Ești mai frumoasă decât crezi

Când mi-ai spus că sunt frumoasă m-am întristat și mi-am plâns puțin tristețea dorindu-mi să-mi vezi și urâțenia de care sunt în stare, fiindcă să fiu urâtă este meritul meu întreg pe când frumusețea (dacă ar fi să fie) este un fenomen stocastic, incontrolabil ca forma norilor, apoi (din nou întâmplător) mi-ai dat să citesc undeva că frumusețea pe care o vezi la mine este declarația ta de prețuire, de iubire pentru mine și mi-a plăcut atât de mult fiindcă am înțeles de ce văd eu însămi atâta frumusețe în jur.

19400293_10213307999444582_3596884733925971932_o

Pe furiș

Deschid jurnalul să ne scriu. Simt să o fac cât mai simplu, necolorat cu putință. Cred că fotografia în sepia are acuratețe, fiindcă simt că o să mă scriu mai ales pe mine. Azi mă percep cam transparentă în fața senzațiilor. Nu-i vorbă că nu le-aș vedea eu, ci că mă găsesc ocupată de tot felul de impresii. Aștept, adică am oarecum răbdare. Răbdarea este o bijuterie prețioasă. Mamă fiind, mă aștept să învăț odată să aștept. Ironic, Felix mă întreabă ce înseamnă „spălăcit”. Nu am nicio problemă cu pierderea culorii. De fapt, culoarea este ca pierdută din clipa în care o vede cineva. Odată cu impresia culorii, ne așteaptă resemnarea. Ador fluiditatea dispoziției sufletești. Părintele Catincăi fiind, îmi prinde bine să mă găsesc lin substituită de toată emoția gestului ei repetat la nesfârșit. Îmi cere câte un strop de cremă de mâini cu ardoarea unei cereri în căsătorie. Odată ce am spus „da” pentru-ntotdeauna, nu mă aștept să-mi fie greu să o repet la nesfârșit. Simplitatea asta îți dă, neașteptare, adică aștepți fără așteptări să-ți vezi copiii fericiți. Eu asta aș face acum dacă aș putea fi o picătură mai transparentă pentru nerăbdare.

15896172_10211660228131329_3689151747254572837_o

Singurătate însoțită

Mă gândeam că de Crăciun ne adunăm singurătățile laolaltă, (aproape că se cer singure împreună), binecuvântate sunt acele reuniuni în care singurătățile abia înmugurite nu-și realizează încă starea, mai uitam din timp în timp să mă invit la dans, Kiti nu uita niciodată, de parcă ea nu ar fi una cu propria-i singurătate, de fapt, de asta mă găsisem să mă gândesc (de parcă nu împotriva gândurilor ne-am strâns acolo), din cauza ei (din cauza, fiindcă nu-i drept ca singurătatea ei să fie atât de acaparatoare) pentru că m-a îmbrățișat deodată, într-un moment ce-mi era, desigur, interzis în atare adunare festivă de solitudini, iar atunci m-a lovit ca trăsnetul ideea nesăbuită că sunt pe vecie protejată nu de tristețe sau melancolie, ci de durerea aspră a singurătății pentru că ea neagă franc prin toate gesturile suficiența, singure, dar mai însoțite decât aș putea sau chiar aș vrea să fiu vreodată.

 

 

15626008_10211565869812430_1202455186271285030_o

Fără bis

Nu-i o ploaie oarecare. Nu mă udă, dar mă atinge. Aș vrea să îi mulțumesc cu ropote de aplauze, de parcă ar fi plouată de un virtuoz. (Nu) aștept cuminte să se termine, cum (nu) aștept cu teamă sfârșitul unei muzici încântătoare. Nu s-ar fi găsit o zi mai potrivită din săptămână să am timp. Stau nemișcată și ascult cum plouă prin mine, ca un bebeluș mângâiat. Mă simt indispensabilă în clipa asta, ca garnitura unei instalații sanitare, ca publicul unui concert. Sunt fericită când mă prinde liberă ploaia, acest detox ancestral imposibil de rezervat. Plouă complet, nu e nevoie de bis.

