Singurătate însoțită

Mă gândeam că de Crăciun ne adunăm singurătățile laolaltă, (aproape că se cer singure împreună), binecuvântate sunt acele reuniuni în care singurătățile abia înmugurite nu-și realizează încă starea, mai uitam din timp în timp să mă invit la dans, Kiti nu uita niciodată, de parcă ea nu ar fi una cu propria-i singurătate, de fapt, de asta mă găsisem să mă gândesc (de parcă nu împotriva gândurilor ne-am strâns acolo), din cauza ei (din cauza, fiindcă nu-i drept ca singurătatea ei să fie atât de acaparatoare) pentru că m-a îmbrățișat deodată, într-un moment ce-mi era, desigur, interzis în atare adunare festivă de solitudini, iar atunci m-a lovit ca trăsnetul ideea nesăbuită că sunt pe vecie protejată nu de tristețe sau melancolie, ci de durerea aspră a singurătății pentru că ea neagă franc prin toate gesturile suficiența, singure, dar mai însoțite decât aș putea sau chiar aș vrea să fiu vreodată.

 

 

15626008_10211565869812430_1202455186271285030_o

O aglomerare încântătoare

Pe unde întorci privirea, aglomerări de tot felul de indivizi, unii mai disperați să apuce orice, alții sau altele mai senine, ca păsările astea ca niște domnișoare clevetitoare, etalându-și nurii, categoric mai încântătoare decât șoseaua din împrejurul mallului, a cărei fierbințeală nici gerul gerului n-o poate domoli astăzi, înaintea ajunului de Crăciun.


15723541_10211545365259829_6543149775887933881_o

15585107_10211545343539286_5913884746694399385_o

15494121_10211546626131350_1065926277_n

 

Happy

Nu suntem destul de antrenați, nici destul de mulți să ne „batem” cu familia Von Trapp din Sunetul muzicii, în plus (sau în minus), capul familiei (nu) s-ar hazarda să urce cu noi pe scenă, cât despre Kiti, ea ar urca, de ce nu, mai ales că măcar un Do-Re-Mi tot ar cânta. Și totuși am cântat o parte din noi, jumătate (din patru) plus unul, și mult ne-am mai bucurat. Până și Horică în cele din urmă, deși împachetarea instrumentelor sale a durat mai mult decât instrumentarea propriu-zisă de pe scenă. N-am îndoială că generozitatea cu care a fost binecuvântat acest copil îi este fericirii sale premisă. Nu i-ar putea refuza, deci nu i-a refuzat, lui Felix, nici doamnei profesoare invitația de a încheia recitalul de pian cu momentul inedit pe care instrumentul său preferat îl poate obține, iar despre refuzul meu, întrucât și eu am primit invitația de a cânta, acesta nu încape lângă bucuria lui Felix de a mă avea alături, încă o bucurie însemnată. Mărturisesc că mi-a fost mult mai ușor să cânt cu ajutorul gândului că  sunt Kiti, cum mi-ar fi plăcut să se întâmple, și pot spune că mi-a ieșit transpunerea, deși Kiti nu se împiedică așa cum am făcut-o eu când m-am îndreptat către scenă. Este deja al doilea moment în ultimele săptămâni când reușesc să îmi descopăr natura intimă doar fiindcă-mi imaginez că sunt altcineva, dar nu oricine. Din perspectiva asta, timiditatea mea nu pare decât mecanismul necesar de protecție a esenței mele artistice. Fascinația matematicii nu face bine la timiditate, dar nici rău, așadar rămân să-mi socotesc împăcată trăirile, deschisă mereu la a căuta răspunsuri la întrebări de genul „ce-ar fi, dacă aș fi x în împrejurarea y?” Și Kiti iese la socoteală cu bucurie alături de tatăl ei, mai ales că a ieșit bine după un combo epuizant în dimineața asta.

