Pe furiș

Deschid jurnalul să ne scriu. Simt să o fac cât mai simplu, necolorat cu putință. Cred că fotografia în sepia are acuratețe, fiindcă simt că o să mă scriu mai ales pe mine. Azi mă percep cam transparentă în fața senzațiilor. Nu-i vorbă că nu le-aș vedea eu, ci că mă găsesc ocupată de tot felul de impresii. Aștept, adică am oarecum răbdare. Răbdarea este o bijuterie prețioasă. Mamă fiind, mă aștept să învăț odată să aștept. Ironic, Felix mă întreabă ce înseamnă „spălăcit”. Nu am nicio problemă cu pierderea culorii. De fapt, culoarea este ca pierdută din clipa în care o vede cineva. Odată cu impresia culorii, ne așteaptă resemnarea. Ador fluiditatea dispoziției sufletești. Părintele Catincăi fiind, îmi prinde bine să mă găsesc lin substituită de toată emoția gestului ei repetat la nesfârșit. Îmi cere câte un strop de cremă de mâini cu ardoarea unei cereri în căsătorie. Odată ce am spus „da” pentru-ntotdeauna, nu mă aștept să-mi fie greu să o repet la nesfârșit. Simplitatea asta îți dă, neașteptare, adică aștepți fără așteptări să-ți vezi copiii fericiți. Eu asta aș face acum dacă aș putea fi o picătură mai transparentă pentru nerăbdare.

15896172_10211660228131329_3689151747254572837_o

Mă cheamă mirare

Octombrie și încă nu port șosete în picioare, (în picioare nu este un detaliu superfluu, de exemplu, Kiti poartă uneori șosetele peste mâini, (observ că prepoziția ”în” nu este îndreptățită să indice mâna, ca parte înveșmântată a corpului, pun asta mai degrabă pe seama inteligenței speciale a mâinilor, decât pe slăbiciunea prepoziției în discuție)). Ador să mă las surprinsă de nevoia subită de a mă încălța, chiar cu riscul de a răci un pic, în definitiv prea sufăr de scrupulozitate în unele privințe. Pădurea este uimitor de verde, și ea mă va perplexa deodată cu frunzișul ei autumnal pestrițat. Mirarea este binecuvântarea mea. Una dintre ele. Cine mă cunoaște, mi-o poate vedea în ochi, direct. Las mirarea într-o parte, pentru că mă aflu repetat recipientul de încredere al țesăturilor fantastice ale minții copilului meu. E drept, nu trebuie să încetez nici acum să mă mir, dar încrederea pe care mi-o dă cere în primul rând ascultare. Ascultarea este despre el, mirarea este despre mine. Un liliac întârziat zboară în rând cu mașina în care ne aflăm noi doi, aventurierul matinal îi amintește lui Felix de liliacul-vulpe sau vulpea zburătoare, despre care știe că este la fel de mare precum tatăl său (eronat, doar anvergura aripilor sale trece ușor de un metru și jumătate), subiect generos pentru o nouă poveste spontană. Miss Sarah, ”mi-e foarte dor de ea”, le-a spus prima oară despre liliacul-vulpe, iar în propoziția ”mie întotdeauna liliecii îmi amintesc de miss Sarah” stă candoarea în forma ei cea mai pură. Ajungem în trei-patru minute, dar până să ajungem mai este vreme să mă bucure cu o enumerare de câteva superputeri extravagante ale eroului de poveste, el însuși, dintre care le înregistrez pe acestea: abilitatea de a mângâia plăcut și aceea de a vedea până-n zece kilometri. Ajungem la destinație, rămân singură să mă mir pentru că am uitat că am vrut să scriu despre octombrie.

 

 

14482017_10210722139439698_2674746411685935410_o

Impresionabil

Unii nu au nicio problemă să plece din loc în loc, nici eu nu am neapărat, dar alții (sau poate chiar aceiași cu acei ”unii”) nu au probleme nici atunci când pleacă, ei pleacă pentru că trebuie să plece pur și simplu, ”la (eventuală) revedere” și-au plecat. Mie mi-e greu și aș lăsa greul să mă mai apese încă o vreme, și chiar îl las, numai pentru a-mi aștepta sufletul să mă prindă din urmă. Așa că îmi cer mie însămi o scurtă amânare, iar de regulă mi-o și acord, apoi mă mut timid, cu grijă, iar înainte de a mă despacheta, folosesc un pic de răbdare, acest panaceu salvator al sufletului. Poate că timiditatea îmi este scut de protecție, poate că mi se dirijează deloc întâmplător să mă ascund de lume când o fac, îmi spun adesea că nu-mi trebuie nimeni în jur, pentru că nicio întâlnire nu mă lasă rece, nici măcar cele din vis, ca să vezi ce impresionabilă mă găsesc să fiu, din senin, din iarbă verde, în special din iarbă verde și senin. Poate că de-asta iubesc florile și animalele, dar mai ales copiii, chiar îmi amintesc cum o prietenă dintr-ale mamei i-a spus odată despre mine, cu ușoară îngrijorare, că fără copii, aș fi foarte tristă, dar eu nu sunt tristă, sunt doar timidă și, poate, prea impresionabilă, că despre asta scriu acum.