 

14971153_10211076100208496_1307546497_n

 

Desfășurat într-o seară rece de toamnă

S-au strâns deja câteva seri de când joc cu Felix jocul cu avioanele pe hârtie. Fiecare ni le desenăm în misiuni cât mai ingenioase cu putință, în speranța că celălalt nu ni le va doborî ușor sau nu le va doborî chiar deloc. Felix își arată entuziasmul de a ne juca încă de dimineață, când pleacă la școală. Trebuie să mă leg neapărat de entuziasmul acesta pentru a-i dovedi că toamna nu este deloc lipsită de farmec.

Unei noi prietene nu-i vine să creadă că am un copil de șaptesprezece ani, eu îi spun că Horia a avut până acum un an și jumătate zece ani, apoi că într-o noapte ploioasă am avut revelația transformării sale, ascultându-l la radio pe Billy Idol cu Sweet Sixteen. Un copil! N-o să spun că copilul rămâne de-a pururea copil pentru părinții săi, dar spun cu cea mai mare încredere că mama-de-șaptesprezece-ani ce mă aflu n-a avut nicicând mai aproape copilul-adolescent care a fost ea însăși. Poate lejeritatea cu care ne vorbim, poate maturitatea pe care i-o intuiesc, așadar relaxarea să îmi îngăduie să mă regăsesc.

Refac și cu Kiti, tot precum cu Felix, aceiași pași seară de seară. Cam trei-patru minute mă culc pe umărul ei, întinse amândouă pe canapeaua-spectator al ritualului de seară al lui Felix din baie, acolo unde încerc ușor la limită bunăvoința copilei, mă supun brațelor ce au o forță greu de intuit, ele mă înlănțuie ferm, apoi mă eliberează, iar eu fug, ca imediat să mă las copleșită de milă pentru forța risipită adesea în van a copilei.

 

14686476_10210806237782104_1863177585_n

Mă cheamă mirare

Octombrie și încă nu port șosete în picioare, (în picioare nu este un detaliu superfluu, de exemplu, Kiti poartă uneori șosetele peste mâini, (observ că prepoziția ”în” nu este îndreptățită să indice mâna, ca parte înveșmântată a corpului, pun asta mai degrabă pe seama inteligenței speciale a mâinilor, decât pe slăbiciunea prepoziției în discuție)). Ador să mă las surprinsă de nevoia subită de a mă încălța, chiar cu riscul de a răci un pic, în definitiv prea sufăr de scrupulozitate în unele privințe. Pădurea este uimitor de verde, și ea mă va perplexa deodată cu frunzișul ei autumnal pestrițat. Mirarea este binecuvântarea mea. Una dintre ele. Cine mă cunoaște, mi-o poate vedea în ochi, direct. Las mirarea într-o parte, pentru că mă aflu repetat recipientul de încredere al țesăturilor fantastice ale minții copilului meu. E drept, nu trebuie să încetez nici acum să mă mir, dar încrederea pe care mi-o dă cere în primul rând ascultare. Ascultarea este despre el, mirarea este despre mine. Un liliac întârziat zboară în rând cu mașina în care ne aflăm noi doi, aventurierul matinal îi amintește lui Felix de liliacul-vulpe sau vulpea zburătoare, despre care știe că este la fel de mare precum tatăl său (eronat, doar anvergura aripilor sale trece ușor de un metru și jumătate), subiect generos pentru o nouă poveste spontană. Miss Sarah, ”mi-e foarte dor de ea”, le-a spus prima oară despre liliacul-vulpe, iar în propoziția ”mie întotdeauna liliecii îmi amintesc de miss Sarah” stă candoarea în forma ei cea mai pură. Ajungem în trei-patru minute, dar până să ajungem mai este vreme să mă bucure cu o enumerare de câteva superputeri extravagante ale eroului de poveste, el însuși, dintre care le înregistrez pe acestea: abilitatea de a mângâia plăcut și aceea de a vedea până-n zece kilometri. Ajungem la destinație, rămân singură să mă mir pentru că am uitat că am vrut să scriu despre octombrie.

