativ sonor

Din stânga sună o romglezoaica cu accent american, sonoritate cu ostentație. De fapt, indiscreția este a mea, dar asta nu depinde de voința mea. Dorm puțin, dar aș dormi mai mult, fiindcă aș putea dormi puțin, fără să voiesc să dorm mai mult. Asta face ca sunetele intrate în capul meu să reverbereze ostentativ. Am ajuns de unde am plecat, ceea ce adesea înseamnă că am ajuns unde trebuie. N-am ajuns. Kiti ajunge la timp. Mă refer la timpul ei, care astăzi nu se potrivește cu timpul lui Felix. Am alternativă la a rămâne cu Kiti în mașină și a-l aștepta pe Felix să iasă din bazinul de înot, și anume să intru cu Kiti în bazin să-l scoatem pe Felix de acolo. Acesta s-ar numi un comportament intenționat provocator. Provocator de valuri, așadar renunțăm la alternativă. Felix iese din bazin. (Propoziția asta îmi amintește de propoziția compusă de Horica, acum vreo opt ani, „Cereala este de toamnă”, predicat nominal?). Il privesc dintr-o depărtare, firește, relativă. M-a ascultat ad litteram, ieși din duș, nu te usuci pe păr, pui obiectele ude în pungile puse la dispoziție în vestiar, vii în parcare. Ad litteram, a ieșit din duș după ce și-a pus tricoul pe el, nu s-a uscat pe păr după ce și-a turnat apă pe cap, a pus obiectele ude în pungi, în multe pungi, ceea ce înseamnă că a respectat întocmai indicațiile mele. Felix coboară către parcare, lăsând șiroaie subțirele de apă în urma lui, ca un câine plouat. Ploaia a stat, dar asta nu mai are acum importanță. Mă înduioșează să-l văd cum crește mare în salturi mici. Cu un salt mare, desigur, relativ, depășește o băltoacă, de parcă ar mai conta. Ești frumos ca un câine plouat, îl îmbrățișez cu rămășițe de duioșie. Mulțumesc, mi-e foame, mă mobilizează cu un surâs gingaș. Promit o gustare nu peste mult timp, iar vorbele mele au sonoritate ostentativă pentru Kiti, care își saltă trupul atletic peste două rânduri de scaune și-mi înfige o gheară amenințătoare în gât. Well…

Odă monotoniei blue

Haina nu îl face pe om, zice o vorbă, dar Horica insistă pe lângă mine să-i schimb lui Kiti pantalonii cu pătrățele alb și mov de pe ea cu o pereche de blugi, în timp ce Felix se întreabă cum se zice corect, un blugi sau un blug. Haina îl face pe om circumspect. Îi recomand să nu se împiedice în dileme de acest fel și să spună una sau mai multe perechi de blugi, totodată nu ezit să fac rocada, pantaloni cu pătrățele-în dulap, blugi-pe Kiti. Ea poartă acum blugi și un maiou mov cu ștrasuri, chic, ar putea fi lesne confundată cu orice altă fată de vârsta ei, deși îi lipsesc pletele în vânt. Cine s-ar fi gândit că m-aș putea călăuzi vreodată după asemenea criterii conformiste? Horica oftează, dar este totuși mulțumit, lui îi displac stridențele de orice fel, chiar și ale sale. Cum ne pregătim să ieșim împreună la masă și cum aparițiile surorii sale sunt adesea prea intense, blugii de pe ea, se gândește Horia, îi vor estompa înnăscuta și extravaganta ei expresivitate. Bine și-așa, îmi spun fără urmă de șovăială, în realitate nu contează dacă haina îl face sau nu îl face pe om om, atâta vreme cât haina de pe Kiti îl face pe Horica fericit. Fericirea lui Felix nu depinde de îmbrăcăminte, în niciun caz de îmbrăcămintea lui Kiti. A mea, nici atât, numai să se supună normelor estetice după care simt. Ieșim în oraș, iar realitatea pe care o trăim în clipele astea înseamnă un punct de cotitură a vieții noastre de familie. Suntem pe o spirală, într-un punct, pe care, deși n-am mai călcat, memoria îl recunoaște: împreună și împăcați. Desigur că blugii sunt tot atât de aleatorii în ecuația fericirii punctuale de mai sus, precum sunt extravaganțele fetei pregătite să se întâmple, însă lor și numai lor le sunt datoare cu o apreciere, bineînțeles, tot punctuală, pentru paradoxala lor monotonie.

