Labil

Trup vital rezumat în pas milităresc, nervos, accentuat de mâini aspru-mișcătoare, încruntare dușmănoasă, misiuni absurde, nesupunere, revoluție și trădare, cu toate astea te împresoară. Te simți ofensat, nedreptățit, o victimă. Reacționezi. Ripostează cu un icnet ce se vrea amenințător și-și continuă misiunea ce te supără. Ii vezi trupul alert cum se depărtează din spate: suplu, rotunjimi delicate, cap conturat perfect, degete atât de subțiri de par friabile, nimic care te-ar putea speria, să fim serioși. O privești și îți pare zumzetul unui roi de albine. Atunci ți se pornește o emoție caldă din adâncuri ce trece pas cu pas prin tot corpul și începi să vezi o cu totul altă imagine în fața ochilor. Dacă emoționarea subită înseamnă labilitate psihică, o simt ca pe o binecuvântare.

 

75037929_10220623652291331_4270508762919337984_n

Mânios, da

Mă învârt în bucătărie cu Dilema veche făcută sul în mâna mea cea mai nervoasă, urmăresc o muscă sau poate două. Kiti stă la masă pe locul ei, cel din mijloc, mă urmează îndeaproape cu privirea. Ușa este încuiată cu cheia 12, una dintre cele trei înnodate pe un șiret bleumarin, chei fără de care cu toții (mai puțin ea, firește) suntem incompleți. Ca o paranteză, visez la un sistem de blocare a ușilor pe bază de amprentă, voce, zâmbet, puls, orice, numai să nu mai depindem de șnurul cu chei care mereu se rătăcește. Deci urmăresc o muscă și, chiar dacă nu mă văd, îmi pot imagina mimica fioroasă după valurile de furie ce mă traversează dinspre suprafață spre adâncuri, valuri ce-mi lasă chipul brăzdat și sec ca țărmul după retragerea apelor din timpul mareei. Bodogănesc și dau ocol bucătăriei cu arma în mână pe care o folosesc cu ură, cum se folosesc în general armele, și mă străfulgeră revelația ridicolului a cărui protagonistă sunt, dar asta nu mă oprește. Kiti continuă să mă privească curioasă, ceea ce este oarecum neobișnuit să se întâmple acolo, în bucătărie, iar atenția ei mă tulbură. Mă las deodată inundată de emoție, scap ziarul din mâna care nu mai simte brusc nervos, las muștele să cadă singure în lapte și pornesc în a mă compătimi de una singură sau poate nu doar singură. Mă torturez întrebându-mă, oare cum mă vede Kiti în reacțiunea febrilă, oare curiozitatea exprimată în privirea copilei mai devreme înseamnă recunoașterea furiei cu care și pe ea o onorez uneori, ca pe muscă, căci nu are cum să nu îmi știe mânia, fanatismul cu care îi interzic atâtea și atâtea acțiuni. N-am încotro, îmi înghit în silă meschinăria ce mă mână uneori de la spate și mă bucur măcar că sufăr de disfagie. Mă apropii de Kiti care, cum ajung lângă ea, sare de pe scaun și încearcă a o suta douăzeci și noua oară ușa, apăsând brutal clanța. Zâmbește cu un fel de înțelegere tainică a lucrurilor pe care nu pot s-o deslușesc, apoi revine resemnată pentru încă câteva clipe pe scaunul ei. Termin de aranjat masa pentru prânz, caut cheia 12 ( o știu, este ceva mai deschisă la culoare decât unșpele și mai mată decât zecele) pe șiretul bleumarin cu chei, descui bucătăria și cineva țâșnește veselă, cvasi-eliberată, ca din sulul criminal din mâna mea nervoasă de anterior.

 

PS: Fericiți părinții cărora copiii le descarcă toate tristețile în față.

 

45923235_10217591070518682_1185107779069673472_o

Incongruent

Mă miră încă și mă resemnează lipsa de congruență dintre acțiunea spontană și cea provocată ale copilei, un fel de schiță informă sau dimorfism de circumstanță, desigur, înnebunitoare din perspectiva educatorului cu care mă confund de multă vreme. Se scrie singură cursiv când simte s-o facă și se mâzgălește în lehamite altminteri. În tot acest timp, educatorul se transformă ca un aluat crescut scos brutal la rece. Firesc este, de altfel, să iasă la iveală toată această nepotrivire dintre reacțiile genuine și cele dobândite, doar că nepotrivirea se atenuează până la dispariție în cele mai multe cazuri. A-ți imita conștient propriul comportament involuntar cere un tip de raționare complexă, este o decodificare a unor impulsuri abstracte, urmată de o echivalare paralelă (nu simetrică) a efectelor acestor impulsuri. Iată de ce cred eu că, de exemplu, Kiti nu poate să mă strige decât “îm-îm”, dar poate cânta cât se poate de limpede “ma-ma-ma…”.