 

 

14482017_10210722139439698_2674746411685935410_o

Drag și admirație

Horică nu-mi cere foarte des ajutorul la matematică, dar o face din când în când, iar asta mă apropie mult de mine, cea din ultima clasă de liceu. Nu cred neapărat că ar trebui, însă nu încerc nici urmă de condescendență față de copila de atunci, doar drag și admirație, drag și admirație-astăzi, fiindcă în timpurile acelea nu aveam foarte multă grijă să mă îndrăgesc, iar despre admirație nici nu putea fi vorba. Nu mă miră așadar că mă visez îngrijorată înaintea examenului de bacalaureat, nici tresăririle din timpul zilei iscate de teama că, odată plecată de-acasă studentă, nu voi avea suficient internet pentru a-mi urmări filmele sau meciurile de tenis preferate, iacătă-mă (ca să folosesc o vorbă de-a străbunicii pomenită de tata într-o poveste) îmbrățișată în propria-mi strânsură, dacă nu una mai abilă, măcar mai caldă, mai atingătoare, pentru că am parte de binecuvântarea de a avea nu mai departe de umărul meu drept catalizatorul, catalizatorii acestei transpuneri de aici-atuncea și de azi-acolo, desigur, copilul, copiii, care-mi înlesnesc mie dragul de fiecare zi, că nu-i puțin lucru, mulțumesc.

 

 

14500721_10210669192956069_7208161584991545197_o

Impresionabil

Unii nu au nicio problemă să plece din loc în loc, nici eu nu am neapărat, dar alții (sau poate chiar aceiași cu acei ”unii”) nu au probleme nici atunci când pleacă, ei pleacă pentru că trebuie să plece pur și simplu, ”la (eventuală) revedere” și-au plecat. Mie mi-e greu și aș lăsa greul să mă mai apese încă o vreme, și chiar îl las, numai pentru a-mi aștepta sufletul să mă prindă din urmă. Așa că îmi cer mie însămi o scurtă amânare, iar de regulă mi-o și acord, apoi mă mut timid, cu grijă, iar înainte de a mă despacheta, folosesc un pic de răbdare, acest panaceu salvator al sufletului. Poate că timiditatea îmi este scut de protecție, poate că mi se dirijează deloc întâmplător să mă ascund de lume când o fac, îmi spun adesea că nu-mi trebuie nimeni în jur, pentru că nicio întâlnire nu mă lasă rece, nici măcar cele din vis, ca să vezi ce impresionabilă mă găsesc să fiu, din senin, din iarbă verde, în special din iarbă verde și senin. Poate că de-asta iubesc florile și animalele, dar mai ales copiii, chiar îmi amintesc cum o prietenă dintr-ale mamei i-a spus odată despre mine, cu ușoară îngrijorare, că fără copii, aș fi foarte tristă, dar eu nu sunt tristă, sunt doar timidă și, poate, prea impresionabilă, că despre asta scriu acum.

 

13235700_10209600858568377_8151326808652748511_o

Viața mea în 9 obiecte

Acesta este un articol pe care îl scriu pentru site-ul Supereroi printre noi, un loc în care Ruxandra și prietenii ei strâng poveștile noastre, ale celor care ne împărțim viețile și iubirile cu oameni cu nevoi speciale. Inspirata rubrică Viața mea în 9 obiecte ne arată pe noi, cei care povestim mai sus, un pic altfel decât se așteaptă, poate, cititorii să ne descopere, cu frunțile descrețite și privirile scrutătoare către interior.