A butterfly as big as our love

Aceștia suntem noi, copacul, florile, gardul și fluturele.
Acesta este un detaliu dintr-un desen, chiar mai complex decât se vede, al băiatului nostru mic. Sună interesant.
Acest detaliu a fost decupat de o prietenă, freelance visual artist, Roxana Ene, care vede cu ochi de profesionist acele detalii semnificative din lucrările copiilor noștri și ne încântă cu ele, ‘traducandu-le’ cu îndemânare și dragoste.
Acest articol este o emoție.
Acest articol este și o mulțumire.
Această abundență de pronume demonstrative nu este întâmplătoare, cum neîntâmplătoare este și dimensiunea exagerată a fluturașului lui Felix. Este un simplu artificiu stilistic și sufletesc; în acest fel mă apropii de subiectele despre care scriu. Cum este un mijloc sincer al copilului de a-și descrie trăirea. Da, fluturele.
Atât. Restul e esență. Ca-n chintesență.

Dinamică, porumbei, papagali credincioşi şi cafe latte

Se mişcă lucrurile odată cu noi. N-am mai spart de multişor niciun pahar, dar astăzi un ciob răzleţ s-a ivit de sub maşina de spălat. L-am luat cu degetele uşor, oare de unde vii şi cât de mult ai rătăcit? Totul e în mişcare, până şi părul celor doi Gogo, omuleţii cu părul de iarbă, creşte neîncetat. I-am tuns împreună cu aparţinătorii, Horica şi Felix, în baie, deasupra vasului wc-ului. A fost distractiv şi în ciuda locului în care i-am tuns, am tras adânc aer în piept, astfel ca izul ierbii proaspăt tunse să-mi aducă amintirile casei în care am locuit şi în care s-a născut stăpânul mai mic al unuia dintre Gogo.

Se mişcă şi cărţile, se mişcă şi jucăriile, dar asta o ştie orice copil. La noi mai mult ca la oricare. În pătuţul lui Felix număr una, două, trei…cinsprezece colocatari semipermanenţi. Nu e niciunul în acelaşi loc unde era cu o seară înainte. Nici Felix nu stă pe loc, de fapt el se mişcă cel mai mult dintre toţi aşa că noaptea, când pe întuneric mă aplec deasupra patului să-l învelesc, îi caut cu degetele făţuca pentru ca sa aflu unde a ajuns si ca sa nu i-o acopăr.

Ah, dar să vedeţi cât de mişcătoare sunt caietele şi penarele lui Horica! Ele sunt chiar impertinente, nu se codesc să ajungă absolut nicăieri. Un mic rezervor cu cerneală pentru stiloul lui Horica a ajuns chiar în maşina lui tati!!! Acolo unde l-a găsit Kiti. Şi fiindcă n-am avut timp de Kiti la fel cum n-am putut să-i întreţinem pe băieţi, copiii au găsit o cale pentru a alunga plictiseala aşteptării pe părinţi. În timp ce Horica şi Felix au adunat cu resturile de la un McDonald’s salvator vreo patru câini la fereastra maşinii, Kiti şi-a promis în barbă că va desface cumva rezervorul plimbăreţ de cerneală. Şi pentru ca a reuşit să se ţină de promisiune, când mi-am aruncat ochii pe faţa şi mâinile ei devenite albastre, mi-am dat seama că tricoul roşu cu dungi albe şi picăţele albastre de pe ea a fost doar roşu cu dungi albe de dimineaţă şi la origine. I-am promis tricoului că-l salvez cu Vanish, iar Felix a fost de părere că tot Vanishul îi va rezolva fetei şi faţa. Până la urmă n-am scăpat de picăţelele albastre de pe tricou cu Vanishul mincinos, astfel că am renunţat să-l aplicăm pe faţa albastră a fetiţei pe care o lăsăm în seama săpunului zilnic si speram că până la urmă să revină la culoarea naturală.

