Tare ca piatra

Felix refuză să guste din toamnă, de parcă toamna ar fi un tort cu frișcă, mai bine un castron de iarnă pufoasă și neapărat rece, ca mâncarea pe care mama lui nu i-o servește de obicei la prânz (ea mereu o dă în clocot, fiindcă iubește vara, cu arșița ei cu tot), este totuși pregătit să fie îngăduitor cu ea, toamna, dar numai până la opt septembrie, când este ziua mamei. De ce nu-ți place toamna, dragule? Pentru că Halloween, răspunde îmbufnat, și-atunci îmi amintesc cât de tare îl sperie măștile și chipurile întunecoase ale statuilor, chiar aseară i-am strâns o tremurătură de groază în brațe când, aflați la picioarele uriașe ale fotbalistului din piatră din complexul Dinamo, care cu noaptea pe umeri pare mai înfiorător, i-am spus că l-a privit statuia, de altfel o glumă care m-a speriat și pe mine însămi, întrucât sunt aproape sigură că am văzut-o clipind din ochii fără pleoape, dar ne-am înfrânt împreună spaima când am intrat în dialog cu fotbalistul de piatră, ba chiar i-am oferit din sticla noastră de apă, compătimindu-i stăruința cu care încearcă de zeci de ani să șuteze în minge, apoi am plecat acasă împăcați, mai ales cu gândul optimist pentru cerul prevestitor de ploaie de deasupra capetelor noastre îngrijorate.

 

IMG_1522

 

Ingenuu

Felix plânge când îmi spune că profesoara de engleză pleacă definitiv din școală. A mai plâns după alte două profesoare și va mai plânge când se va termina ciclul primar. Mai încolo va suspina, apoi va învăța să treacă peste schimbările din viața lui fără să se mai împotrivească sau chiar ridicând din umeri. Dar încă plânge înduioșător, iar eu îl țin pe brațe să-și plângă plânsul. După aceea îmi spune un secret împărtășit de doamna profesoară și mă roagă să nu-l divulg. O face cu veselie, înțelege în sinea lui cum funcționează iubirile pe lume, îndrăgostire, nostalgie, neuitare. Mă emoționează atâta candoare.

 

10171218_10204780277016851_5586708781458217709_n

Elastice

Horică îmi spune că un prieten, student în anul întâi, pleacă la schi cu părinții săi, eu număr vacanțele de iarnă de școlar ale lui Horia și cu greu îmi reprim imboldul de a izbucni în plâns, mă repliez cu dibăcie și profit de impresionabilitatea băiatului pentru a-i smulge promisiunea că va face și el ce face astăzi prietenul său, studentul. Socotesc apoi în minte că mi s-a făcut o nedreptate, băiatul nostru mare abia m-a depășit în înălțime, iar mie ar trebui să mi se dea șansa să mă familiarizez cu noua stare de fapt înainte de a înțelege cum o iau copiii din loc, apoi, însă, mă văd cu ochii (prea) îndrăzneți ai minții pe pârtia de schi de pe care tocmai am coborât ultima, abia-abia ajungându-l pe băiatul mic, mic la cei nouă ani ai săi, desigur, și văd echitatea, noi, mamele, rămânem mult mai degrabă mici decât înălțimea schimbătoare a copiilor noștri ne-o arată.

Caii sunt pur și simplu foarte frumoși și resemnați, ca mine, mama.
12696984_10208741932815770_6082349253095613734_o