1. O casă la purtător

529216_10202696507883925_2029189397_n

Mașina. Nu am decorat-o cu tablouri pe pereți, nici cu flori de câmp proaspăt culese, nici măcar nu i-am mai șters praful de pe umerii pe care împreună cu copiii ne lăsăm zilnic cu încredere să ne adune laolaltă, să ne aline cu muzica noastră, să ne încălzească și să ne…conducă oriunde.

 

2. Gustul permis al încântării

11222254_10208238188542478_8696515318762089727_o

Vine când caut intenționat să-l resimt, nu atât din savoarea ceaiului meu cât mai simplu, ci din contactul gingaș al degetelor cu ceașca ce îl ține, un dar de suflet pe care ni l-am adus de departe, din locul devenirii noastre familiale.

 

3. De drag și dor

11846734_10207482679055213_7097270442109142201_n

Bicicleta mea cochetă de oraș cu coșuleț pe ghidon, mai degrabă potrivită în visurile mele frumoase decât în…visurile mele urâte, întrucât visurile mele cele mai frumoase au decența să se poată înfăptui în realitate. Desigur, realitate frumoasă.

 

4. Acolo unde se avântă copiii, pentru a da de mine

FullSizeRender-8

Biroul-bibliotecă sau ținutul exotic (la propriu și figurat) cu acces nelimitat. Gândit inițial ca spațiul intim al casei destinat oricăruia dintre noi, iată că mi s-a prescris îndeosebi mie, în chip tainic, natural, cum în cele din urmă ne facem cu toții.

 

5. Colierul opt sau optica estetică a împodobirii

11218986_10207465336381657_7614312994824051951_n

Colierul meu preferat a fost argintiu odată, dar mi-a răspuns arămiu necesarelor mele atingeri cu degetele pentru calmare. Cercurile lui întrepătrunse îmi dau sentimentul de bine, un matematic bine.

 

6. Tatuajul pe care nu îl am pe piele

11141283_10207348220693838_6939781393296224123_n

Ar fi precum rochia din imagine: necolorat, aglomerat de linii, puncte și figuri și totuși simplu-logic și frumos, ca geometria euclidiană. O am de peste zece ani, dar simt că puterea ei de a mă defini este crescătoare.

 

7. Născute cu altfel de dureri

IMG_1424

Două cărți ce la noi acasă își găsesc loc bun printre alte sute de cărți culese împreună. Mărturia fratelui și a mamei copilei noastre iubite, remedii infailibile la hipertensiune sufletească dobândită.

 

8. Un obiect de artă anonim

12185537_10208076689105093_6326908726038640246_o-2

Care mi-a atras privirea prin vitrina unui mic magazin de antichități aflat pe o străduță înclinată dintr-un frumos oraș portuar grecesc. Este deopotrivă suplu și greu, mâinilor care l-au lucrat, dar și esenței lemnoase care-i face trupul le datorează vitalitatea pe care o inspiră. Ca să îl putem adopta în familia noastră l-am desfăcut cu mare grijă și ne-am înghesuit la drum spre casă, oferindu-i locul onorant din dreapta șoferului.

 

9. Din mâinile mele

Downloads6

Nu pot să nu le prețuiesc. Costume de carnaval cusute și îmbinate de mine pentru copiii noștri. O dată-frumusețea lor, de care cel puțin eu, creatorul, sunt conștientă, apoi- dragul de a-mi bucura copiii. Da, neprețuite, fac carnaval de unele singure în debaraua mea preferată.