 

13235700_10209600858568377_8151326808652748511_o

Impresii

Uit pe moment visul, dar am sentimentul că el nu contează, cum nici nu contează de fapt, visul nopții fiind punctul pus astăzi zilei de ieri, sentimentul neînsemnătății viselor visate este de bun augur uneori, ca acum, când trezirea se suprapune peste un vid sănătos de impresie care nu se poate decât umple, la început este lumina caldă, roșie revărsată din inimile lui Kiti, da, inimile, cea deschisă, din pieptul copilei cinstite, apoi cele ordonate în geometrie estetică, de pe perdelele încăperii ei, impresionabilă mă pregătesc să-mi fie dimineața timpurie, dar parcă gata coaptă, dac-ar fi să mă iau după sclipire, drumul lung al joii mele are grație, nu drumul în sine, deși până și acesta este nesperat de nepopulat, ci drumul pe care-l fac în deplina lui dependență de alăturarea grațioasă a tuturor copiilor mei, pe care-i las pe rând la școală, iarăși farmecul scump al dialogurilor hâtre cu adolescentul, care-mi spune despre ”dicromaticul” său prieten, de care eu îndrăznesc să râd pentru confuzia pe care o face între termenii dicromatic și discromatic, Horică îl apară, dar eu sunt neînduplecată cu argumentul că Horică însuși știe despre sine că este miop, nu mop, asta-l distrează desigur și-l las plin de dispoziția de a glumi, ”azi am un chef nebun de râs”, în același timp relevarea gândului său este în stare, și ea, să mă impresioneze,  mai apoi senzația amestecată de teamă intermitentă cu prietenie cinstită față de animale la întâlnirea uriașului lânos pe care-l fotografiez, vorbindu-i, nici Negruzzul nostru nu mă lasă indiferentă, tolănit cu spatele blănos pe poarta încălzită de soare, fiindcă-mi vorbește caracteristic, bizar, ca o pisicuță, mă determină să-l îmbrățișez, zâmbind, să nu uit impresia florilor, mai impresionabile de cât oricând, cinstit vorbind, și altele, și altele.

13235732_10209562264323545_1378254816_n

Gânduri

Vin de la o masă rotundă pe tema programului încărcat al copiilor noștri, rămân apoi să mă gândesc cum stă treaba cu aspirația la performanță. Cum performanța copilului (sportivă, academică, artistică) este precedată și acompaniată de nenumărate ore de antrenament începute de la vârsta lui foarte mică, este evident că, substanțial, alegerea de a performa într-un domeniu este a părinților. Dacă astfel stau lucrurile, părinții trebuie să înțeleagă că sunt responsabili pentru consecințele ce decurg din alegerea făcută, fie ele bune sau rele, astfel ei vor putea evalua cinstit și la timp potrivit efectele instruirii pentru performanță. Aș spune că o încurajare mai onestă pentru copilul meu decât ”dacă vrei, poți” (cu varianta, ”dacă eu vreau, tu poți”) este ”dacă vrei, poți să încerci”.

Renunț la grădinița de legume de acasă destul de ușor, dar, e drept, hotărâm asta împreună chiar după ce termin de curățat bucata de pământ de buruieni și uscături, așadar epuizată fizic de o muncă grea, cu care nu sunt obișnuită, renunț ca la un capriciu de vedetă, fără remușcări. Păstrez totuși fructele de pădure și plantele aromatice, iar acestea sunt mult mai mult decât niște biete fandoseli. În loc plantez o tufă gata crescută de boule de neige, îmi amintește de grădina bunicului din partea mamei, iar când citesc despre ea, sunt uimită de faptul că înflorește doar până în iunie, mereu am crezut că face flori până toamna târziu, poate numele sau poate mai degrabă proiecția atemporală a grădinii înflorite a bunicilor în mintea copilului.

13048223_10209321407142266_2999295534205322124_o

Relative

Atât de mult verde deja, încât ploaia pare redundantă. Nu este, iar săptămâna începe amețitor, cu surpriza unei tufe mărețe de leuștean crescute parcă pe ascuns. Buruienile nu mai sunt de mult surprinzătoare, iar de ieri nici nu mai (prea) sunt. Secretul curățării de buruieni a straturilor de lalele este libertatea îngăduită de a îngenunchea pe pământ, chiar și îmbrăcată în pijama roz. Roz este, de data asta, un element redundant în fraza de mai sus. Nu pentru Felix, care dorește să afle de ce am în garderobă mai multe pijamale roz. Și totuși verdele predomină, ceea ce ar putea explica imprimarea genetică a nevoii de verde. Leuștean și mentă pentru mine. Nu mă laud cu stimulente subtile.

Sfârșitul de săptămână ne apare unora mai lung acum, de exemplu, nopțile lui Felix s-au spațiat prin perceperea intensă a unui coșmar, apoi a unui vis frumos, acesta din urmă legat de subiectul cărții citite cu o seară înainte. Iată o motivație norocoasă de a continua să citească (nu are sens să speculez că determinarea ar fi inversă, citește și vei visa frumos, întrucât, chiar de-ar fi o speculație corectă, nu ar ajuta la nimic). In cazul lui Horia, visul frumos s-a înfăptuit mai întâi, o zi întreagă numai pentru bucurie, niște repetiții muzicale, apoi o dupăamiază pe baltă, împreună cu Felix. Cât despre Kiti, aș putea spune că liniștit înseamnă mult, întrucât mulțumirea sufletească permite senzațiilor felurite să existe, în contrast cu nervozitatea, o stare afectivă acaparatoare, epuizantă și respingătoare. Așadar în liniște, atingerile ei au fost mai blânde, vorbele-mai clare, somnul-mai domol, atenția-mai vie, iar gustul-mai rafinat.