Nuanțe

Din toate răspunsurile îngrijitorilor lui Felix de la școală culeg o idee esențială, copilul își vede de treabă cuminte, cuminte în ce sens ar vrea oricine, și responsabil. Dragul mamei, am un deja-vu! Mă apropii de școală, copiii sunt în pauză, ”mama lui Fix, mama lui Fix”, se aude o strigare. Apare fix când ajung să intru pe poartă. Felix se repede să împingă poarta metalică pe șina pe care culisează (îmi amintesc că odată m-am gândit că dacă aș fi o ușă, nu aș voi să fiu una care culisează, întrucât m-aș blaza în spațiul totuși generos care ni s-a dat) și chiar reușește s-o facă, numai că gardianul școlii se repede la rândul său să îl apostrofeze pe Felix, care replică prompt, ”pentru mama”, ”mama”, accentuează. Bărbatul rămâne imparțial față de propriile sale responsabilități, îl îngână aspru pe băiat, ”mama”, însă eu caut să devin părtinitoare față de buna dispoziție a tuturor, zâmbesc când îi reamintesc delicat adultului de universalitatea iubirii pentru mama și mulțumesc pentru că mă primește în spațiul pe care îl străjuiește. Gestul lui Felix de a sări să deschidă poarta este evident un gest interzis în împrejurarea dată, iar responsabilitatea gardianului îi impune acestuia să îl împiedice, dar nu despre asta e vorba în propoziție. Ci despre nuanțe. Maturizarea presupune abilitatea învățată de a percepe nuanțele, iar asta n-are cum să nu se lege de sensibilitatea artistică, deasemenea învățată. Să crească cu simțurile permeabile la estetica vieții înlesnește atingerea stării ataraxia (grecescul intraductibil), fiindcă am vorbit ieri cu Miss despre asta.

DSCN5222

Serios? Bucătăreasă pe Everest???

Plouă bizar la minus șase grade în timp ce Horică se ține de planul de a ieși în parc la o bulgăreală cu prietenii. Nu pleacă fără umbrelă, din păcate nu am una mai mică, mai discretă să-i dau, decât cea mai mare umbrelă existentă de mână. Ideea se dovedește a nu fi deloc rea, îmi spune la telefon că se apară de bulgări cu ea. Sunt fericită când îmi spune lucruri la telefon și știu că se cade să fiu recunoscătoare, mai ales că de dimineață i-am făcut o nedreptate. S-a înfuriat fiindcă voia să-și găsească în grabă mănușile aflate într-o cameră pe care o ținem încuiată din cauza lui Kiti și a bombănit-o pe sora lui, iar eu, mai crudă pe moment decât înțeleaptă, i-am amintit că în nici doi ani pleacă de acasă. Urăsc să fac asta, dar am noroc de un copil mai degrabă înțelegător decât ranchiunos, iar clipa-mi este favorabilă, este bucuros pentru că își revede prietenii după aproape trei săptămâni. De când a nins, Felix nu-și dă jos mănușile de schi, nici ochelarii de schi de pe cap. Acum, fiindcă i-am cumpărat ghete de zăpadă (a fost nevoit să le poarte pe cele nr 39-40 ale fratelui său, cu 3-4 numere mai mari), vrea să stea și încălțat. Să stea. Îmi spune, ce drăguț sunt, când se privește în oglindă și știu că se referă la bujorii din obraji și de peste rotunjimile bărbiei sale. Ești! Dacă pornim iarăși drumurile cu mașina, Felix se reapucă de creat povești. Acum zice ceva despre o expediție împreună cu Horia, Spotu și trei puiuți, Jon, Josef și Ion (pe Ion eu i l-am botezat), aud de niște dinozauri ruși, cei mai răi dinozauri, de o țară Dinodinia cu un Everest mai impresionant decât al nostru, de conducătorul răilor, pe nume DragodinPutin și tot felul de întâlniri surprinzătoare cu Palpatine și Luc și chiar Darth Vader, dar bun. Îi sugerez să o ia și pe Kiti în poveste, să-i dea măcar un rol de bucătăreasă, dar ma privește zeflemitor și mă maimuțărește, ”Serios? Bucătăreasă pe Everest???”

12465872_10208474852818937_518495413665482801_o

În drum spre școală

-Astăzi, la școală, m-au întrebat L. și I. ce mai face Kiti, zice Felix. Le-am povestit cum l-a troznit pe Bicu.