44719449_290145394936583_5580872593092640768_n

O întâlnire

 

 

Mila- acea zbatere în oglindă sau golul paradoxal din preaplin ale sufletului înaintea suferinței celuilalt. Să îți fie milă, dar să îți refuzi înduioșarea este o abstinență necinstită și dezastruoasă a psihicului. Desigur că toate fricile și fiecare necunoaștere înseamnă tot atâtea acorduri dizarmonice în viața pe care o interpretăm mai mult sau mai puțin după ureche, dar faptul că ele se întâmplă cu ecou reprezintă o șansă să pot să-mi spun, mi-e frică, nu știu.

Când toamna are grația celei pe care acum o petrecem, chiar și înduioșarea merită un zâmbet cald pe fețele ce-o expimă, iar mie, împreună cu Kiti, mi-este nespus de drag să o ajut să se împlinească, să nu rămână doar teama de întristare la eventuala reîntâlnire a ta cu inadecvarea copilei, ce te doare.

 

43466979_10217328516194988_4345094001045536768_o

Îmbucurare

Locuiam odată undeva, departe, Kiti era mică-mică, iar eu îmi vedeam de treaba pe care speram să o tot fac, când într-o zi, revenind acasă de la treabă, femeia care mă ajuta cu copiii și casa mi-a spus râzând că Kiti nu se bucură când mă vede. Peste timp, eu nu mi-am mai făcut treaba pe care speram să o tot fac, dar Kiti a continuat să nu se bucure când mă revedea. ‘A continuat să nu se bucure’ sună mai întristător decât este, în definitiv îmbucurarea copilei este despre ea, nu despre mine. Ieri, ca-n fiecare zi din vacanța lui Felix, ne petreceam ora sfârșitului de program al centrului alături de copiii și terapeuții de acolo. Copiii, aliniați pe scaune, coordonatorul de lecție înaintea lor, “umbrele” copiilor în spatele scaunelor, în picioare, și eu, la biroul din colțul din spate al încăperii. Kiti, atentă și activă la lecție, școlărița conștiincioasă ideală, a întors deodată capul în stânga, ocolind obstacolele din cale, ca să mă salute din privire. Da, Kiti, sunt aici, și eu mă bucur să te revăd, iubire!

 
23116743_10214534401663871_6565034111930261455_o

La goană ca nebuna

Mi-am pus o mască din hârtie translucidă și l-am avertizat pe Felix să nu se sperie de mine. Apoi am strigat-o pe Kiti, vorbindu-i continuu ca să mă recunoască. M-a recunoscut imediat, dar zâmbetul abia schițat de pe față s-a descompus într-un suspin neașteptat și o umbră de plâns. M-a înduioșat, pentru că se întâmplă deosebit de rar să se sperie, să o impresioneze chipul uman. Am continuat să îi vorbesc cât mai blând, mai alintat, tot de sub mască, să-mi îmbogățesc chipul șters cu trăsăturile glasului mângâietor, iar Kiti a priceput că-mi poate ignora pe moment transformarea. Am fugit exaltată pe terasă, ca să împărtășesc emoția fetei cu tatăl ei, iar acesta, bineînțeles, s-a speriat de masca mea. “A vrut să plângă, a vrut să plângă!”, am strigat cu bucurie, ce-i drept, o bucurie ușor amăruie, ca cea pe care o trăiești când încalți niște pantofi frumoși, mai mici cu jumătate de număr. Sunt una dintre surorile Cenușăresei și sunt atât de arogantă încât cred că-mi pot păcăli inima. Și chiar o păcălesc, atunci când nu o ia la goană ca nebuna.