Alegerea grimasei lui Negruzzu de mai jos nu este întâmplătoare, cum nu trebuie nici tradusă drept sperietoare, iar dacă acest câine ar fi urangutan, aș putea să jur că nu a făcut decât să mă imite pe mine, pentru că este exact dispoziția cu care îmi încep eu săptămâna, ceea ce vă doresc și vouă, desigur.

12967268_10209276011327399_7899594941315267580_o

Compar. Pot mai bine!

Dacă mi s-ar năzări să mă compar cu mine (și mi se năzare), cea din fotografie sau chiar cea din oglindă, aș face-o pentru a afla cum ne deosebim noi două, mai degrabă decât cum ne asemănăm, fiindcă asemănarea noastră îmi este încă de multă vreme o sănătoasă prejudecată. Dacă mi s-ar năzări să mă compar cu tine (și mi se năzare), aș putea-o face tot pentru a accentua chipurile în care ne deosebim, mai repede decât pentru a contura asemănările dintre noi, numai că de data asta preconcepția nesănătoasă ar fi judecata de valoare asupra diferențelor înregistrate. A compara. Acțiunea iscusită de a semnala deosebiri între entități împotriva prejudecăților sau acțiunea dezolantă de a compromite, adesea inconștient, reciprocitatea relativă a acestora. Să comparăm cu judecată, fără resentimente, în cinstea putinței de a o face drept.

FullSizeRender-17

Pașnic

Lumea mă vede un om calm și chiar sunt un om calm, fiindcă acționez potolit, deși mă mișc dezordonat, îmi socotesc chibzuit stările, deși stările mi se nasc adesea vulcanic, pentru că am o oarecare înclinație către a fi flegmatică, chiar nepăsătoare în unele privințe și nu în ultimul rând pentru că sunt o ardeleancă molcomă din fire. Spun despre mine ca urmare a unei nostime întâlniri cu o doamnă, de aproape vârsta mamei mele, a cărei vădită simpatie pentru persoana mea m-a încurajat să-mi lărgesc neobișnuit limitele naturale de discreție și să, iată așadar, spun despre mine. Sunt o varietate calmă a speciei mele, iar dacă este asta socotită o virtute a individului, atunci nu eu merit aprecierile care decurg natural dintr-o atare caracteristică. Rog a mi se ierta aplecarea simpatetică către interpretarea evoluționistă a însușirilor de care mă prevalez în aceste rânduri, dar recunosc că predispoziția genetică, ereditară și morală cu care funcționez, cum am spus, calm la suprafață, mă trimite zilele acestea mai cu patos spre aprofundarea lecturii Originii Speciilor, a lui Charles Darwin, deși știu că, spunând acestea, mă voi afla deodată într-o neprielnică contradicție interioară a propriilor mele emoții, indiscutabil variabile și divergente pe alocuri. Așadar, stimulată de mirarea ingenuă a doamnei de mai sus, alături de lectura amintită, mă întreb, impresionată de vremea apăsătoare, dacă însușirea calmă a personalității mele nu este cumva, adăugată unei predispoziții înnăscute, o adaptare selectă la împrejurarea frământată a vieții mele unice și irepetabile, caz în care nu găsesc de cuviință decât să mulțumesc din suflet Creatorului generos.

1979556_10203452538384215_1485065323_n

Niște semne nu neapărat însemnate

Cu o noapte înainte am visat asemenea grozăvii și scârboșenii, încât abia am așteptat să treacă noaptea de azinoapte pentru a da pagina. S-a dat singură, desigur, sau cel puțin n-am dat-o eu cu bună știință, mă rog, ca să ajung să mă torturez într-o sisifică străduință de a completa, copia și transporta niște dosare printr-un labirint nemaivăzut, totuși mult mai grozav decât cel pe care trebuie să-l străbat astăzi ca prin vis în realitate. Ca prin vis, fiindcă adesea mă regăsesc confuză în astfel de treburi administrative, nu prea înțeleg de ce. Măcar e rece afară, iar recele în atari situații ajută. Povestea lui Felix a continuat, bineînțeles, în dimineața asta, de obicei poveștile lui se întind cam pe trei-patru zile. Continuarea a înregistrat note autoironice, pe care le descopăr cu plăcere și le asemăn cu cele ale fratelui său mai mare, chiar dacă nu întrevăd în cazul lui Felix dobândirea subtilității fratelui său. Dar mai bine să nu anticipez.

N-au trecut prea multe zile de când au ajuns în cele din urmă toți copiii noștri să-și doarmă profund diminețile, ceea ce se poate nota și identifica cu un prag al devenirii noastre familiale, unul tânjit prostește-prematur de mai toți tinerii părinți, pentru că așa este mersul vieții în general, grăbit. Nici nu-i de mirare de ce ne chinuie într-atât precum o fac așteptările. Noi nu putem să ne plângem că nu am ajuns la o anumită performanță a răbdării, cam de la trei-patru luni ale lui Horică, deci de acum șaisprezece ani visăm să ne reapucăm de visat dimineața. Răbdare, așadar, o să vină tuturor vremea să viseze grozăvii și scârboșenii. Trebuie să anunț a nu fi luată totalmente în serios. Ca o introvertită deghizată într-o extro, nu voi renunța să glumesc pe seama propriilor mele frici. Nu mă refer la cele cu adevărat hilare.

Iată de ce grafism încurajator este soarele în stare!