Sub umbrar

Mă privesc în oglinda din holul minim, lumina strălucitoare îmi pătrunde brutal prin pori de parcă m-ar țintui. Urcușurile peste coborâșurile feței mele nu lasă loc umbrelor, cu toatele își cresc povârnișurile direct către luminator. Văd mai limpede ca niciodată, dar nu mă recunosc. Îmi amintesc excursia cu corturile din timpul liceului, semitrezirea mea abruptă și singulară din plin miezul răsăritului, cu îndoiala ce mă frământă când îmi veghez cele două prietene cu care împart cortul, ca două frumoase adormite ale căror fețe luminate absolut îmi par identice. Fără umbre și fără nicio infinitezimală abatere din calea soarelui, cele două chipuri coincidentale mă sperie. Chipul meu oglindit prea deplin nu mă sperie, fiindcă nu coincide cu mine însămi sau poate că dintr-un alt motiv. Clipesc, zâmbesc, adulmec și mă încrunt, când deodată se petrece adumbrirea care mă definește. Respir ușor și mă depărtez de viziunea iminenței îmbătrânirii.

 

1395401_10202373260082932_1371135518_n

Urmarea

De fapt ieri, când am pornit să scriu în jurnal, nu am vrut să scriu despre această atingere, dar (ador când mi se întâmplă așa) eu am pornit, însă alt-cineva sau alt-ceva m-a pornit să mă caut pe sub epidermă și chiar mai adânc, iată pentru ce astăzi sunt recunoscătoare, mulțumesc. Si totuși, o altă atingere magnetică mi-a atras privirea, iar propriile mele a-tipicuri, manierisme, de care însă sunt conștientă și pe care refuz să mi le explic, (nu că aș putea să o fac), au născut gândurile conexe și, paradoxal, paralele. Kiti, desigur, fiindcă dacă există în spațiul meu contiguu un om care să îmi dea impresia că îmi stă uneori în putință să ghicesc gânduri și intenții și să unesc în enunțuri esențiale vorbe nevorbite, apoi să integrez auditiv vibrații nevibrate, amăgindu-mă fugar că omul acesta sunt eu, atunci acesta nu poate fi decât ea, Kiti. Iat-o pășind prea clocotitoare către cinci zări, matematic țintite, pe pantele ascuțite ale unghiurilor unei stele imaginare minuscule căzute în mijlocul bucătăriei, mereu pe acestea și numai pe ele, mereu până în vârfurile lor, și iat-o zăbovind bizar într-unul din vârfuri, pe un colț de stea mai puțin abrupt ce o ține mai mult decât o secundă, în fața unei uși încuiate (pentru a diminua vertijul spectatorului), apoi plecând fruntea odată cu obrazul pentru a atinge cu ele broasca metalică rece, atât, apoi revenind. Aș putea să cred că este unul dintre ritualurile pe care le inventează ca s-o țină întreagă, dar gestul ei pare mai degrabă o trebuință cât se poate de pragmatică de a-și stinge clocotul ce-o mână și o mână zilele astea, ce reconfortant!

548979_4791834043842_455838201_n

 

Un sughiț

Uneori nu e vreme pentru contemplație, alteori pentru, e multă lene. Lenea mă îmbracă destul de bine, îmi pune deseori și căciulă pe cap. Abia mă mișc! Când e lene, e iarnă. Când nu e iarnă, nu pot spune că nu e nici lene. Unde-i eroarea? Uneori chiar și vara mi se face frig. E complicat? Nu? Bine! Când iernile sunt blânde, cum a fost iarna de până acum, mă culc pe o ureche. În cele din urmă, nemaiasteptat, vine ziua când trebuie să sparg gheața. Gheața este atât de groasă, încât nu pot lesne să o sparg. Cineva are grijă de mine, îmi pune ciocanul în mână. Îmi vine să dau jos o haină, dar posibilitatea de a scăpa lenea printre degete îmi dă frisoane. Intru înapoi în mașină și aștept. N-am spart complet gheața. Mai bine o iau ușurel. În plus, am febră musculară. Aha, acum înțeleg că de fapt nu vreau neapărat să-mi leg intenționat într-un același sens conținutul notelor mele. Când se întâmplă o atare fluiditate a ideilor, nu pot decât să spun mulțumesc! Am de gând să fiu însă la fel de recunoscătoare și pentru întâmplările-sincopă ale întregului consemnat aici, ador ruperile de ritm, sunt răbufniri de spontaneitate.