-Da? S-au interesat ei, așa, din senin, despre surioara ta? Ce drăguț!

-Da, prietenii mei o plac pe Kiti și s-au distrat tare când le-am spus cum și-a înfipt ea ghearele în părul lui Bicu, apoi cum, cu aceeași mână, i-a tras o karată în cap. Nu le-a venit să creadă.

-Sper să nu încerce și ei schema cu bunicii lor.

-M-au întrebat dacă Kiti stă acasă și când le-am spus că merge la școală și că are serbare, au zis, ”ooo, ce tare”!

-Ce prieteni buni ai!

-Da, odată reaua aia de la a patra delta s-a legat iarăși de urechile mele, dar I. mi-a spus că lui îi plac mult urechile mele.

-Și ce-ați mai făcut în pauze?

-Un coleg a desenat pe tablă o femeie goală și alte prostii. Numai la asta se gândește. Noi, băieții, râdem, iar fetele râd și ele cu mâinile pe gură.

-Dar nu ți se pare plictisitoare obsesia asta pentru sex a băiatului, de ce nu-i spuneți să mai deseneze și alte organe pe tablă, uite, să facă niște rinichi, un creieraș sau niște unghii lungi la picioare?

-Ha, ha, nu, ar fi cam scârboase. Mie mi-ar plăcea să am degetele de la picioare lungi, ca unele maimuțe.

-De ce, vrei să cânți la pian la patru membre?

-Nu, vreau să mă cațăr ușor în copaci. Măcar aud bine cu urechile mele.

-Da și să știi că ai urechi foarte frumoase!

-Știu.

-Și tati are urechiușe ca ale tale.

-Da, dar eu cu tine semăn, doar că tu ești fată, iar eu sunt băiat.

-Da.IMG_9930

 

Dependențe și independențe, genitivale desigur

Se apropie ora la care o aștept pe Kiti să se ivească pe poarta parcului. Horica joacă tenis, Felix sparge nuci cu un pietroi aspru, din ciment. Inainte de ora la care aștept să-i prind silueta strecurându-se pe poartă cu privirea, n-am, evident, grija asta, ci îi admir pe adolescenții sportivi, în același timp îi dezavuez tatălui de lângă mine ieșirile nefericitoare, pătimașe și prostești de furie pe bietul său băiat, care pierde, și gesticulează, și se lameteaza pe terenul de tenis, fără să țină seama de câți bani  dumnealui, tatăl, bagă în dumnealui, fiul, obraznic nesimțit, o să vezi tu. Tot atunci, înainte așadar de apariția candoarei însăși pe poarta parcului, Felix încă nu sparge nuci, întrucât abia le culege din copacul care-l invită în cârca dumnealui, copacului, împrăștiind haotic lovituri de coardă de sărit printre frunzele încă verzi ale nucului, bătrânului, și, bineînțeles, nici nu le pisează cu coajă dură cu tot pe asfalt pentru împlinire senzorială și încântare din acțiunea inedită. Eu nu tac, ci îl deplâng pe fiul căruia i se promit măsuri corectoare în absență, și încerc zadarnic să îmblânzesc asupritorul, care mă somează să îi plătesc eu însămi antrenamentele fiului dumnealui, al tatălui, apoi tac, dar nu pentru că omul aduce argument rațional, ci pentru că omul n-are nici măcar sănătosul bun-simț al propriului său ridicol, am mai zis. Si se ivește deodată, la braț cu noua ei protectoare, ooo, fiți binecuvântate, protectoarelor lumii ăsteia fragile, calcă în ritm alert, în ciuda oboselii, dar îi zăresc din depărtare aura de senin ce-o acoperă fericit și pe exterior, Felix împrăștie praf de nuci pisate cu coajă dură cu tot în jur, aura noastră are astfel parfum delicat și, totuși, pătrunzător, iar Horica se exprimă trupește acum tot mai armonios. Dar fug către ele, fetele, să le întâmpin, apoi să preîntâmpin o adolescentină catastrofă, ce s-ar naște, poate, dacă ciudățica surioară a lui, a fratelui mai mare, ar apărea subit în fața ochilor lor, ai cruzilor, prin definiție, celor adolescenți de pe teren, catastrofa lui Horica, desigur, căci Felix sparge nuci parfumate și nu simte încă vreo apăsare mai dureroasă decât o eventuală scăpare a pietrei peste degete, care nu scapă, mulțumesc.