12747252_10208816933050729_8029634946946781054_o

Deschis

Doi dintre prietenii lui Felix se vor plimba la Londra în vacanță, de aceea îl întreb dacă ar dori să mergem doar noi doi împreună cu ei, iar Felix îmi răspunde, ”așa și-așa, cu o ușoară înclinație spre dreapta”, aha, înțeleg eu că nu este nevoie de mai multe amănunte, rămânem acasă. Este foarte fericit încă de la sfârșitul zilei trecute, am participat ieri la aproape toate orele clasei sale, ăsta este motivul, de bucurie vrea să îmi întoarcă bucuria, îmi cântă mai mult decât de obicei la pian, apoi îmi povestește despre adorația lui Mr. Bean pentru Beethoven, în timp ce pe fundal pianul redă una dintre sonatele marelui compozitor.

Pentru mine, orele deschise ale școlii au rol informativ, dar sunt mai ales niște încântări. Desigur, nu sunt profesoară zi de zi, de aceea am privilegiul de a mă lăsa sedusă de copii, ce interesant cum se reproduc mereu și mereu aceleași însușiri și roluri într-o clasă, fie ea și de dimensiuni mici, cum este a noastră, independent de instrumentele prin care se exprimă ele, cine ar îndrăzni să ne nege umanitatea, să încerce numai să se aplece asupra copiilor.

O prietenă se bucură pentru mine pentru darul de a admira zilnic răsăriturile, pentru o clipă mă mir, credeam că răsăriturile sunt la îndemâna oricui, însă mă gândesc mai bine, cu mai puțină aroganță la darurile despre care cred că mi se cuvin, ”tocmai eu”, mă mustru, măcar sunt conștientă că le transmit mai departe cu toată umilința de care sunt în stare, răsăriturile maiestuoase ale primăverii timpurii.

 

DSCN5227

Accelerații negravitaționale

Pe cât de familiară mi-a fost odată zona asta a orașului, pe atât de haotică și neintuitivă îmi apare astăzi. Dacă se lasă noaptea peste oraș, mă rătăcesc într-o aglomerație de mașini, urlete, lălăieli radiofonice deprimante, străzi necunoscute și, în general, stimuli asurzitori de naturi felurite, pe care mă aflu pe cale să nu-i mai pot îndura. Felix își aruncă picioarele în plan orizontal, senzația eliberatoare de scurtă durată îi redă dispoziția poznașă, își amintește ce nu îi place în afară de totul la a avea păduchi, faptul de a sta la pieptănat. Aici intervine Kiti care îl trage de părul fără păduchi și iarăși încep să-l doară picioarele. Sunt uimită de propria-mi dezorientare, dar încerc și o oarecare stare de amuzament, fiindcă cercetez posibilitățile de ieșire din marele labirint al șoselelor la orele înserării, ghidându-mă după fler, fără urmă de (re)cunoaștere rațională, ca-ntr-un joc de-a baba oarbă, în vreme ce ieșirile mi se arată încăpățânat doar în imaginație. Jocul hazardat este unica soluție, dată fiind deplasarea greoaie și adesea riscantă de pe o bandă pe alta. Ieșim în cele din urmă pe căi familiare, mai relaxate și mai ordonate, într-o mai simplă ordine, pe care timpurile în care au fost construite le-au cerut-o inginerilor și arhitecților lor. Kiti nu mai țipă din toți bojocii, iar eu pornesc să mă simt ca peștișorul auriu ce scapă din picătura de apă din acest experiment.
10174841_10205345252500885_161114870084242739_n

Cu simpatie despre melci

Astăzi, prima zi de școală, Felix întârzie. Dacă aș fi în locul lui, m-aș neliniști. De fapt mă neliniștesc fără condiția de mai înainte, deci nu contează covârșitor pentru starea mea cine întârzie. Eu cred că undeva, înaintea noastră, s-a întâmplat un accident. Felix crede că o trupă de melci traversează strada în grabă mare, ca să nu întârzie la serviciu, și de-asta stăm pe loc. Care serviciu, mamă, melcii lucrează de-acasă, îi spun, fiindcă știu ce înseamnă să-ți (con)duci casa în spinare. Da, știu, dar melcii ăștia sunt colegi cu tati, lucrează acolo și sunt cei mai buni lucrători, după tati. Bine, măcar știm cum stăm. Kiti nu se mișcă niciodată ca melcul; fără discuție, nici melcul n-are agilitatea fetei nici în vis (asta cu visul este o presupunere, desigur). Ca atare, Kiti n-ar trebui să întârzie vreodată și nici n-o face, dar asta n-are nici întâmplător legătură cu iuțeala copilei. Ce o poate împiedica pe Kiti sunt propriile ei hohote de râs, fiindcă, se știe, energia necesară râsului în hohote se suprapune peste energia cinetică, micșorând-o pe cea din urmă. Deși râde în hohote nesfârșite ca valurile la țărmul mării, Kiti nu întârzie astăzi la școală, microbuzul ei trece cu mult timp înaintea trupei lui Felix de melci. Horică este prea blazat ca să-i pese de moluște și întârzieri, deci nu-i pasă sau se preface. Dacă se preface, o face bine, iar masca indiferenței  se va usca și va cădea vreodată. Deocamdată ne cade începerea școlii direct în spinare, brutală și grea, ca îmbulzeala din autobuzul studenției mele.