Să meditez sau să nu meditez, aceasta mi-e întrebarea

Astăzi n-a fost vreme pentru contemplație. Când scriu asta, observ că îmi scutur ușor picioarele pentru relaxarea lor. Trag concluzia că folosirea excesivă a musculaturii scheletice nu permite momente de meditație. Desigur, nu este și cazul mușchilor mimicii. Cu ei în tensiune, procesul gândirii este nu doar posibil, dar chiar înlesnit. În clipa asta nu mă văd, însă pot să-mi imaginez că, atâta timp cât îmi caut cuvintele prin minte, măcar o bună parte din energia pe care o consum se risipește în contracția unor mușchi ai feței. Așadar gândesc! Iată că zilele aglomerate de sarcini domestice sau mai sălbatice pot să încapă și un mic joc de-a raționamentele. Nu îi neg acestuia futilitatea, dar nici puterea de a mă binedispune. O face. O face și Felix, desigur, cu el mi-e imposibil să rămân închisă în concretul extenuant al zilei. Ba mai mult, băiatul este capabil să îmi forțeze ieșirea prin deschizătura strâmtă dintre oricare cele mai mici două secunde, ducându-mă ușor în spații atemporale fantastice. Acolo nu mai ai nevoie de mușchi, de aceea nici nu contează dacă ești van Damme sau Woody Allen. De fapt ar putea să conteze, chiar să o facă în mare măsură, numai că nu știu eu în ce măsură van Damme își folosește mușchii mimicii, mă rog. Așadar, fiindcă n-a fost o zi tocmai prielnică pentru meditație, spun că nu este bună nici pentru a povesti grozăviile zilei. De aceea las poveștile pe altă zi. La revedere, domnilor, cum ar zice fratele meu, cel care nu prea zice.

Timp

Perioadele sunt definite astfel, deoarece concentreaza în ele un mix de întâmplări, trăiri, fenomene ce neapărat se vor repeta într-o aproximativă echivalență cantitativă și calitativă sau, în cazul în care prin natura efemeră a vieții nu se mai pot derula, acestea se vor redefini prin transformare. Cu toate că ciclurile vieții fac referire directă la un anume răstimp, de fapt această împărțire nu și-ar găsi rostul în afara complexului de stări, fizice, ca întâmplările, și nemateriale, ca emoțiile, care ne desenează viețile secundă de secundă. Ritmicitatile felurite ale existențelor noastre ne sunt cadre prielnice pentru trăi complex, întrucât în timpul unui anume ciclu avem șansa de a experimenta suișuri și coborâșuri revelatoare, precum desenul unei funcții nemonotone, deasemenea a le conștientiza existențele ne poate da încredere.

Sfârșitul de săptămână de noiembrie târziu, un timp al exuberanțelor, precum și al minimelor depresive. Punctul x în care definim startul acestui sfârșit de săptămână coincide temporal cu momentul în care sosesc bunicii de la sute de kilometri depărtare, iar emoțional, cu efuziunile nepoților strânși împreună în întâmpinare, efuziuni peste care culminează surprinzătoarele, puternicele și înduioșătoarele vocalize ale lui Kiti, și iarăși, nemaivăzutele ei excese vocale de bucurie. Recunoașterea bunicilor de către Kiti nu mai este de mult o necunoscută pentru noi, însă bucuria revederii, da. Părinții vibrează în acord cu mai neînfrânatele emoții ale copiilor lor, părinții părinților deasemenea. Acumularea prea intensă de trăiri speciale nu rămâne fără răspuns din partea fetei, iar răspunsul ei încă răsună într-o latență dureroasă. Imediat după plecarea bunicilor, dificultatea cu care copila înțelege succesiunea perioadelor vieții ei o aruncă într-o revoltă caustică împotriva tuturor, ea devine veninoasă, se exprimă cum știe ea mai bine contra. Noi, restul, deși nu ducem lipsă de înțelegere față de excesele fetei, ne arătăm compasiunea, dar și frustrarea, așa încât emoțional ne descoperim deodată haosul tulburător. Suntem doi în tabăra asta, iar asta este o fericire, pentru că ne temperăm reciproc, ceea ce dă șanse armoniei să reapară.

