Cred că Kiti a noastră nu este într-atât de grăsuță pe cât tânjește să comunice cu noi sau, altfel spus, nu suntem suficient de generoși cu atenția față de ea încât să nu ne mai ceară cvasipermanent biscuiți sau covrigi. Da, am ceva tristețe să descopăr în compromisul ce ne dă energie să mergem mai departe mai degrabă disponibilitate materială decât sufletească. Pe de altă parte, am totuși mulțumirea că nicicalulnicimăgarul-părinte care sunt o ține totuși în mare parte fericit de sănătoasă.
Normal, funcționezi automat și învățat, ajungi să îți conștientizezi odată și-odată funcționalitatea organismului, funcționalitate care te impresionează sau nu, depinde de cât de impresionabil ești, dar în general nu cazi narcisic pe spate de cât de minunat ești tu pentru că te miști, înghiți, respiri, vorbești sau îți ții neîntreruptă cadența inimii sârguitoare. Kiti îmi cere un covrig, dar are deja un alt covrig în mână. Kiti cere întotdeauna covrig cu un semn rotund din două degețele (degețele, știu ce spun, deși copila este adolescentă), iar covrigul, chiar dacă nu trebuie să fie, este adesea rotund. “Vrig, vrig, vrig”,spun degețelele prin săruturile discrete, fugare, repetate ale buricelor lor ca două gurițe grăitoare. Dar mai ai unul, spun degeaba, fiindcă Kiti insistă rotund să-i dau covrig. Ii dau și fata-și împletește degetele mâinilor cu covrigii-inel, covrigii-brățară, ba chiar covrigii-pacoste, pentru că, împopoțonate astfel, mâinile ei îmi vorbesc cu greutate, dar ce minunate îmi sunt, pare că spune. Incărcate de spuse, dar mai ales nespuse, mâinile ei le caută pe ale mele. Ele îmi deschid o palmă și îmi modelează înăuntru patru impresii ascuțite, ferme, paralele. Când îmi dă drumul, instinctiv strâng palma și impresiile degetelor fetei cu ea. Cred că înțeleg. Kiti se ridică în picioare să-și celebreze hiperfuncționalitatea mâinilor care au uneori putința să o fericească.
Cuminte îmi răspunde fiecărei rugăminți (o rog doar când nu sunt grăbită, altfel dau ordine sau mai bine direcții), așază-te, închide gura și ochii, lasă capul pe spate, un ‘te rog’ pentru fiecare. Pentru că am timp, mă minunez cât de irațională este nerăbdarea față de copii și cât de ușor curgătoare este comunicarea cu ei pe timp de pace, fiindcă experimentez adeseori apogee de iritare pe care le ușurez doar pentru că mă încurajez singură să am răbdare, ‘răbdare’, îmi spun când arde, până arde tot, abia cenușa o pot îndepărta cu o suflare înțeleaptă. Strâng sticla de șampon direct peste părul ei ud, căzut compact pe spate și o boare exotică de migdale mă duce în vis. Îi fac fetei o rugăminte iarăși, iar ea îmi face o promisiune în răspuns. Trec câteva minute, cât o conduc către dormitorul ei, o rog din nou să nu uite ce mi-a promis și îi zâmbesc încurajator. Ea mă liniștește, ‘stai fără grijă, mami!’. Intre timp, părul apare clătit cu o cascadă întreagă de apă, nemăsurabilă, ca visul. Trece noaptea și Kiti se trezește surâzând, înțeleg că și-a ținut promisiunea, dar care promisiune? Îmi amintesc de rugămintea din vis, de liniștea în care i-am permis să mă urmeze aseară, de gândul că realitatea coființării noastre nu este doar concret și spus și etalat, ci are și o parte mistică, imposibil de negat, ce bucurie!
Dacă Kiti ar fi compozitoare, ar scrie simfonii, dar ea nu este compozitoare, fiindcă este chiar o simfonie. De obicei se cântă pe sine la finele săptmânii, mai cu seamă atunci când noi nu suntem foarte vrednici să o (în)cântăm. Nu este ușor s-o înțeleg întreagă, cum este, abia de-i deslușesc niște arii, mai ales pe acelea care nu mi se opun. Îmi trebuie cultură muzicală. Între timp e liniște, muzica mă ține-n brațele ei, iar acesta nu-i lucru neînsemnat. În intimitatea creată am convingerea necugetată că urmează să-mi vorbească. Să știe lumea că o și face. Aici, acum. Nu-mi vine a crede, scot un chiot de bucurie și o sperii, nu mai vorbește pe limba mea. Doamne, Kiti, tu știi! Își drege aparatul de încântat, îmi apucă mâna, își înfășoară gâtul cu palma mea lungă, caldă, ca un fular. Pianissimo, încă un strop. Apoi fortissimo, deschide balconul, ia o mână colosală de zăpadă și o aruncă pe noi.
Nimic mai asortat cu zilele noastre leneșe decât culoarea monotonă a peisajului din afara casei. Fără plictiseală, doar calmitate și timp. Cafea, ceai, muzică și mere. Ah, și prea multe prăjituri.
O ușoară răgușeală și două mâini reci o lipesc pe Kiti de mine. Tușește rar, o dată la oră, scurt, lătrător, incomplet. Îi pun palma pe piept și tușesc în fața ei, ‘tuseste’, îi cer. Mă imită după o încercare eșuată care o face să râdă. Când ragusesti, nu mai ai voce. Dacă oricum nu ai voce, când ragusesti, nu mai ai ce n-ai avut nicicând. În mod logic, răgușeala în cazul ăsta îți dă ceva. Afecțiune. Prăjituri, afecțiune și cartofi prăjiți. Triadă rarisimă. Vinul roșu ar anula atributul triadei. Cel puțin în zilele astea.