FullSizeRender-007

Elipticele și obsedantele mele nevrute

Am trei CD-uri noi (oare cine mai cumpără astăzi cu mine CD-uri?) și obsesiv vreau să le ascult (obsesia privește întâmplător atât acțiunea de a vrea, cât și pe aceea de a asculta). Îngăduie-mi, Felix, să las muzica să alunece într-o relativă surdină printre vorbele și ideile tale imaginative, ele însele epitome ale ideii de improvizație ca act artistic (în sens vonnegutian desigur, adică ironic), mi-ai îngăduit din oficiu, da?, bine! Nu apuc să ascult deocamdată decât unul, se înțelege de ce. (Dacă nu se înțelege, dau un indiciu-obsesie.) Felix creează compulsiv la rândul său. Muzica sau întâmplarea îi rimează povestea cu ea însăși, adică spune un fel de poezie, (a nu se uita că ne aflăm pe tărâm artistic). Stările noastre ajung să se îmbine armonios, întru omogenitatea către care tindem stă spațiul redus al mașinii și natura extatică a ambelor, cu alte cuvinte nu se cere efort energetic exagerat pentru asta. Înainte însă de starea compusă echilibrat de mai sus, ascult o muzică și trebuie să împărtășesc cu Horică încântarea, de aceea îl sun la telefon. (Cuvântul telefon nu este plantat zadarnic în text, simt nevoia să o fac, întrucât aș fi ales să-l sun direct în minte, dacă tehnologia mi-ar fi înlesnit-o cumva.) Răspunde, și iarăși acesta nu este un amănunt superfluu, a se gândi numai ce încălcare flagrantă a codului intrinsec adolescentin presupune actul de a răspunde mamei tale la telefon în miezul unui grup de adolescenți. Dar de ce o face, este legitimă întrebarea care se pune. Poate pentru că sunt o mamă autoritară? Hă, hă, hă, adică autoironic, bineînțeles. Sau poate pentru că este dumnealui un copil supus? A se imagina hăhăielile de mai sus. Sau poate pentru că îmi împărtășește bucuria muzicii și știe ce urmează să-i cânt spun? Nu știu și cui îi pasă? Dacă cumva îți pasă ție și aștepți de la mine să-ți spun, voi zâmbi cu prietenie. Asta îmi amintește de niște cetățene care scriu ca mine, vrute și nevrute (deschid ultima paranteză din acest text, ca să subliniez faptul că apreciez mai degrabă pe cele care scriu și nevrute, altfel n-aș îndrăzni să public textul de sub literele astea, închid…), care spuneau și mai spun despre dumnealor că se simt nesigure pe, normal, tot dumnealor, de aceea nu se pot obișnui cu faima și încrederea cu care sunt cinstite. Dar nu despre cele de mai sus am vrut să scriu acum.

538981_10201630908924617_6243908_n

 

Sub umbrar

Mă privesc în oglinda din holul minim, lumina strălucitoare îmi pătrunde brutal prin pori de parcă m-ar țintui. Urcușurile peste coborâșurile feței mele nu lasă loc umbrelor, cu toatele își cresc povârnișurile direct către luminator. Văd mai limpede ca niciodată, dar nu mă recunosc. Îmi amintesc excursia cu corturile din timpul liceului, semitrezirea mea abruptă și singulară din plin miezul răsăritului, cu îndoiala ce mă frământă când îmi veghez cele două prietene cu care împart cortul, ca două frumoase adormite ale căror fețe luminate absolut îmi par identice. Fără umbre și fără nicio infinitezimală abatere din calea soarelui, cele două chipuri coincidentale mă sperie. Chipul meu oglindit prea deplin nu mă sperie, fiindcă nu coincide cu mine însămi sau poate că dintr-un alt motiv. Clipesc, zâmbesc, adulmec și mă încrunt, când deodată se petrece adumbrirea care mă definește. Respir ușor și mă depărtez de viziunea iminenței îmbătrânirii.

 

1395401_10202373260082932_1371135518_n

Viziuni

Este o vreme când somnul dimineții are dulceața uitată a copilăriei, fiindcă îngrămădește înăuntrul său povești ireale clădite din frânturi rătăcite de realitate și, bineînțeles, fiindcă se întâmplă să existe. Ii datorez, poate, lui Felix rememorarea gustului, doar el este cel care mă trezește la îmbinarea discretă dintre noapte și zi, întrerupând obositoarea insistență a întunecimii în care adormirea ne duce, în locul căreia se așterne starea lejeră de semitrezie sau, mai bine, semisomnul sau timpul posibil al visării. Visez deci, iar neastâmpărul din vis îl lățește, precum neclintirea somnului profund comprimă timpul, iată cum visul inversează percepția asupra scurgerii timpului, iată cum pot îndupleca timpul. Recunosc, ajută și cerul senin de deasupra capului, și înzâmbirea de pe chipul lui Kiti, și lumina, să nu uit lumina ce încrustează curat înflorituri din umbre pe podele și pereți, apoi muzica aleasă ce nu mă lasă să aleg să uit de emoționare, și urmele literelor desenate cu stiloul pe hârtie de Felix, astăzi ceva îl mână să își deseneze literele mai degrabă decât să și le scrie. Este o vreme bună.
12307320_10208231032243575_920548901496285535_o