Se cutremură întreg apartamentul de câteva ori pe zi când arunca obiectele din loc în loc ca pe o minge. Iar mingi, fiindca răspunsul lui Kiti la întrebarea, care este jucăria ta preferată, este minge, mingi, avem nenumărate exemplare. Nu există încăpere fără minge. De-o fi baie, de-o fi cămară, de-o fi bucătărie sau cameră de zi.

Porumbeii mesageri ce vor fi ai lui Horica în curând au ieşit din ouăle lor. Sunt albi şi nu au creste. Inca nu au ajuns la Bucureşti. Aşa că Horica îi visează doar, noapte de noapte.

Ştiaţi că unul din cei doi papagai peruş ai domnului profesor, scăpaţi din curiozitatea unei fetiţe mici-mici care a testat deschiderea uşiţei coliviei în libertate, a revenit dramatic în colivia sa după aproape o săptămână de pribegie? Pe noi ne-a impresionat tare micuţa pasăre despre a cărei inteligenţă supravieţuitoare nu se auziseră veşti prea bune. Din păcate prietena lui nu a mai găsit calea de întoarcere. Sau şi-a găsit fericirea pe altundeva. I-am sugerat domnului profesor să-i aducă o altă parteneră lui Papi. Din nefericire, băbuţele-papagaliţe nu au căutare, deci nu sunt de vânzare.

Tati crede că la Starbucks pun droguri în cafea. Altfel cum se explică faptul că ne abatem pe acolo mereu şi mereu?

Eu şi copiii mei

Îmi este nespus de drag să ies cu copiii pe oriunde merg, cu sau fără treburi. Ca aseară. Copiii sunt în paturi seara la 8-8 jumate (ei, Horică o mai lungeşte până pe la 9, el e în categoria almost teen), însă excepţiile de la regula asta se ivesc cam o dată la 10-15 zile. Împreună cu cei doi mai mici, am plecat să-l luăm pe Horică de la şcoală, de unde am pornit spre Otopeni, acolo unde am avut o întâlnire pentru a achiziţiona nişte obiecte pentru casă. În cazuri din acestea şi dacă îl am pe Horică cu mine, omul meu de încredere, îi las pe toţi trei în maşină cu geamurile deschise, fără cheie de contact şi cu un telefon mobil la îndemână. Nu îi las oriunde singuri în maşină, de data asta, insă, parcasem maşina într-o curte privată, deci copiii au rămas în siguranţă. După ce mi-am rezolvat treburile, trecuseră cam 40 de minute, am ieşit şi i-am găsit liniştiţi, dar pe alte locuri decât îi lăsasem, iar Kiti privea senină pe geam din locul ei, poate spre pisicuţa jucăuşă, pe care o smotociseră cu două zile înainte băieţii mei. O doamnă ieşise dintr-o încăpere a clădirii cu două portocale mari, probabil îi urmărise de ceva timp, şi mă aştepta, pentru ca să le dăruiască copiilor, de drag probabil, laudandu-i admirativ cât de frumos s-au jucat tot acest timp. I-am mulţumit, i-am reancorat în scaunele lor şi am pornit înapoi spre oraş.