Efemeride

Stau între cameră și terasă cu spatele către cameră cu fața către terasă aș putea crede că nu știu ce mă face fericită dar asta nu este realitatea doar îmi folosesc ardent al treilea ochi ochiul de mamă la un moment dat mă tot serveam de privilegiul acesta închipuit și nu știu cum făceam însă copiii mă credeau uneori mă conving chiar pe mine însămi de cine știe ce fantezie uite ochiul de mamă este una dintre ele eu chiar văd cu spatele n-am încotro este absolut obligatoriu să văd o văd pe ea neliniștita îl văd pe el zburdalnicul și pe el mucalitul nu este vorba aici decât de adaptare abilitățile necesare creează funcția iar funcția creează organul vezi așadar cum mi-a crescut mie al treilea ochi deci stau între spații și cer socoteală mării albastre din fața ochilor apoi privesc copila de fapt e invers privesc marea și cer socoteală copilei greșesc dar cine nu greșește sau poate că nu greșesc nimic fiindcă ambele marea și copila pot fi deopotrivă privite și dojenite ambele au apariție de miraj bunătate frumusețe simplitate complexitate teamă liniște extaz și dușmănie apoi cu ambele mă pot confunda cum ambele se pot suprapune într-o comuniune inaccesibilă înțelegerii mele fiindcă este ca marea de limpede că ea marea o atrage magnetic pe copilă totodată ea marea o alungă tainic suntem legați cu toții și toatele între noi uniunile noastre constituie energie risipită în creștere și deșteptare risipită adică epuizată adică scursă adică dusă iată trecerea iată nevoia de trăiri diverse pentru îmbinări prinderi fuziuni iubiri evident ca să creștem și să ne putem accepta uniunile și comuniunile diverse pentru că acceptarea are darul să ne ridice privirile din pământ ceea ce este cu mult mai sănătos decât să ne facem griji din cauza spațiului incert din care privim căci tot așa ca omul păcătos mă chinui și eu fiindcă stau între două spații între cameră și terasă în loc să uit de fizica trupului meu suspendat între spații și să mă bucur fiindcă pot să privesc și pot să dojenesc și pot să simt și pot să observ și să țin legături dragi sau simplu legături.

Ce fac eu cu plăcere


Acesta este un premiu de la Luminiţa, pentru care îi mulţumesc!

Pentru că premiul a venit şi cu o leapşă sunt datoare şi cu nişte răspunsuri la întrebarea: care sunt 5 lucruri pe care le fac cu plăcere. Iată-le:

1-să ascult aproape obsesiv o melodie preferată de mai multe ori la rând. Dacă prezenţa mea fizică în spaţiu îmi permite, mă arunc cu mintea în ea (melodia ce-mi place) şi visez.

2-să fac plajă dis de dimineaţă pe malul mării cu o carte într-o mână şi o cană de cafea în cealaltă, o activitate îndrăgită de care mi-am adus aminte săptămâna trecută după mai mulţi ani.

3-să rezolv probleme de matematică, altă activitate în care am reînceput să intru tot mai des, acum, de când am băiat mare.

4-să port conversaţii cu copiii (ai mei sau nu), răspunsurile lor pline de candoare şi logica lor uimitoare mă fascinează.

5-să îmi petrec măcar o jumătate de zi pe săptămână afară, pe terenul de tenis împreună cu soţul şi copiii mei, acolo unde îmi exersez răbdarea, îmi testez limitele fizice, îmi relaxez mintea şi îmi îmbunătăţesc condiţia fizică.

Mai sunt şi altele dar astea au ieşit acum la suprafaţă ca să se vadă pe „hârtie”.