21544039_10214103864180703_3998758369714221988_o

Concurențe

Felix mă apucă de mână cu ambele mâini, îi simt umezeala palmelor, de emoție, îmi spune, zâmbind timid. Așezați pe al treilea rând din sala mică a Ateneului, așteptăm să-i vină rândul în concurs. Hâc, sughiță deodată înfundat, iar o fetiță din față se întoarce la noi și râde. Sughițurile se succed cadențat precum sunetele pianului de pe scenă, mă înduioșează să-l văd tulburat de emoția organică, palpabilă. Între două piese îl trimit afară din sală să bea apă, acest panaceu al trupului și-al sufletului, precum aș delega o mângâiere maternă. Deși nu obișnuiesc să mă rog, o fac acum în șoaptă, Doamne, ajută-l să nu greșească! Îmi amintesc deodată că, în timp ce piesele i se imprimau tot mai limpede în memorie, tot mai multe neregularități, necunoscute intime ale pieselor i se dezvăluiau și îmi amintesc cum se supăra și nu înțelegea de ce 0,9999….. va fi egal cu 1 la un moment dat. Copiii interpretează pe scenă la pianul cu coadă, cuminte ca un elefant îmblânzit, diverse piese clasice, ei se succed într-o ordine rară astăzi, n-am nicio îndoială că fiecare dintre ei și-a muncit temeinic bucata. Fetița de dinainte, care poartă o rochie lungă de prințesă și părul lung împletit cu măiestrie, se mișcă neastâmpărat pe scaunul pe care-l ocupă, ea pare foarte sigură pe ea, de aceea hotărăsc complice cu Felix că este o fetiță hameșă, avidă de cunoaștere și recunoaștere, ceea ce-l mai relaxează pe băiat. De unde o cunosc pe fetiță și pe mama ei, mă întreb în minte, dar nu găsesc decât un răspuns posibil, de la vreun concurs de tenis poate. Apoi îi vine și lui Felix rândul, el urcă drept și sobru pe scenă, se așază pe taburetul pe care-l aduce puțin mai aproape de pian, își șterge cu un gest tacticos și intens palmele de pantalonii cu dungă fermă și își lasă degetele să se plimbe pe claviatură. Îl filmez cu telefonul și cu ochii închiși, în minte îi ghidez degețelele pe clapele potrivite, am senzația stranie, prevestitoare că nu va greși și nu greșește nicio notă, doar pe ici, pe colo face niște ruperi de ritm inerente acestui nivel. O reverență și câțiva pași îl readuc lângă mine, ne îmbrățișăm și începe iarăși să sughițe. Este vesel, crede că va câștiga un premiu, dar doamna profesoară îi domolește pornirea neprielnică de a-și dori o recompensă extrinsecă. Nu câștigă, o fac alți copii, cu pregătiri evident mai intense, mai apropiate de ce înseamnă pregătirea pentru performanță, și se supără numai puțin. Apoi îi trece și se scutură cu totul de tensiune cu prietenii de la terenul de tenis, cât eu îi ascult pentru prima oară interpretarea (înregistrată).
18558641_10213024266631439_6878629144329950356_o

Sfoara visurilor

Când era mic, Horică își dorea cu ardoare “sfoara visurilor”, o sfoară albastră, plastifiată de la Ikea, pe care până la urma visurilor nu a căpătat-o. Îmi amintesc de ea pentru că ploaia de astăzi mă face să exclam, “iată ploaia visurilor!”, ea, ploaia, îmi apare ca ploaia necesară a începutului, deopotrivă purificatoare și hrănitoare. Acum, ancorat (fără sfoară) în realitatea prezentului, Horia memorează eseuri la română și boscorodește practica obișnuită de zeci de ani de a învăța pe de rost, fără rost. Privind înapoi (nu neapărat cu mânie și totuși), observ că doar pauzele dintre eseuri diferă peste timp între ele, dacă în trecut ele se împlineau mai degrabă centripet, prin gânduri, reverii, capricii orientate spre sine, astăzi comunicarea ideilor se face preponderent către exterior, adolescentul se detașează de materia de înghițit cu ajutorul telefonului mobil, sunt aproape sigură că astfel arată tabloul general al elevului actual învățând. Nu știu dacă este iritația stomacului sau ploaia de vină pentru simplitatea cu care emoția mă cuprinde, dar gândul interzicerii lui Horică a “sforii visurilor” mă întristează până la lacrimi. Nu știu nici dacă resemnarea îi este model mai degrabă copilului mare decât copilului mic dintr-o familie, dar simt de parcă am fi comis o nedreptate mică față de băiatul nostru mare atunci, și o cruzime acum, când eu încerc bucuria ploii mele ce-mi amintește de sfoara lui nebucurată. Caut să-mi dezvăț sufletul de melancolie cu o îmbrățișare discretă, cum se cere în timpul ăsta, pentru copilul mare.