O plecăciune

Mă trezește Felix, alarma telefonului a ajuns să fie redundantă, (asta este o veste îmbucurătoare, cum dependența artificială de exterior este doar un răsfăț, în caz fericit, sau lene și neîncredere, în caz nefericit), insist să caut confirmare, (mă găsesc la răscruce de fericire-nefericire, dar ăsta nu-i un lucru rău), da, doar cinci minute până se scoală alarma, (pe alarmă cine o scoală, dacă nu tot eu, cu puterea gândului și a tehnologiei), trei sute de secunde răgaz să privesc răsăritul, trei sute, o sută, o sută și încă o sută, mă fascinează să observ în timp real cum ne plecăm în fața soarelui, mă țin de pervaz, atât de amețitoare îmi pare viteza plecăciunii, pornirea de a fotografia cerul nu socotește vreo piedică în desfășurare, deci, fotografiez. Mă gândesc la toate răsăriturile surprinse și nu le găsesc redundante pentru mine, sunt stări de încântare, cui îi prisosesc acestea?, mă gândesc doar că bucuria de a le împărtăși poate distona cu dispoziția celuilalt, dar îmi asum visătoare dizarmonia, fotografia nu este atât de săracă precum ar putea fi, nici atât de bogată precum ar putea spera să fie, doar un clișeu, ar putea spune unii, dar clișeul sfânt al bunei mele primeniri în dimineață.

11236168_10208171956486718_5693111231152808338_o

Note

Europa arde și nu doar baba rămâne să se pieptene, lucidă, lumea se dumirește și, ironic, în vremurile acestui prezent sângeros, își alege un ideal estetic al traiului, libertatea, numai de frumusețea ar învinge!

Liceenii noștri rămân să mocnească în bănci, doar limbajul acrimonios, la modă printre ei, îi înflăcărează, numai de nu i-ar epuiza zadarnic și precoce! In cealaltă parte, profesorii ne suferă de miopie, ei speră inutil să atragă în spațiul lor personal îngustat cât mai multe dintre impersonalitățile pe care le educă, numai de-ar înceta să pretindă respect și sfiiciune și le-ar crește subit acuitatea vizuală. Lumile lor rămân într-un istovitor paralelism de stare.

 

12237976_10208155848204021_7327660463381860518_o

Rime post-duminicale

Visele nopții ploioase au ritm. De parcă învălmășeala de gânduri spontane și controlate ar cere un dirijor exterior să le ordoneze în istorii realiste sau suprarealiste. Poate că-l cere, poate că rânduiala-mi proprie, uneori prea stăruitoare, îmi ține loc de dirijor. Funcționez, mai ales când mi se imprimă ritm. Si visez mult, mai ales când plouă.

Kiti se simte, mulțumesc, bine. Cum te simți, atunci când simți totul? Mă simt dezbrăcată de epidermă, o floare nudă și pleșuvă. Mă simt bi-ne: ne-ascunsă, ne-lalocul meu. Atunci n-ar trebui să mulțumesc? Ba da, întotdeauna mulțumirile fac bine, precum cutremurele mici și dese fac Pământului. Ce înseamnă duminica pentru tine? Ce înseamnă și pentru tine, deși tu nu suferi de mâncărimi ale pielii, o suspensie a sensului pragmatic. Ceva de genul, tu nu te grăbești să speli vasele (deși tu o cam faci), eu mă grăbesc să nu mă mai țină nimeni în loc (deși tu o cam faci).

Rămâneri

Trei zile din vacanță rămân. Rămâne să îl ajut pe Felix să pună la punct tabla înmulțirii. Atâtea socoteli, atâtea confuzii, atâtea smiorcăieli! O sută. Rămâne și gerul, tot cam trei zile. Ca teroarea. Tabla înmulțirii rămâne însă. Are mai puține șanse să dispară decât are pâinea să dispară de pe masa omului. Pentru altă comparație n-am inspirație. Toate zăbovesc câte o vreme sau vremurilor. Chiar și vorba zice că graba strică treaba. Totuși, există cazuri când graba previne degerăturile. Catincai îi îngheață degetele de la picioare, așteaptă mult prea mult în frig; nu-i vina ei, nici a noastră. Ne grăbim nimerit. Acasă rămâne în camera ei caldă și parfumată într-un calm indefinit. Rămâne să-l tulburăm, timpul nu rămâne pe loc, este târziu. Graba, în cazul ăsta, nu doar că nu strică treaba, ci o construiește cum se cuvine. Doar patru minute peste întârzierea ultimului întârziat trebuie să o aștepte copiii în microbuz în dimineața asta. Rămâne desigur să îi fie scuzată întârzierea excepțională. Nu sunt de acord că excepția confirmă regula. Dacă întârzii o dată nu înseamnă că ‘nu întârzii niciodata’ devine o afirmație mai puternică prin valoarea ei de adevăr. În schimb, îmi confirmă faptul că în prezența principiilor, viața are șanse mari să devină pe alocuri excepțională. Ah, și principiile sunt principii doar dacă rămân.

Socotințe și murături

Am renunțat de mult la alarmele dimineților, nicio dimineață nu merită alarmată de treziri impetuoase. Cu riscul de a descoperi ceva mai târziu noua zi, dar asta nu se (prea) întâmplă. Iar aceste dimineți de octombrie sunt atât de blânde și strălucitoare! Aceasta nu este neapărat un strigăt de iertăciune pentru trezirea naturală întârziată ce o ține pe Steluța dis de dimineață jumătate de oră în parcarea Mega Image.

Mai puțin blând și nicidecum strălucitor îmi pare copilul cu febră. Iată-l pe nepotul meu arzător primind după nici o zi întreagă cu temperatură ridicată acel diagnostic cu prezență ubicuă în repertoriul medicului pediatru, trivialul ‘rosu în gat’, deasemenea abuzata prescripție de antibiotic, nu oricare, desigur, ci cel mai potent cu putință. Cu îngrijorare ajung să recomand copilului mare multă precauție în consultarea unui medic pe viitorul său de adult, însă trimit repede gândul în urma mea, întrucât este tulburător.