Nu este momentul cel mai fericit să te întorci în oraş dinspre Otopeni, seara la şapte. Dar nici n-aveam de gand să o fac incă, pentru că îmi doream neapărat să-i dăruiesc Alinei un cadou de ziua ei, aşa că am renunţat la a aştepta într-un şir enorm de maşini depăşirea obstacolului Băneasa şi am făcut stânga, la centrul comercial de-acolo. In parcare am fost tinta lui Kiti prin portiera larg deschisă a portbagajului, de unde scoteam căruciorul pentru Felix, care m-a luat in vizor, bombardandu-ma cu cele două portocale mari de mai sus. Şi cum ora la care preconizam să ajungem acasă ar fi depăşit cu mult ora admisă pentru servirea cinei, am hotărât să ne oprim la Pizza Hut. Aici am cerut masa cea mai retrasă, aşa cum facem întotdeauna, şi am primit o măsuţă destul de mică pentru potenţialul distrugător mare al lui Kiti, de cel al lui Felix nu aveam de ce să îmi fac griji, întrucât l-am imobilizat în scaunul de copil al restaurantului. În ciuda temerilor mele legate de dimensiunea zgârcită a mesei, scaunele înconjurătoare, de fapt fotolii în toată regula, s-au dovedit a fi suficient de comode pentru a primi copiii în ele şi a le anula orice potenţială tentativă de asalt asupra mesei şi a obiectelor de pe ea. Pentru cină am împărţit în patru două pizza, una „fără nimic” aşa cum îi place lui Horică, adică Margherita şi una cu parmezan şi rozmarin, model nou şi foarte delicios. Kiti, Felix şi cu mine am împărţit o salată din salată verde, roşii, ardei şi ceapă cam aşa: ceapă şi salată- Kiti, salată, ardei şi roşii- Felix şi ce-a mai rămas- eu. De fapt niciodată nu pot spera la ce a mai rămas dintr-o salată, atâta timp cât opţiunea de a lăsa ceva din ea este a lui Kiti. Aşa că rectific: pe măsură ce împărţeam din salată în stânga şi dreapta, mai ciuguleam şi eu când una, când alta. Iar Horică, înfometat după şcoală, nu a împărţit cu nimeni, i-am acordat acest drept fără tăgadă, o porţie arătoasă de penne cu parmezan şi pâine cu usturoi. La masă am povestit, mai exact ne-a povestit Horică întâmplări de la şcoală, nu există zi de şcoală fără întâmplări istorisite de el şi iată un motiv pentru a savura zâmbind cina în patru. Kiti înţelege stările noastre şi le onorează prin mimetism, aşadar am avut parte de o Kiti la fel de veselă precum rânjitii de fraţii ei. Kiti a reuşit chiar să facă prima ei comandă într-un restaurant, spunându-i chelnarului, când acesta ne-a adus apa, destul de clar, „apă”. Motiv pentru care băiatul i-a oferit un pahar cu apă. Felix a vrut să se asigure din nou că el este puiul meu, apoi, pupându-mă pe mână, mi-a spus, „te pupă puiul tău!”.

Apoi am dat fuga aproape la propriu într-un magazin, unde am stat destul de mult ca să alegem, întotdeauna mă sfătuiesc şi cu Horică, atunci când fac un cadou, cel mai potrivit cadou pentru Alina. Horia m-a ajutat să analizez argumente pro şi împotriva alegerii unui anumit articol, iar remarca lui, că ar fi cazul să-i cumpărăm Alinei o geantă, întrucât cea maro cu care mai vine pe la noi este de babă, aproape că m-a convins, însă am renunţat în favoarea unui jerseu tare şic prin croială şi mai ales culoare. Cred că i-a plăcut cadoul, de aceea suntem mulţumiţi şi bucuroşi pentru misiunea reuşită.

Am părăsit în bătaia duşmănoasă a vântului Băneasa şomping city, aşa cum îi zice Felix, iar tot el, vântul, l-a trezit destul de brutal din somnicul care-l învăluise în căruciorul său pe mezin. Ne-am aruncat cu repeziciune în maşina încălzită încă de peste zi şi am luat-o spre casă. Văzând podul încă încărcat de maşini am ales să intrăm în oraş pe strada Jandarmeriei şi bine am făcut, pentru că nu ne-a luat nici douăzeci de minute să trecem de piaţa Presei libere, iar la nouă şi un sfert am ajuns în faţa casei, de unde l-am luat şi pe tati care ne aştepta cuminte în maşina lui, evident, fără cheie de acasă.

Nu mai ieşisem la masă de mult doar eu cu copiii,  de aceea o păstrez ca pe o experientă foarte placută, pentru că îmi este nespus de drag sa ies cu ei oriunde. Dar parcă am mai spus-o o dată, astăzi!