 

Alegeri chibzuite

Ar putea visa vreodată să fie reprezentantul clasei în consiliul elevilor doar dacă s-ar epuiza visele și visurile, iar dacă s-ar ajunge acolo, cine s-ar mai sinchisi de consilii și taifasuri, așadar nu, să nu mă votați pe mine, nici de vă veți fi gândit, nici de nu vă veți fi gândit la asta, nu este timpul pentru irosit pauzele, deschid o paranteză, la vremea sa, lui Horica i s-a imprimat, oarecum din mers, o funcție în frunte, șeful clasei, apoi, într-un an, i s-a râcâit fruntea cu șmirghelul, plus obrazul, un șef de clasă adevărat ar fi șters tabla măcar, noroc că băiatul ăsta trăia și trăiește încă după principiul sănătos, „înainte de orice să râd”, deci a râs și supărarea n-a avut pe ce să cadă, închid paranteza, despre Felix vorbesc mai sus.

Copiii se joacă împreună, Kiti este judecător, mimează bine chibzuința, băieții stau drepți, în fața liniei dintre două plăci de gresie, eu am rolul povestitorului, Kiti, tu să hotărăști cine este cel mai prostănac dintre ei, Kiti stă și ea drepți cu fața la băieți, apoi se mai îndoaie ușor, doar are privilegiul ăsta, fiind judecător, își prinde obrazul în palma dreaptă, semn bun, apoi își cuprinde și celălalt obraz cu stânga, semn de îndoială, chibzuiește așadar, apoi se îndreaptă cu brațul întins către Felix, dar schimbă brusc direcția și se oprește pe capul lui Horica, vaaaai, băieții nu mai stau drepți, sunt încovoiați de râs, e convenabilă decizia, copilul mare trebuie să fie mai înțelegător și uneori este, copilul mic trebuie să trăiască emoțiile de a concura cu frații mai mari, iar uneori le trăiește, și copilul mijlociu trebuie să intre cumva în schema familială pentru balansare, iar Kiti parcă pentru asta s-a născut, să armonizeze direct sau cu subtilitate lumea.