17204150_10212295116883151_2089145215_n

Despre nevoia de pace

Să strivesc păianjenul sau să-l las în pace, mi-a cerut Felix părerea înainte de noapte, împărțit în două, deopotrivă iubitor de animale și arahnofob, eu m-am pornit să mă gândesc la ce răspuns să-i dau băiatului sensibil și l-am aflat, e des și repetat păienjenișul în casa ce abundă de esență lemnoasă, iar nouă ne este bine aici, eu l-aș lăsa în pace, i-am răspuns, și a fost pace.

Pace. Pace bună îmi trebuie ca să pot să urmăresc un film emoționant cum este Born To Be Blue (2015), de Robert Budreau, un film care nu se vrea neapărat o biografie a jazzmanului Chet Baker, ci este mai degrabă un portret sensibil, mai mult sau mai puțin realist al muzicianului de pe la sfârșitul anilor 50 către finele anilor 60, o viziune duioasă a omului atins de genialitate, dar nesigur și fragil, aflat într-o disperată și ostenitoare luptă interioară (și nu doar) pentru a-și regăsi inspirația rătăcită prin dependența de heroină și alte droguri. Un portret interpretat desăvârșit de Ethan Hawke, nu neapărat în rolul cel mai șarmant al carierei sale, dar nici pe departe lipsit de farmec, nu. Impresie strașnică mi-a făcut și interpretarea sa vocală, guturală (a actorului însuși) a unor piese celebre de jazz. Frumos film.

 
14509397_10210660863987850_1380421826_n

Ingenuu

Felix plânge când îmi spune că profesoara de engleză pleacă definitiv din școală. A mai plâns după alte două profesoare și va mai plânge când se va termina ciclul primar. Mai încolo va suspina, apoi va învăța să treacă peste schimbările din viața lui fără să se mai împotrivească sau chiar ridicând din umeri. Dar încă plânge înduioșător, iar eu îl țin pe brațe să-și plângă plânsul. După aceea îmi spune un secret împărtășit de doamna profesoară și mă roagă să nu-l divulg. O face cu veselie, înțelege în sinea lui cum funcționează iubirile pe lume, îndrăgostire, nostalgie, neuitare. Mă emoționează atâta candoare.

 

10171218_10204780277016851_5586708781458217709_n

Abur

Până se pregătește Horică de școală, o pun pe Kiti pe taburetul la picioarele căruia stau în paralel două gantere de câte cinci kg, vreau să văd ce face cu ele. Kiti calcă cu tălpile barele care fixează greutățile și le rulează înainte-înapoi. De ce nu, mă gândesc, și observ că fetei îi place provocarea. Îi arăt cum să apuce o ganteră cu mâna, apoi, când Kiti o ia, îi număr ridicările. Pe la cinci încetinește, mimând neputința. Se bucură. Bucuria ei este înduioșătoare, dar așa sunt toate bucuriile ingenue. Mă gândesc la trăirile ei ca la un cer încețoșat, cuprins de tulbureală. Dar ceața este întotdeauna promisiunea unei seninătăți neintuite.

12825519_10208875413432702_1970644851_n

Vocea de iubire

Când m-am trezit, era întuneric beznă, Kiti dormea lângă mine. Apoi, când s-a trezit și ea, i-am luat obrajii în palme, întrebând-o în liniștea groasă a dimineții, în șoaptă, dacă mă iubește. Nu mi-a răspuns, de parcă n-ar fi îndrăznit să tulbure liniștea din cameră. Bineînțeles că am insistat să primesc un răspuns, pe care mi l-a dat, un incomplet, abia perceptibil ‘ga’. Îmi imaginez că a-i cere tocmai ei să rupă o tăcere cu vorba este o cruzime din partea mea, dar nu sunt oare tot un fel de cruzimi multele din cele pe care părinții le fac pentru copiii lor, pregătindu-i pentru viață? Totuși, în apărarea mea, spun că i-am vorbit cu drăgălășenie și considerație pentru trebuința ei de secunde în plus pentru a răspunde. Cătă chiar are o  vorbă pentru asta, anume ne folosim ‘vocea de iubire’. Când le glăsuim copiilor ‘cu vocea de iubire’, ei înțeleg și acceptă mai senini orice. O notă. Vocea de iubire este una dintre puținele entități inimitabile ale lumii, un fel de definiție a autenticității.