Zi cu soare

Am intrat într-un magazin cu obiecte legate de instalaţiile unei case. Un fel de „women’s secret” bărbătesc. De aceea, când am deschis uşa grea de la intrare şi am păşit în sala-hala rece şi întunecată, am fost izbită de mai multe priviri iscoditoare şi interesate. În plus, am avut şi o parte dintre copii cu mine, o altă specie ciudată intr-un astfel de loc, noroc că, deşi copii, reprezentau totuşi partea masculină, mulţumesc, dragilor, pentru că mi-aţi fost amortizoare! Am reuşit cu relativă uşurinţă să achiziţionez o listă de produse, este uimitor cum poţi să înveţi anumite lucruri complet necunoscute şi pe care nu ţi-ai imaginat vreodată că ai putea măcar să le auzi. Băieţii nu s-au plictisit, o dată, pentru că ei nu se pot (încă) plictisi, iar apoi, pentru că, băieţi fiind, au o atracţie şi un interes naturale pentru şuruburi, coturi şi robineţi. Horica a urcat şi a coborât treptele ce duceau la un etaj neexplorat de niciunul dintre noi de câteva ori bune, iar Felix l-a urmat îndeaproape. Au lansat avioane din hârtiile colorate, ce făceau reclamă magazinului, de la etaj şi până jos, s-au urmărit printre centrale şi radiatoare cu un pistol de apă. Eu am ridicat o dată- de două, maxim de trei ori vocea la Felix, ca să-i întrerup bălăceala degetelor în apa potabilă de la dozator. La casierie am aşteptat să achit şi să primesc factura pentru ceea ce am cumpărat, compătimind-o în sinea mea pe fata pierdută într-o lume de şuruburi şi am ascultat povestea lui Felix care zicea vitejeşte cum s-a întâlnit el deunăzi cu doi T. rex-i pentru a căror captură s-a înarmat de fapt cu pistolul verde de apă şi cum s-au împrietenit ei în cele din urmă şi au dansat Moonwalker pe muzica lui Michael „Jasken”. Legătură dintre Felix şi cei doi T. recsi s-a dovedit a fi una de genul love-hate întrucât, deşi bucuroşi să danseze împreună, la întrebarea mea ce vrea să-i fac de mâncare pentru mâine, Felix a spus mazăre cu piept de T. rex. Aşa am să fac, dar în cazul în care nu găsesc piept de T. rex, voi cumpăra piept de pui.

Kiti a mers pentru prima dată la şcoală. Se pare că şcoala nu este destul de „specială” pentru Kiti. În sensul că nefiind sedată, ca alţi copii de pe-acolo, Kiti nu stă o oră întreagă în băncuţă ei. Ea are nevoie de mişcare, motiv pentru care de mâine va sta doar două ore. Măcar la început. Apoi mai vedem. Ştiam, dar acum m-am convins: nu poţi să pui toţi copiii cu probleme la un loc. Şi ei sunt diferiţi, iar problemele pe care le au îi diferenţiază şi mai tare. Măcar sunt doar 5 copii în clasa lui Kiti si merge mereu însoţită.

Horica a venit de la şcoală şi îşi face temele conştiincios. Kiti este obosită, ar vrea să adoarmă, dar nu o las, iar Felix stă „liniştit în coteţul său” sau „în locul ăsta frumos pe care l-am găsit io”, adică sub masă. Eu scriu cu senzaţia că am un balon umflat în stomac şi cu gândul la un ceai călduţ pe care o să mi-l fac imediat ce spăl şi culc copiii. Adică în 3 minute!

Seară in familie


În cortul montat aproape de pădurice şi de malul lacului stau cei trei copii, iar părinţii îi privesc dintr-o relativă depărtare. Pare că ar fi într-o expediţie de urmărire şi cercetare a animalelor de pe Animal planet. E linişte deplină, chiar şi Kiti îşi măsoară cu grijă şi cu interes respiraţia, se aud totuşi nişte şoapte din când în când. Este noapte cu stele şi lună pe cer.
„Hei, ce faceţi acolo?”. Întrebarea mea primeşte un răspuns abrupt,”şşşt, ne ascundem de turma de dinozauri!”. Aha, se joacă de-a urmărirea. Ei sunt urmăriţii, urmăritorii sunt imaginari. Oare îi vede şi Kiti?

Deodată începe agitaţia. Cortul se leagănă dintr-o parte într-alta şi inerţia mişcării lui îi aruncă afară pe copiii din el. Sunt atacaţi şi conducătorul de grup hotărăşte retragerea. Horia, cu cele necesare expediţiei pe spate, într-un rucsac, porneşte în fugă aranjând coloana de fugari în ordine descrescătoare.