Heterogen, dar cu gând bun și sănătate

Bună ziua, ne salutăm de dimineață în fața microbuzului, părinte spre părinte, ne îmbrățișăm copiii așezați pe locurile lor și le cerem insistent sau mai puțin, după caz, să ne răspundă măcar cu câte un gest din mână sau două fluturări din vârful neantrenat al buzelor, bună ziua, ne salutăm iar sau la revedere și ne retragem care încotro. Tu cunoști toți părinții copiilor cu autism?, vrea să știe Felix și nu întreabă ca să se afle în treabă, ci suspină ușurat după ce răspund că ‘da’, fiindcă trage logic concluzia că dacă eu îi cunosc pe toți înseamnă că nu pot să fie prea mulți, așadar ce fericire! Ah, dacă așa ar sta lucrurile, aproape că n-aș mai risca să cunosc lume nouă, doar ca să nu…
Căutăm o adresă prin Bucureștiul melancolic, ne plimbăm dezordonat pe străduțele vechi și încâlcite, cu nume heterogene precum aspectul lor, de altfel familiar, cu case impunătoare și pline de poezie sau case părăginite, înecate în buruiană, cu copaci bătrâni, cocoșați, alături de un parc tânăr, curat, dichisit până la marginea bordurii, cu doamne cu pălării cochete și oameni săraci, desculți, murdari, apoi cu izuri felurite, când parfumuri florale suave de prin grădini îngrijite, când mirosuri grele, ascuțite de pe la colțuri prăfuite de stradă, ne plimbăm și rememorăm primele zile de școlăriță ale lui Kiti, fiindcă pe una din frumoasele străduțe s-a aflat odată și prima ei școală. Ne amintim cum am dus-o la școală în clasa întâi și am luat-o în clasa a două, pentru că, se hotărâse, locul ei acolo era datorită înălțimii prea mari față de colegii mai mici cu un an, apoi băieții își amintesc ce le-am citit de dimineață, un articol despre un medicament administrat experimental unor șoareci care face ca sindromul Rett să devină reversibil, și cum ne-am mai entuziasmat la gândul că Kiti ar putea, așa de mare cum este, să înceapă clasa întâi printre copilași de-o șchioapă, apoi a doua, a treia și tot așa, ‘la mine în școală s-o dai!’, și ce bine ar mai fi, și ne-am imaginat cum ar fi să găsim în fiecare clasă, din fiecare școală, din fiecare oraș câte un copil înalt, apt să învețe și să cunoască alături de copii mai mici, apoi tot mai puțin mici și chiar fără diferențe importante de fizic sau cu tot cu ele, fiindcă aceste diferențe esențiale sunt totuși neesențiale în cele din urmă, așa să știti, copii.

Fetiță și băiat

Tastez grăbită niște mesaje, o fac cu destulă iscusință, însă n-aș face-o niciodată doar din plăcerea de a tasta. Dimpotrivă, scriu cu stiloul cu atâta drag, încât acum, că i l-am cumpărat nou-nouț lui Horica, mă las deplin în voia dorinței care mă îndeamnă să scriu, orice, numai să scriu. N-am inspirație, dar dorința mi-o aduce, îmi amintesc o demonstrație algebrică simplă, în ciuda complex-itații care îmi definește numerele cu care lucrez, și frumoasă, totodată stufoasă, așadar îmi desfăt simțurile scriind. Cerneala îmi șade bine pe degetele cu unghii albastre.

Am, observ, surplus de admirație de oferit, acum o concentrez pe adolescenții de pe terenurile de tenis, toți băieți, o constatare ce ar putea fi surprinzătoare, dar nu este, mă aflu, adesea, singura mamă dintre ale lor, ale băieților, ceea ce mă întristează nedefinitiv, întrucât am înclinație azi să-l portretizez în instantanee luminoase pe Horica, ceea ce aș face cu drag și celorlalți, măcar în spiritul echității, dar, mai ales, pentru că ne e mai mare dragul să, fiecăreia dintre noi, mamele. Îl văd pe băiat elastic și grațios, se mișcă precum un balerin, pun nota asta cu o ușoară ironie, foarte ușoară, doar pentru el și-ai noștri sesizabilă, însă deasemenea o pun cu desăvârșită și lipsită de obiectivitate admirație, fiindcă despre asta tocmai spun.

Îmi vine în minte să o antrenez pe Kiti să răspundă corect la întrebarea pe care medicul neuropsihiatru i-o tot pune an de an la evaluare, ‘esti fetiță sau băiat’, așadar o întreb de dimineață, în baie, pe când fata îmi urmărește veselă și interesată gesturile, de parcă ar tânji după ele, după gesturi, să devină și ale ei, ‘esti fetiță sau băiat?’. Kiti râde ștrengărește și-și atinge urechea dreaptă, eu nu cunosc semnele pentru genuri, dar îl leg pe cel exhibat de purtarea cerceilor mai degrabă de către fete și anunț băieții, deveniți brusc atenți la noi de prin camerele lor, că sora lor cunoaște răspunsul corect. Mă amuz împreună cu ea, o mai întreb o dată, fiindcă fata este dulce-acrișoară ca o cireașă, ‘esti fetiță sau băiat’, iar de data asta, fiindcă în baie apar și frații ei, Kiti își duce râzând indexul sub nas, precum o mustață liniară, puțin probabilă, ah, ne păcălește, acum răspunde ‘băiat’. Este o atmosferă de veselie nepotrivit euforică în baie, spațiu mai curând anost decât entuziasmant, iar gandu-mi descurcăreț mă poartă către hotărârea de a desluși convenabil eventualul rei ăspuns la eventuala lui întrebare, pe care o aștept dupăamiaza asta.