Pur și simplu nu pot trece peste podețul care ne aduce și ne duce de-acasă fără să mă opresc să le caut din privire. Copiii, mai puțin Kiti care însă, și ea, ne respectă căutările încetându-și cântarea, sunt la fel de entuziaști descoperitori ai lor, din momentul în care le reîntâlnim pentru prima oară primăvara și până spre toamna rece, fiindcă egretele albe, dar nu doar ele, ne sunt, în afară de optimiste mărturii ale curățeniei spațiului în care respirăm, și motive constante de încântare și visare. Uite-le imaculate în jurul nostru, delicate și mărețe, cum se strâng ele instinctiv în perechi, ca să-și poarte într-o subtilă atingere singurătățile împreună. Iată-le pecetluind permanența uniunii noastre familiale, precum o face fiecare amintire în parte. Noi și egretele noastre.

 

Noime părintești

Emoția. Acea reacție spontană, sinceră, liberă de prejudecăți, mentală și organică, întâmplată în urma atenției la detaliile vieții. Abilitatea de emoționare este dependentă de interesul pentru observație critică și contemplație, deasemenea de autocunoaștere.

A te emoționa. A percepe vibrația fibrelor organice și anorganice din lume și a o transforma într-un răsunet paralel în celulele tale. A transpune vibrația lumii la nivelul spiritului într-un flux aparte, intens și înălțător.

Inteligența emoțională a omului este dată, dar perfectibilă. A crește adulți inteligenți emoțional înseamnă a le respecta și a le numi copiilor încă de foarte mici exprimările spontane ale sufletului. Copiii încep astfel să își cunoască și să își recunoască emoțiile, iar dintr-o relație reciprocă cinstită cu părinții lor, alte ființe emoționale, învață să cinstească exprimările sufletești diverse și diferite ale celuilalt. De ce să creștem copii și adulți inteligenți emoțional? Poate pentru a ne da o șansă la viață bogată spiritual, la viață în armonie deplină cu natura noastră umană de ființe capabile de a se emoționa? Sau, pentru cei ce se îndoiesc de adevărul că abilitatea de emoționare ne face mai inteligenți, poate pentru că, simplu, intrarea în rezonanță cu ceea ce ne înconjoară înseamnă de fapt putere prin cunoaștere?

Am observat că din timp în timp scriu despre emoție și emoționare, textul de mai sus este de vara trecută, când vă invitam la Innersound, festival internațional de arte noi. Acolo pledam pentru educarea abilității de emoționare prin contact direct cu creația artistică, dar astăzi mă găsesc complet tulburată de un aparent neînsemnat eveniment petrecut în viața mea, ce îmi confirmă pe deplin convingerea că valoarea autentică a educației părintești stă în priceperea de a cultiva copilului empatia, acea însușire critică ce ne definește fiind oameni. Copilul cu mintea neafectată, așa cum cei mai mulți copii se nasc, va dobândi toate cunoștințele pe care va trebui să le dobândească, din mediul familial sau școlar, fără enorm de multe eforturi mentale, poate doar adulții cu care copiii se întâlnesc să perceapă acele sume date pe meditații și pe alți adjuvanți în dezvoltarea cognitivă a copilului ca pe niște adevărate poveri, din punctul meu de vedere, cvasi-inutile. Din această perspectivă rezultă că rolul crucial al părinților apare tocmai în îngrijirea laturii emoționale a micului om, în strădania de a crește un copil cu sănătate integră, atât fizică, dar și mentală, un copil capabil să se emoționeze, să iubească, adică să respecte și să aibă încredere în oameni.

Eu însămi cunosc bucuria ce apare din descoperirea unui simplu pattern matematic sau cea care se resimte prin parcurgerea analitică a unei anumite teorii științifice, dar cât îmi ține de cald această bucurie în universul meu îngust, în care identificarea afectivă cu alt om îmi este interzisă prin necunoaștere?