În schimb, de-alungul drumului către școală, regăsesc liniștea începutului sănătos de zi în expresia de calm de pe chipul lui Kiti. Astăzi copila arată atât de ‘normal’ pe cât te-ai aștepta să arate o fată de vârsta ei, cu blugii strâmți, ușor prespălați, jerseul și vesta de fâș pe deasupra, apoi aerul ei ușor blazat, ah. Doar părul tuns scurt, ce îi încadrează fermecător pomeții și fruntea dreaptă, o izolează de imaginea generală a adolescentelor de astăzi, însă îmi place să îmi imaginez că și în alte condiții Kiti s-ar simți cu părul tuns baieteste cel puțin confortabil. Caut să învăț din seninătatea ei împăcată.

Cătă crede că muzica romantică, melancolică o predispune pe Kiti la a cânta. Ieri i-a cântat în mașină, surprinzându-l. Pe de altă parte, toate exprimările artistice inedite ale copiilor noștri sunt perfect raționale și doar înșelător improbabile. Problema uriașă rămâne la noi, cei de peste drum, cum facem să-i înțelegem, întrucât deficitul nu se află la nivelul emotionării, ci la nivelul percepției lumii exterioare. Iau imaginea auditivă a trilurilor ei răgușite ca pe un scump preludiu la concertul bassistului Avishai Cohen, pentru care avem bilete încă din aprilie.

Și o notă de toamnă dulce-acrișoară: murăturile din legume și fructe trecute sunt ca amintirile unor momente nerecunoscute de fericire, cu dulceața lor prefăcută, acidă, pentru a evoca organic o stare de încântare și cu atenuarea și discreția gustului originar, pentru înduioșare.

O gâdilătură subepidermică

Dimineața translucidă de august aproape împlinit mă gâdilă subepidermic. Ar putea să mă uimească scurtcircuitul simțurilor, însă nu zâmbesc din cauza asta. Recompun cu ceva strădanie o stare uitată. Febrilitatea clipei de transformare merită efortul de primenire a memoriei afective. Oricare transformare, dar însușirile extravagante ale dimineților de august târziu mă unesc cu mine însămi. Școlăriță. Din vară, în toamnă. Din îndrăgostire, în iubire. Din preaplinul tulburător, în calmul îndestulător. E un timp prielnic începerii școlii. E un timp prielnic sublimelor începuturi. Îmi pregătesc o salată din fructe înghețate. Nu este atât pofta și încântarea, cât răspunsul la gâdilătura de sub piele, gheața acționează ca spion antiinflamator. Frunzele proaspete de mentă, abia culese din grădină, sunt liantul meu cu mine. În pas cu limpezirea dimineții crește forfota ei. Kiti trăiește pragmatic clipa prezentă. Mă forțează neliniștită să înghit fructele congelate. Ritmul impus diluează visarea, spionul face exces de zel. Îi întind copilei bolul de sticlă; previzibil, Kiti alege frunza de mentă. În răstimp, ochiul devine punct de focalizare perfect, limpezisul nesfârșit al cerului apare ca atare. Ăsta nu este decât un tratament paliativ al gâdilăturii.

Picături de viață

Un bunic iese de pe terenul de tenis vorbind tare la telefon, Doamne, ferește, cum poți să spui așa ceva, nu o să mori de la o țeapă în deget. O cunosc pe nepoata lui, are cam nouă ani, aproape că o aud plângând de disperare, dar de ce se țipă acolo, vrea să știe bunicul, las-o să-ți scoată țeapa, nu te doare, crede-mă, apoi urcă în mașina lui, rămânând să o convingă că totul este sub control, și pleacă. Zâmbesc și îmi amintesc de mine, copilul, și de întrebarea mea, dar pățesc ceva, imaginându-mi cele mai năstrușnice consecințe ale micilor mele suferințe fizice.

Felix joacă astăzi șah. Aproape toată ziua de școală se întâmplă un turneu de șah, iar el are o singură grijă, anume, când își ia a doua gustare, pentru că în mesajul primit de la învățătoare mi se cere să îi pun două gustări astăzi, întrucât masa de prânz se va împinge până după turneu. N-a vrut să joace, nu fiindcă nu îi place șahul, ci pentru că nu îi plac competițiile, însă profesorul l-a ‘convins’, participarea este obligatorie. I-am explicat cum stă treaba cu participarea la competiții și a înțeles, pentru că mi-a spus în cele din urmă, poate câștig un căluț de aur. Ha, mi-am zis, nu despre asta era vorba, dar fie, să se rostogolească rundă după rundă.

O întâmplare în curtea școlii. Un băiețel îi spune altui băiețel: să știi că eu sunt mai tare decât tine, fiindcă părinții mei plătesc un șofer să mă aducă la școală. Băiețelul doi pleacă supărat acasă și le povestește părinților tristețea lui. A doua zi, când îl întâlnește pe băiețelul adus de șofer la școală, îi spune: să știi că, de fapt, eu sunt mai tare decât tine, fiindcă părinții mei mă iubesc atât de mult, încât își sacrifică din timpul lor ca să mă conducă zi de zi la școală. Băiețelul unu înghite în sec. Totuși, nici băiețelul doi nu este foarte fericit, întrucât îi cere mamei lui, a doua zi, să îl ducă la școală cu mașina tatălui, fiindcă este mai mare.