Imaginea copiilor fugind vreo 200 de m în şir perfect, fără ruperi de ritm este acaparatoare pentru noi, părinţii copiilor. În special datorită lui Kiti care trăieşte jocul în acord cu fraţii săi. Şi datorită stilului în care ea aleargă după Horică, aruncând ritmic câte o privire în urmă pentru a se asigura că Felix e în coloană. Kiti aleargă cu viteză destul de mare, însă mişcările membrelor ei sunt uşor excentrice. În fugă, picioarele sunt aruncate spre exterior pas cu pas şi gambele nu sunt flectate suficient pe coapse astfel că arată ca o raţă în grabă mare. Braţele fac mişcări de înot în aer, iar mâinile le ţine cu palmele deschise şi degetele răsfirate, în contrast puternic cu membrele unui atlet în alergare. Dar aleargă şi o face cu viteză.

Ajung neprinşi înapoi la bază, în cort. Reintră unul după altul, aşa cum au şi ieşit, cu mişcări scurte şi sigure ca într-un desen animat (doar fundul lui Kiti mai are nevoie de o a doua mişcare ca să dispară din vedere) în cort unde răsuflă uşuraţi.

Jocul s-a terminat, copiii împart cu noi două pizza, Margherita şi vegetariană. A doua se termină mai repede, dar Felix mai vrea o bucată. Îi ofer din bucăţile pline de sos de roşii rămase pentru Horia (băiatul care mănâncă greu) dar sunt refuzată cu o mimică dezgustată şi cu observaţia că lui nu-i place pizza plină de sânge. Aşteptăm ca Horică să-şi mestece şi să-şi înghită ultimele bucăţele şi plecăm acasă.

Alte frânturi de zi

I-am spus, nu te juca la uşa de la balcon, pentru că poţi să-ţi prinzi mâna acolo, iar el şi-a întins buza inferioară spre exterior de parcă ar fi fost cozorocul unei şepci întoarsă cu capul în jos, pusă pe gât şi nu pe cap şi m-a privit suspicios, oare s-a supărat sau nu s-a supărat, întrebându-mă, mami, m-ai certat? I-am răspuns, cum aşa, iubitule, cum să te cert, te-am avertizat doar din grijă să nu te răneşti, dragul meu şi buza inferioară a început să îşi reducă din dimensiunile anterioare, de criză, nu până la cele minime, dar pe-acolo.

Am lucrat la început cu ea mult, i-am fost mamo-profesoară şi cred că această meserie o poate egala pe cea de profesoară contrar părerii general acceptate că părinţii nu pot fi profesorii copiilor lor. Era mică, zâmbăreaţă, senină. Acum este mare, mai serioasă, mai gravă. Şi nu îmi mai este elevă de când am demisionat din meseria de mamo-profesoară. Sunt doar mama ei. Mi-a rămas însă reflexul dobândit pe când era mică, zâmbăreaţă şi senină. E eleva mea din când în când şi atunci îmi arată că sunt favorita ei. Ca astăzi, când m-a complimentat cu răspunsurile ei atât de curate şi naturale.

Şi-a amintit că începe şcoala în curând şi nu poate să închidă sertarelul ăsta liniştit până nu află cum facem în prima zi de şcoală, eu trec într-a cincea, voi învăţa dupăamiază, nu-mi cunosc profesorii, ce facem? Căutăm pe internet, sugerez eu,, ignorând tot trecutul meu cu site-ul şcolii, pe care l-am accesat cu diferite ocazii, sperând să obţin informaţii relevante şi pe care l-am închis tot cu atâtea ocazii cu mâna goală de informaţii, parcă sperând într-o renaştere. N-am aflat cum se face atunci când treci într-a cincea în prima zi de şcoală, dar am aflat că ministra bla bla a vizitat şcoala noastră şi că noi toţi suntem nespus de bucuroşi şi onoraţi pentru asta.

Sunt în bucătărie şi simt o relaxare nemaipomenită pentru că am găsit soluţia pentru masa de prânz a copiilor. Strig un la masă şi aştept să apară rând pe rând copiii, ceea ce ei şi fac într-o ordine neobişnuită, numărul unu Felix, numărul doi Horia şi…unde-i Kiti, ea care avea mereu numărul unu pe tricoul de masă, păi a adormit, zice Horia. Sugerez, du-te şi trezeşte-o, şi Horica mă ascultă, soptindu-i la obloanele închise cuvântul magic de start, masă, şi masă devine foc de armă pentru Kiti care sare dintr- odată în picioare, dărâmându-l pe Horia şi călcându-l ca să îşi recucerească tricoul cu numărul unu. Îl ia astăzi pe numărul doi, fiindcă Felix nu mai poate fi dezbrăcat de cel cucerit, aşa-i cinstit. Horica vine şi el, târându-se rănit şi artistic cu tricoul lui cu numărul trei întipărit deja pe pieptul său.