Felix construiește un dialog pe seama unei imagini din manualul de română. Accentuează, îl construiește, întrucât, crede el, el nu creează niciodată inspirat de imagini, carevasazică creează mânat de nevoia interioară și construiește controlat de sugestii exterioare. Zice el, inginerește, bună ziua, domnule doctor, mă cheamă Adina și sunt interesată de mâncarea sănătoasă. Apoi, un bună ziua, alimentele sănătoase sunt: fructele, legumele și multe altele, neexhaustiv din partea medicului nutriționist din desen. Și iarăși o întrebare din partea Adinei, dar făina este sănătoasă, urmată de replica expeditivului doctor, nu, la revedere. Așadar, la revedere!

 

Nu râde de mine, că te mușc de fund!

Felix este un băiat sfios. Asta nu are de-a face cu lipsa de încredere în el, ci cu temperamentul său. Când spune despre el că este un cățel, se joacă sau își ușurează comunicarea cu oamenii. Își ușurează comunicarea cu oamenii, comunicare ce unora le este în anumite cazuri dificilă. Ham-ham, îi latră delicat profesorului înlocuitor, împreunându-și lăbuțele sub bărbie și zâmbind, fiindcă și câinii zâmbesc, tot ca oamenii. Nu știu ce efect are glasul cățelandrului Felix asupra profesorului, însă, oricare ar fi acesta, nu trece neexprimat, fiindcă adultul insistă să-l dezbrace pe băiat de protecția cu care s-a înfășurat și cu care nu împiedică nicicum desfășurarea lecției. Tot câine?, întreabă el, de parcă fidelitatea ar fi păcatul copilului ce ține să-și păstreze inocența pe măsură ce crește; tot câine?, întreabă, sugerând că o lipsă de imaginație ar fi culpabilă pentru o atare haină aleasă de copil. De ce n-ai fi un dinozaur?, propune neinspirat profesorul, neinspirat, fiindcă răspunsul lui Felix dovedește că ideea nu este nicidecum salvatoare. Înainte de a spune părerea băiatului, mă transport o clipă înaintea răspunsului său, în pielea sa, unde îmi constat goliciunea silită de indiscreția celui din fața mea, goliciune dureroasă, ce mă obligă să devin agresiv, ca să-mi iau blana de cățel înapoi. Nu mă tem, fiindcă trebuie să mă feresc din calea privirilor celorlalți, așa sunt eu, învăț să comunic, dar nici nu-mi face plăcere să reacționez în felul ăsta. Ce pot să fac? Să îi arăt profesorului de ce prefer să fiu un cățel ar fi o idee. Așadar, Felix răspunde: bine, atunci nu sunt un câine, ci un T-rex, fiindcă am o coadă puternică, cu care îți dau peste cap! Profesorului înlocuitor nu-i surâde înlocuirea câinelui cu dinozaurul, dar nici lui Felix nu-i plac provizoratele, așa că înghite matur în sec și-și latră gingaș în barbă, ham.