 

dscn5482-024

 

dscn5482-037

15

Cred că m-aș putea obișnui cu cincisprezece grade de Crăciun, cum m-am obișnuit în cele din urmă și cu prefacerea mea în adult, asta îmi amintește de copilărie cu zăpezile ei, dar și cu încrederea și nerăbdarea de a mă maturiza, pe atunci nu exista îndoială, sigur că m-aș putea obișnui să am cu cincisprezece ani în plus, ziceam, și m-am obișnuit. Pe de altă parte, socoteala mea nu-i dreaptă, cu greu îmi pot imagina să ningă la cincisprezece grade și știu că odată și-odată va ninge iarăși de Crăciun, ceea ce dă o perspectivă dezechilibrată între putințele mele de obișnuire, căci eu voi rămâne adultul cu care m-am obișnuit să fiu, în ciuda condiționalității ipotetice de mai sus. Deocamdată ies în grădina cu aspect ușor părăginit să-mi caut optimismul care se adună din blănița auriu-lucioasă a cățelei Pericle, ce tronează peste câmpul larg în vârful unei dune nisipoase, din calmul epidermei mele dezgolite de sub soarele blând, din albastrul alunecos al cerului și din umbrele cu contururi întregi ale pământului. Desigur că m-aș putea obișnui cu cincisprezece grade de Crăciun.
12370973_10208379659559165_1150996135399185660_o

Semne bune Crăciunul are

Ninge! Pentru întâia oară în iarna nouă ninge, sunt recunoscătoare, fiindcă de dimineață i-am promis lui Felix, în drum spre școală, ninsoarea pe care am văzut-o pregătindu-se să se scuture din nori. Este timpul să tai trandafirii, de fapt este timp întârziat să tai trandafirii, însă au înflorit până i-a surprins brusc înghețul, nu mai departe înapoi decât vreo două săptămâni. Apăsarea norilor are darul să anticipeze Crăciunul, ies în grădină. Da, este iarnă cum trebuie să fie, de aceea am milă pentru bobocii înmărmuriți ai florilor, milă care nu ajută la tăiere. Cruț o singură floare roșie, fiindcă își păstrează neașteptat prospețimea, ca prințesa din poveste. Cânt tare în timp ce ne pregătim să ieșim din casă, Felix trece foarte aproape de mine și strâmbă din nas. Nu îți place cum cânt, mă mir eu sincer, dar Felix nu recunoaște asta, ci mă îmbrățișează și spune că melodia este de vină. Îi îmbrățișez îmbrățișarea și continui să cânt la urechea lui. Râde înțelegător, e mama doar. La fel spune și Horică câteodată despre mama lui, iar bunăvoința cu care copiii mei mă mângâie este rodul inteligenței cu care ei mă pricep. Nu mai spun de Kiti! Ea mă acceptă doar autentică, fără artificii, iar atunci este pregătită să fie cât se poate de îngăduitoare cu mine. Ca acum, când îmi zâmbește misterios ca răspuns la întrebarea, ce rol vei interpreta deseară la serbare, încât să îți presare fetele praful acesta sclipicios din părul tău chic?
IMG_0107

În așteptarea Crăciunului- 13 decembrie

Trec pe lângă grădinița improvizată de brazi, sunt frumoși, încă au sevă călduță prin trunchiuri, le ating crengile cu ace ciufulite, din Austria sunt, doamnă, da, din Austria?, sună ca o garanție intrinsecă a pomilor crescuți special pentru Crăciun, mă duc cu gândul la țara asta europeană verde, la brazii ei falnici, mândri, ca oamenii ei, la grija lor molipsitoare pentru natură, la ordinile stricte după care funcționează, dar brazii în declin din mica pepinieră artificială nu intră perfect în tiparul gândului meu, vânzătorul îmi arată brăduții argintii, nefiresc de argintii, de parcă ar fi stropiți cu picături argintii de plastic lucitor, cei mici sunt pentru copii, îmi strigă, îl întreb, atunci cei mari pentru cine mai sunt, el zâmbește nedumerit, ce-o vrea de la mine, îi spune mimica, inspir adânc cu toată fața printre crengile unui brad încă pâlpâitor și mă îndepărtez cu o mică părere de rău.

La școală se respiră aer de vacanță, Felix numără încă patru zile de școală în anul ăsta, o zi se duce cu serbarea, încă una cu corul de la Ateneu, apoi vinerea liberă de dinaintea vacanței, deja o tradiție în școală. El nu este prea mulțumit de costumul de serbare, însă asta nu ține neapărat de costumul în sine, ci de propria lui percepție despre ce înseamnă ridicolul, iar a te costuma la carnavaluri sau serbări este una dintre semnificațiile despre care scriu. Nici când era mai mic nu i-au plăcut costumele de carnaval, o singură oară, de un Halloween, și-a ales să fie un jaguar australian și a fost. Mă rog, dacă îl va purta sau nu, nu contează prea mult, nu insist, mai ales că pot să am această scăpare, întrucât părinții lasă copiii în grija profesorilor cu vreo două ore înainte de spectacol, apoi îi admiră direct pe scenă.