‘Mi-e frică’

Mi-a spus Felix de dimineață în mașină ‘mami, mie mi-e frică atunci când mergi cu viteză’, după un minut sau așa de când am accelerat motorul mașinii ca să depășesc o altă mașină al cărei șofer părea nehotărât, fiindcă încetinise prea mult. M-am interesat dacă se simte neliniștit în general în mașină, m-a asigurat că nu este cazul și am înțeles că a perceput accelerarea bruscă ca pe o viteză mai mare, așadar mai neplăcută. Apoi a zâmbit. Dar viteza și accelerația sunt mărimi fizice vectoriale ce nu constituie subiectul mesajului meu, în schimb exprimarea emoției copilului nostru pare mai degrabă în legătură cu tot mediul ăsta în care ne aflăm acum. Ieșită ieri din ședința cu “miss” de la pregătitoare, constatam cu bucurie că Felix, deși un ‘puiut sensibil’ și pe alocuri timid, este un copil deschis căruia îi vine natural să își arate și să își ceară a fi îndeplinite nevoile afective, repet, constatam cu bucurie. Cred că ușurința în exprimarea emoțiilor are un rol terapeutic intrinsec, pentru că atunci când ajungi să exprimi, practic ai încercat să deslușești ce ți se întâmplă în interior, ce te dezechilibrează afectiv, ce te tulbură. Adică ești în punctul în care începe ‘vindecarea’ de angoasă. Este greșit să credem că sinceritatea și inocența ce îl definesc pe copil, în general, sunt suficiente pentru ca acesta să reușească să verbalizeze un zbucium al sufletului, iar, mai mult, să uităm de umilință și să ne încredem orbește în calitatea noastră generică de părinți siguri și atotștiutori în tot ceea ce îl privește pe copilul nostru. Vedeți așadar de ce sunt astăzi bucuroasă și de ce voi căuta și mâine acest sentiment, atunci când măcar voi încerca să îl încurajez pe copil să spună ce simte, mângâindu-l cu drag pe creștet. Nu este ușor, ba este tot mai complicat pe măsură ce copiii cresc, dar cu exercițiu pot măcar să am încredere că lejeritatea în exprimarea trăirilor le poate aduce crâmpeie de fericire.

Nu mai pot să stau de iubire pentru cățeluși…



…este exclamația de drag și desfătare a omului din pozele de mai sus, omuleț, mai curând, că e chiar mai redus dimensional decât frumosul și lățosul ciobănesc cu cap de ursuleț din prima fotografie, ce s-a postat, mult prea artistic pentru biata și desuchiata mea cameră foto, model numai bun de imortalizat. Suntem oameni și câini și câini și oameni pe aici, pe câmpii, iar, atâta vreme cât numărul celor mici și dependenți este mai mare decât al celorlalți, viața se desenează în culori luminoase și mișcătoare ca vibrațiile de iubire ce se opun șederii lui Felix din titlu.

Care a repornit în zi cu dimineață grădinărească, cu obraz revenit și el la dimensiune, consistență și culoare firești, încă sub tratament, cu îndemnul părintesc grijuliu să încerce să nu se zbenguie exagerat și cu asigurarea din partea sa că va încerca, însă “dacă uit?”. Împotrivă uitării, această inexorabilă rătăcire în neant a minții copilărești, dar nu numai, avem leac băbesc, se amestecă o linguriță de reproș călduț diluat în jumătate de cană de apă cu înțelegere, cu o lingură de sentiment de vinovăție proaspăt cules și separat de îndoială și autosuficiență prin cristalizare, care se oferă către înghițire domnișoarelor educatoare, cu drag.

Observ mai nou la Felix o înclinație stăruitoare pentru a desena, în orice moment de răgaz pretinde dreptul de a desena, și o spun astfel nu pentru că i-ar limita cineva aceaste porniri artistice, ci pentru că știu că toate inițiativele creatoare ale copiilor sunt hrană pentru desăvârșirea lor, așadar legi sfinte, că doar n-o să înfometăm cu bună știință suflet de copil. Îi e cămăruța vesel presărată din talpă până-n creștet de grave coli A4 împopoțonate de schițe monocolore sau mai colorate de variate vehicule spațiale sau terestre, permanent iscălite cu litere mixte, tremurate de proaspătul desenator împătimit. Acum artistul lucrează la operă cu dedicație pentru tătic iubit, de ziua lui, din ce observ, un fel de ‘găsește diferențele’, cu amprentă scrisă generoasă și specială, ‘pentru tati plus Felix’.

‘Nu mai pot să stau de iubire’ este expresie plastică de iubire de copil și dicționar de deslușit emoții din comportament. Este explicație potrivită și rațiune pentru empatie a tumultului făptuit de micii noștri companioni de viață. Copilașii noștri nu sunt hiperactivi, ei sunt plini de iubire!