Kiti este pe zi ce trece tot mai ciufulită, fiindcă îi crește părul. Mi-e dor de buclele ei ciuntite cu durere și resemnare!

Tati ii promite acum două zile lui Felix o surpriză și uita de ea. A doua zi ii promite două surprize și iarăși uita de ele. Felix il amenința de dimineață: dacă nu-mi aduci astăzi trei surprize, ai de ales, îmi aduci data viitoare cincizeci de surprize sau îmi citești zece capitole deodată. Cred că tati nu va uita de surprizele promise, iar Felix invata o tehnica de negociere.

„Dacă vreți să vă supărați rău părinții, și nu vă lasă inima să glumiți, puteți cel puțin să deveniți un om al artelor”*

Dimineața de joi, am mai scris despre ea, este dimineața dedicată bunăstării casei, implicit, a noastră. Coc pâine, dar fac asta atât de rar, încât pâinea mea se cere savurată ca un cozonac. Pun semințe de căpșuni în grădinița pe care am gândit-o doar pentru fructe de pădure, coacăze, căpșuni și zmeură. Deasupra lor se ridică proaspeți, renăscuți doi trandafiri englezești. Ascund și un pumn de semințe de busuioc într-un ghiveci din grădinița de plante aromatice de pe terasă, acolo unde găsesc rozmarinul și cimbrul printre cele mai rezistente plante după iarnă.

Ies în parcarea magazinului și dau să trec prin fața mașinii, însă un câine uriaș îmi apare drept în față, speriindu-mă doar pentru o clipă, suficientă ca să mă facă să mă opresc din mers. Stăpânul câinelui îmi vede reținerea și îmi face cunoscut faptul că și el, tot ca mine (așa cum bănuiește el), este bucureștean. Sunt amuzată de stânjeneala cu care își plimbă câinele de orășean pe străduțele satului nostru și nu sunt deloc convinsă că strămutarea la oraș a domnului, aflat la o vârstă respectabilă, s-a produs de suficient de mult timp încât să-i mute vreo genă de la locul ei. Hi, hi.

Între timp, Horica îmi confirmă bănuiala, pâinea n-are gust de pâine, deci pot să-i dau pâine goală ca gustare la școală. Nu că nu mi-aș fi confirmat-o singură, chiar înaintea lui Horica. Nu că n-aș ști că Horica aduce frcvent gustarea înapoi acasă.

Nu știu cum este Kiti acum la școală, dar de dimineață s-a trezit înfuriată peste măsură, alergând cu un strigăt de nemulțumire prin toate dormitoarele, de parcă ar fi căutat ceva să o calmeze. Dacă dorm suficient de mult, să-mi păstrez calmul în asemenea momente îmi este la îndemână. Dacă nu dorm destul,…incerc. Am dormit bine azi-noapte, de aceea am urmărit-o cu blândețe și am tot mângâiat-o până s-a liniștit. Apoi a zâmbit, iar de atunci încolo toată frământarea ei a dispărut. Ba am și râs, fiindcă ne-a așezat, pe mine și pe Felix, în anumite poziții și numai în alea în patul mare al dormitorului, astfel încât să îi asigurăm, îmi imaginez, confort trupului ei rămas încă în încordare. Nu pot descrie destul de plastic amuzamentul pe care îl produce Kiti adesea, cu straniile ei posturi, de data asta si cu ale noastre.

Felix întreabă, e normal ca tații să facă treabă în casă; eu îl asigur că este absolut sănătos să se întâmple asta. Totuși băiatul arată o față îndoită și nu este vorba de încrețiturile feței de după somn. Conchide: știu, un singur lucru nu este normal ca tati să facă în casă, de mâncare, fiindcă o mănâncă imediat.

Horia cântă la chitară niște acorduri de blues, înainte de a pleca la școală. Îi citesc dintr-un roman al lui Kurt Vonnegut că „bluesul nu poate alunga cu totul deprimarea dintr-o casă, dar o împinge în colțurile camerei în care este cântat.” Și că acesta este „medicamentul specific pentru epidemia de deprimare a întregii lumi”.

* Kurt Vonnegut, Un om fără de țară

Un sughiț

Uneori nu e vreme pentru contemplație, alteori pentru, e multă lene. Lenea mă îmbracă destul de bine, îmi pune deseori și căciulă pe cap. Abia mă mișc! Când e lene, e iarnă. Când nu e iarnă, nu pot spune că nu e nici lene. Unde-i eroarea? Uneori chiar și vara mi se face frig. E complicat? Nu? Bine! Când iernile sunt blânde, cum a fost iarna de până acum, mă culc pe o ureche. În cele din urmă, nemaiasteptat, vine ziua când trebuie să sparg gheața. Gheața este atât de groasă, încât nu pot lesne să o sparg. Cineva are grijă de mine, îmi pune ciocanul în mână. Îmi vine să dau jos o haină, dar posibilitatea de a scăpa lenea printre degete îmi dă frisoane. Intru înapoi în mașină și aștept. N-am spart complet gheața. Mai bine o iau ușurel. În plus, am febră musculară. Aha, acum înțeleg că de fapt nu vreau neapărat să-mi leg intenționat într-un același sens conținutul notelor mele. Când se întâmplă o atare fluiditate a ideilor, nu pot decât să spun mulțumesc! Am de gând să fiu însă la fel de recunoscătoare și pentru întâmplările-sincopă ale întregului consemnat aici, ador ruperile de ritm, sunt răbufniri de spontaneitate.