Kiti învață să ‘vorbească’ în propoziții prin limbajul semnelor, ieri fetele se întrebau și m-au întrebat dacă are vreun sens ce le tot ‘spune’ Kiti prin semne, ea zicând ceva cu ‘bunica miercuri’. Noi am râs, scumpa de ea, vocabularul de semne nu este ușor de reținut, mai ales dacă funcționalitatea lui nu este bine stabilită, Felix insistă că ‘bunica miercuri’ este o marcă de biscuiți, iar Horica, mai rațional, totodată încrezător în surioara lui, crede că ea se referă la săptămâna viitoare, când își așteaptă bunicii să vina, chiar dacă nu într-o zi de miercuri.

Nici lui Horia nu-i mai arde de școală, arde doar teza la matematică de săptămâna viitoare, restul flamelor s-au stins, el cântă la chitară ca un greiere, furnicuțele din jurul său sunt miloase cu el, se lasă încântate de ritmurile sale în schimbul unei felii de pâine unse cu unt și cu miere.

Domn, Domn, sa-naltam

„Dom, dom, ca-tatam,
Dom, dom, ca-tatam,
Am pecat a vanatoae,
Dom, dom, ca-tatam”, se aude in intunericul diminetii primei zile de Craciun vocea subtire a lui Felix. I-a placut sa-i asculte aseara pe colindatorii de la usa si a retinut doua versuri. Ce bine le-a potrivit!

Craciun fericit!

Este 8 si jumatate de dimineata si mie mi-e somn. Sunt treaza de mai mult de doua ore si parca a trecut o dimineata intreaga. Sunt sigura ca e doar o senzatie trecatoare! Kiti este de curand cocosul nostru. Si este tot asa de matinala ca un cocosel. Inainte de ora sase „sparge usa” si sare la propriu in pat la noi. Am pastrat portita protectoare care se monteaza in fata scarilor ca sa nu cada copiii de pe vremea cand locuiam intr-o casa cu etaj si am pastrat si obiceiul de a o monta in usa camerei copiilor noaptea. Portita sta mai mult de forma, dar putin si pentru a o proteja pe Kiti de frig, ea dormind doar la 20 de cm de podea. Oricum, ideea e ca atunci cand se trezeste, Kiti impinge usita care cade cu un zgomot metalic atunci cand atinge gresia din hol. Aceasta bubuitura este cucuriguul nostru. Primele treziri au fost cu sperietura, urmatoarele sunt senine si placute. Ca la tara (sic)! Mai ales daca avem norocul sa nu ne aterizeze Kiti cu genunchiul pe fata posterioara a vreunei gambe sau cine mai stie pe unde altundeva.
Apoi, ca piesele de domino doar ca in sens invers, ne ridicam unii pe altii: Kiti pe Felix, Felix pe mami, mami pe tati, tati pe Horia. Si pornim in dimineata. De doua zile e foarte placut, miroase frumos de la bradutul nostru. Trebuie insa sa fim precauti cu el asa ca doi dintre noi nu au acces liber suta la suta in camera de zi. Cred ca stiti cine sunt aceia: Kiti si Felix. In ordinea asta. De atractia lui Kiti pentru brad am mai scris, adora sa-l „jumuleasca” si sa-i guste acele. Asta e Kiti, mananca frunze verzi. Acum doua veri masa de pranz consta in frunze de vita crude, luate direct de la sursa. E aproape imposibil sa o impiedici total sa ajunga la ele. Iar Felix, ei, cu el e mai simplu decat m-as fi asteptat. Daca porneste hotarat si intentionat cu ganduri distructive spre brad, il deturnez unu-doi cu niste vorbe bune ca ce frumos ai impodobit bradul sau ce glob a agatat Kiti sau sau sau. Doar acolo sa fiu si bradul nostru e salvat. In plus, bradutul are si un bodyguard: pe Horia. El e in misiune. Intotdeauna. Ce dragut si interesant cum se dezvolta responsabilitatea la fratii mai mari.

Dar, de fapt, venisem la calculator sa urez prietenilor mei virtuali (si nu numai) acum in ajun de sarbatoare, un Craciun fericit si linistit, poate cu un pic de zapada si cu multe colinde frumoase!
La Multi Ani!

Inca o scrisoare pentru Mos Craciun

„Draga Mos Craciun,

Uite, eu (Horia) ti-am cerut niste daruri care nu mai exista si altele care nu au aparut inca pe piata. Te rog (de fapt n-am ce sa-ti mai cer ca nu-mi prea plac lucrurile care exista) daca nu gasesti ce ti-am cerut, sa-mi aduci cu sania ta mare ce vrei, mie oricum imi place tot ceea ce imi aduci!

