Noiembrie

F83958FB-C716-4461-B683-3118369166BA

Este o tristețe sănătoasă în frunzișul palid, umed așternut pe pământ, în bălțile tulburi, neregulate pe care le ocolim grijulii, în picăturile reci, pătrunzătoare de ploaie, în transparența pădurii iarna, în gerul aseptic, dureros, în ceața lăptoasă a dimineților. Imi face bine să mi-o las să mă inunde fără reținere, dacă detoxifierea organismului fizic este o metodă pseudoștiințifică, tristețea prefacerii naturii trăită cu resemnare este fără îndoială o detoxifiere a sufletului.

Noiembrie este singurul timp al anului în care mă îndur să tai trandafirii din grădină. Ăsta nu este un gest egoist, ci dimpotrivă unul salvator. Sau unul care îmi dă iluzia unei salvări, ceea ce mă face iarăși să mă îndoiesc de mine însămi. Trandafirii în toiul vieții lor, mușcați de gerul necruțător ajung să se trezească în căldura casei ca dintr-o comă doar ca să își înțeleagă și să-și ducă sfârșitul. Și totuși ăsta este firescul.

Luna noiembrie se trăiește sănătos cu o resemnare blândă, este un fel de adagio al simfoniei naturii.

 

 

Timid

 

Cred că timiditatea nu este neapărat lipsa încrederii în sine, nici vreo frică sau rușine învățate, ci este mai degrabă o predispoziție temperamentală, un dat pur și simplu. Timiditatea. Delicatețea sufletească înnăscută sau sentimentul chinuitor de inadecvare la impetuozitatea vieții. Din perspectiva asta, timiditatea este incurabilă. Pe de altă parte, ajung un mic cutremur sufletesc, o înjurătură și-o oglindă ca să-ți corectezi puțin înscrisul.

44528264_10217455782856575_154375697442275328_o

Rezerve

Mi se pare că suntem prea disprețuitori față de rezerve. Este oarecum înjositoare starea de rezervă, pentru că nimeni nu-i acordă acesteia decât circumstanțial rolul principal, iar rolul principal este adesea supraapreciat în dauna rolurilor secundare. Să ții o rezervă de timp, de spațiu, de material, de disponibilitate, de apă, de credință, de cuvinte sau de răbdare înseamnă să renunți la un dram de spontaneitate, de confort, de libertate. Dar rezervele, așa rezervate și discrete cum le găsim când dăm ochii de ele, au calitatea de a readuce echilibrul într-un sistem dezechilibrat, sunt un fel de îmblânzitoare de stare. Desigur, am rezerve serioase în legătură cu excesul de rezerve, ceea ce constituie în sine un paradox. Dar nu despre exces îmi fac griji, ci despre deficitul de încredere în rezerve. Deunăzi am cunoscut o doamnă „de rezervă”, cum singură s-a caracterizat în activitatea pentru care se afla înlocuitoare și am simpatizat-o instantaneu pentru grația și modestia cu care a înlocuit ce a avut de înlocuit.

44786375_558474397906544_3562595666028920832_n

O încurcătură

Am doi cireși și nu știu cum să fac cu ei. Mi-am montat scara în „A” lipită de trunchiul celui mai mare, este bine proptită în pământ. De doi-trei ani, de când am început să-i cred pe cireșe că sunt cireși, este prima oară când nu știu cum să fac cu ei, dar am pus scara. Cineva ar putea deduce că cei doi cireși cireșesc întâia oară în veselie. Nu doar cineva, ci și altcineva. Intâia oară este o expresie exagerată, la fel cum este și incertitudinea mea, adică exagerată (ceea ce, bineînțeles, poate fi doar părerea unui al treilea altcineva). Adevărul meu este cât se poate de neclar: cum să fac cu ei? Mă aflu des în încurcături, desigur, exagerate, de exemplu acum: dacă folosesc scara (în „A”, ca să nu cad) și culeg cireșele, le mănânc, asta este o certitudine, nu este nicio exagerare, ceea ce mă face o mamă rea (lacomă nu mă poate face, pentru că sunt deja), iar dacă nu folosesc scara (de data asta nu mai contează ce formă are aceasta, întrucât NU o folosesc, deci nu pot cădea), nu culeg cireșele, care au toate șansele să înceteze brutal din cireșit din cauza păsărilor, iar acest fapt nu este deloc o exagerare, fiindcă rareori vedem ființele să continue să ființeze sau obiectele să obiecteze când sunt mușcate în carne vie. Fără îndoială, mai există variante de trai alături de doi sau chiar mai mulți cireși, dar nu mă interesează acum. Din fericire, nici propria-mi dilemă nu-mi mai stârnește subit vreo emoție, întrucât trebuie să plec de acasă. Asta nu mă face vreo persoană inconsecventă sau? Ce exagerare!
33110021_10216215463009354_3289369564852256768_n

Extravagant, dar profund inofensiv

Desigur, matematica este știința științelor, dar atunci când domeniile matematice sunt studiate doar de dragul abstractului care le provoacă, atunci devine o artă, iar oamenii care sunt influențați de matematică- niște artiști. Asta n-are nimic de-a face cu concretul vieților noastre stimulate de prezența ubicuă în minte și realitate fizică a însușirilor autistice, numai că, poate dintr-o grijă autoprotectoare sau dintr-o prostească nevoie de clarificare sau poate, pur și simplu, din înclinația mea romantică spre visare, am nebunescul sentiment că aplecarea mea nativă către matematică s-a reorganizat, ce-i drept, într-un mod bizar în tendințele exclusiviste, adesea profund estetice ale atitudinii Catincăi. Iată așadar viziunea mea poetică asupra fascinației pentru cunoaștere abstractă, rotunjirea ei în atracția magnetică a copilei spre comportare trupească și sufletească intolerantă, absolută. Astfel socotesc.

32162677_10216112916045744_5335048709681971200_n