‘Mi-e frică’

Mi-a spus Felix de dimineață în mașină ‘mami, mie mi-e frică atunci când mergi cu viteză’, după un minut sau așa de când am accelerat motorul mașinii ca să depășesc o altă mașină al cărei șofer părea nehotărât, fiindcă încetinise prea mult. M-am interesat dacă se simte neliniștit în general în mașină, m-a asigurat că nu este cazul și am înțeles că a perceput accelerarea bruscă ca pe o viteză mai mare, așadar mai neplăcută. Apoi a zâmbit. Dar viteza și accelerația sunt mărimi fizice vectoriale ce nu constituie subiectul mesajului meu, în schimb exprimarea emoției copilului nostru pare mai degrabă în legătură cu tot mediul ăsta în care ne aflăm acum. Ieșită ieri din ședința cu „miss” de la pregătitoare, constatam cu bucurie că Felix, deși un ‘puiut sensibil’ și pe alocuri timid, este un copil deschis căruia îi vine natural să își arate și să își ceară a fi îndeplinite nevoile afective, repet, constatam cu bucurie. Cred că ușurința în exprimarea emoțiilor are un rol terapeutic intrinsec, pentru că atunci când ajungi să exprimi, practic ai încercat să deslușești ce ți se întâmplă în interior, ce te dezechilibrează afectiv, ce te tulbură. Adică ești în punctul în care începe ‘vindecarea’ de angoasă. Este greșit să credem că sinceritatea și inocența ce îl definesc pe copil, în general, sunt suficiente pentru ca acesta să reușească să verbalizeze un zbucium al sufletului, iar, mai mult, să uităm de umilință și să ne încredem orbește în calitatea noastră generică de părinți siguri și atotștiutori în tot ceea ce îl privește pe copilul nostru. Vedeți așadar de ce sunt astăzi bucuroasă și de ce voi căuta și mâine acest sentiment, atunci când măcar voi încerca să îl încurajez pe copil să spună ce simte, mângâindu-l cu drag pe creștet. Nu este ușor, ba este tot mai complicat pe măsură ce copiii cresc, dar cu exercițiu pot măcar să am încredere că lejeritatea în exprimarea trăirilor le poate aduce crâmpeie de fericire.

Aroma blândă a dimineții

 

Într-o frumoasă dimineață de octombrie târziu, ca în aproape orice altă dimineață, nu neapărat frumoasă și nici neapărat de octombrie, băiețelul cel fericit, numit la naștere, aproape fără un gând, Felix, m-a îmbrățișat într-un moment al ei în care cu greu aș fi putut spune de e vis ori realitate, așadar în zorii ei, ai dimineții, amintindu-mi că diminețile sunt date pentru bucurie și îmbrățișări, mai ales când ele vin cu seninătate, și nu pentru somnuri adânci de frumusețe sau de orice, deoarece acestea se fac în plină noapte și se pot face de unul singur, adică aproape oricând, pe când o îmbrățișare are nevoie de doi pentru a se împlini. Așadar i-am acceptat îmbrățișarea caldă, deși l-am rugat să se cufunde într-un alt somnic, superficial de data asta, și totodată să se cufunde în brațele mele încăpătoare pentru măcar încă niște minute de trecere blândă din vis frumos în realitate frumoasă, doar atât, iar el mi s-a cufundat acolo unde îl așteptam, în somn ușor și brațe.

Pe mai târziu în dimineața noastră lungă și-a păstrat din atingerea bună a îmbrățișării de mai devreme, astfel că m-a răsplătit cu mai multă atenție, pe care am numărat-o într-o povestioară scurtă despre aviditatea lui Spotu-dinozaur pentru citit, care din pofta lui nestăvilită și-a încărcat castel întreg cu tomuri, de nici ușa n-o poate deschide, căci riscă să îi cadă volumele în cap, și care citește și zece cărți într-o singură zi, aviz academicienilor ce tind să se adune. Am numărat apoi bunăvoința băiatului de a mă ajuta, căci la solicitarea mea de a ordona ușor din nebunia camerei de zi, Felix m-a mângâiat cu un ‘sigur, mami, puiuțul e la dispoziția ta’ și a venit. Iar în drum către școli și grădiniță, deodată, cu speranță ieșind din ochișorii lui perfecți, m-a întrebat, ‘daca aș fi un cățel, mami, unde m-ai ține?’, iar pe mine nici praf de îndoială nu m-a atins, de aceea i-am răspuns instantaneu ‘în brațele mele’, răspuns pesemne așteptat pentru confirmarea regulată a iubirii de părinte de către toți copiii, doar așa, din dor și bucurie, din speranță și încredere, pentru că băiatul mi-a trimis delicat niște zâmbete ingenue și o dezmierdare, ‘mmm, mmm, mmm’.