Totusi, imi pare rau ca te-am anuntat pe tine si pe spiridusii tai despre lucruri care nu exista si asa mai departe. Si…poate ca nu prea merit unele dintre lucrurile pe care le-am cerut pentru ca, recunosc, anul acesta am fost putin obraznic cu parintii si rudele mele.

Felix nu a fost nici el prea bun (poate ca ai auzit si tu ce tare injura cand ne spune tuturor:bleg, bleaga, bou). Kiti a fost ca intotdeauna blanda, mama a fost buna, iar Catalin a fost si el putin mai dur, mai bine spus exigent. Poate le aduci si parintilor mei cateva cadouase.

Rudolph ce mai face? Iti mai lumineaza drumul noaptea cand vii cu cadourile? Dar tu? Dar spiridusii?

Cu mult drag, Horia”

Mos Craciun

Mos Craciun. Ce bucurie! Cam de prin noiembrie incepem sa ne gandim la el. Mai intens. Mai ales copiii. De fapt, deocamdata numai Horia. Felix este inca prea mic desi tot aude mai nou de Mos Craciun si chiar il recunoaste cand il vede desenat in carti sau pe diverse afise, iar Kiti nu realizeaza (inca) despre ce e vorba. Sau poate ca da, dar cert este ca nu ne da nici un semn ca ar interesa-o in vreun fel. De fapt, anul trecut a fost atrasa foarte tare de pomul de craciun. Chiar de pom, adica de brad, dar si de globurile ce-l impodobesc. Nu stiu ce resorturi senzoriale o imping spre a pipai si gusta acele bradului, dar stiu ca ii ofera niste satisfactii intense. Parca ar fi un scurtcircuit intre caile nervoase de simt. E ca si cum ai avea senzatia ca „ai muri de foame” si te-ai duce la frigider unde ai lua o bucata de mancare pe care ai incepe cu nesat sa o pipai si sa o intorci pe toate fetele. Si atat.

Horia ii scrie in fiecare an, de cand cunoaste literele, lui Mos Craciun. Ii scrie ca sa-i dea niste idei despre ce ar putea sa-i aduca lui, dar si fratilor lui. De obicei sunt cam trei lucruri, dintre care obligatoriu unul este o jucarie Lego. Pentru fratii lui ma consulta pe mine, iarasi pentru ca F este prea mic, iar K nu prea ne da indicii despre preferinte specifice. Scrisoarea este ornata cu cate un desen, doar in creion pentru ca coloratul mai ia ceva timp si nerabdarea este mare, un desen care invariabil reprezinta cate o scena din lumea animala actuala sau preistorica. Scrisoarea de anul acesta a zburat deja din balcon. Si sa va spun sincer, nici n-am apucat sa o citesc. Dar batranul Mos Craciun are un simt deosebit pe care-l foloseste spre a-i bucura pe copii.
Si… ma bazez pe asta!

Mos Craciun exista?

„Mami, exista Mos Craciun?”, intreaba Horia venind de la scoala. Nu apuc sa ma gandesc la un raspuns, pentru ca , din fericire, Horia a gasit singur un raspuns si este hotarat si convingator cand il da:
„Unii copii spun ca Mos Craciun nu exista, ca, de fapt, cadourile sunt cumparate de parinti si tinute intr-o ascunzatoare pana la Craciun. Eu nu-i cred pentru ca iti dai seama ce absurditate ar fi sa crezi ca acum, dupa mii de ani in care Mos Craciun a venit cu renii aducand cadouri copiilor, brusc cineva sa descopere ca de fapt Mos Craciun nu este decat un simplu om mascat. (Fata lui exprima dezaprobare, indignare). Si, daca Mos Craciun ar fi ireal, ia sa-mi spuna mie cine sustine asta cum se poate ca o sanie sa zboare? Daca n-ar exista Mos Craciun, atunci „mascatul” ar avea nevoie de o sanie cu airjet engine!!! Eu unul n-am vazut inca asa ceva!!! Ha!”

Am inceput sa ne gandim la Mos Craciun. Nu e devreme pentru ca si batranul Mos Craciun se gandeste deja la prietenii lui dragi, copiii, pe care nu vrea sa-i dezamageasca iar pentru asta are multe de organizat. Te asteptam iubite Mos Craciun!