Ce facem duminica asta, telegrafic, că-i prea cald

Zi de duminică
Dar nu una obişnuită.
O premieră.
Kiti echipată pentru alergare.
Pantofi de sport aleşi de pe coloanele de sub plăcuţa „running”.
Primul antrenament de jogging.
Prin frumosul parc Kiseleff.
Cu tati de mână, adică invers.
În timp ce noi,
Ceilalţi membri ai familiei,
Ne-am prezentat la o premiere, nu în premieră.
Horia a câştigat
Premiul doi la un concurs de matematică.
Trei cărţi şi, cum altfel, o diplomă.
Mai bine decât premiul trei de anul trecut (dar şi de anul ăsta)
Când a (s-a) câştigat o geantă.
Atât de urât şi pregnant mirositoare
Încât am sufocat-o prin încuiere în debara
În prealabil închisă ermetic olfactiv într-o pungă nebiodegradabila.
Cu vagi regrete.
O carte, cea de Jules Verne, e deja citită,
Alta, Robin Hood, e mult binevenită,
La fel ca şi cea de matematică
Întotdeauna (eventual) surprinzătoare.
Şi Kiti a alergat uşor,
S-a mai şi plimbat,
Iar când a văzut împrejurimile casei sale
În drumul de întoarcere,
A izbucnit în hohote de râs
Care s-au auzit încă mult după.
„Finally home! I made it!”
Parcă ar fi zis.
(Nu dacă ar fi vorbit
Ci dacă ar fi vorbit englezeşte).
Şi nu fiindcă nu i-ar fi plăcut
Ci fiindcă a obosit.
Ceea ce am şi urmărit, bineinteles.
În continuare,
Duminică obişnuită
Fără premiere.
Masa de prânz în familie,
Chiar şi acelaşi meniu obişnuit de duminică,
Supă de pui cu tăiţei şi mult pătrunjel frunze,
Orezul nostru mult plăcut cu salate.
Apoi,
Un pic de relaxare activă
Şi la terenul de tenis.
Până spre seară.
Stop.
Duminică faină şi scumpă.
Cum ar zice cineva de pe-aici.
Acum chiar stop.
Deci, stop.

Relaxare

Pentru întâiul ăsta de mai ne-am propus câteva ore bune afară în aer liber, pe zgura roşie şi înconjuraţi de pereţii verzi din frunzele copacilor ce împrejmuiesc terenurile de tenis. Am prins pentru joacă destul din soarele neaşteptat (după diverse forecasturi) al zilei dar, păcăliţi de căldura şi bunătatea lui, ne-am amânat jocul propriu-zis de tenis exact cu jumătate de oră înainte de venirea ploii. Şi atât de credincioşi în puterea lui, a soarelui, nu am părăsit terenul odată cu primii stropi de ploaie. Nici chiar mirarea din vocea lui Felix, „ce-e-e, plouă?”, nu ne-a oprit. A fost nevoie de mai mult ca să simţim că, doar de data asta, am fost înşelaţi. Şi, înghiţind în sec, am plecat spre casă. Şi, înghiţind în sec, am simţit o sete mare. Şi, înghiţind în sec, am mai înghiţit odată în sec şi am făcut stânga (cedând rugăminţilor plangaciose gen „Domba-Domba”) brusc şi neaşteptat la Mcdonald pentru un suc şi-o îngheţată cu ciocolată (simplu-dulce).

De ce iubim noi zgura roşie? Pentru că e caldă, moale, asortată cu verdele naturii, prietenoasă cu copiii, relaxantă. E un loc în care Felix a făcut primii paşi, Kiti vocalizează şi răspunde cu plăcere (ultimele lecţii mutate pe teren au fost adevărate reuşite), Horia nu se plictiseşte niciodată (are însă şi briceagul la el) iar noi, părinţii, facem sport.