 

Copiii au glasuri de îngeri

Dimineața de sâmbătă merită o trezire blândă precum atingerea vorbelor de copil, la fel cum merită fiecare floare efemeră și inimitabilă o șansă pentru a fi admirată. Să o admirăm, așadar!

Mi-a șoptit grav Felix la ureche o întrebare, chiar înainte de obișnuita vizită la toaletă, mami, tu ce zodie ești? Mi-am imaginat, imediat după ce i-am răspuns ‘sunt fecioara’, o pauză la grădiniță, un grup de 2-3 copii împărțind niște jucărele, zâmbete și cuvințele, o fetiță sfătoasă, așadar dezghețată, mândrindu-se cu apartenența la vreo zodie și lansând în aer nedumerit de băieței nevinovați o întrebare-cheie, o întrebare tainică, ce așteaptă un răspuns cât o confesiune, ‘tu ce zodie ești?’. Mi-am imaginat apoi fascinația băiețelului pentru un alt fel de raportare a ființării, fascinație sporită de misterioasele categorii din care, se pare, facem toți parte, din niște rațiuni greu de pătruns, un leu, un pește, un berbec, apoi dorința imperioasă de identificare cu unul dintre simbolurile enigmatice.

Așadar zâmbesc în întunericul dimineții de octombrie, îmi desfăt simțul tactil cu mângâierea unui obraz fin și sunt gata să îi dezleg măcar superficial misterul, căci vrea să știe, tu și Horica sunteți lei, Kiti este născută în gemeni, iar tati e săgetător.

Apoi, când dimineața se înfățișează ca deschizătoarea zilei, adică în plină lumină, Felix revine în dormitor și recapitulează, eu și Horica suntem lei, mami, tu ești fecioară, tati este tăietor, iar Kiti este îngeri. Râdem cu toții, căci suntem cinci în patul dublu al dormitorului, chiar dacă Felix și Kiti nici măcar nu au nevoie să înțeleagă ce este atât de distractiv.

Este blândă atingerea vorbelor amestecate minunat de către Felix în această sâmbătă dimineață, pentru că ne lasă uluiți de potrivire și aspirație, un tati tăietor, deschizător de cale lină pentru familia sa, o mami ocrotitoare și bună ca o fecioară, doi lei jucăuși și plini de caracter și o fetiță frumoasă și pură ca un înger.

Nu mai pot să stau de iubire pentru cățeluși…



…este exclamația de drag și desfătare a omului din pozele de mai sus, omuleț, mai curând, că e chiar mai redus dimensional decât frumosul și lățosul ciobănesc cu cap de ursuleț din prima fotografie, ce s-a postat, mult prea artistic pentru biata și desuchiata mea cameră foto, model numai bun de imortalizat. Suntem oameni și câini și câini și oameni pe aici, pe câmpii, iar, atâta vreme cât numărul celor mici și dependenți este mai mare decât al celorlalți, viața se desenează în culori luminoase și mișcătoare ca vibrațiile de iubire ce se opun șederii lui Felix din titlu.

Care a repornit în zi cu dimineață grădinărească, cu obraz revenit și el la dimensiune, consistență și culoare firești, încă sub tratament, cu îndemnul părintesc grijuliu să încerce să nu se zbenguie exagerat și cu asigurarea din partea sa că va încerca, însă „dacă uit?”. Împotrivă uitării, această inexorabilă rătăcire în neant a minții copilărești, dar nu numai, avem leac băbesc, se amestecă o linguriță de reproș călduț diluat în jumătate de cană de apă cu înțelegere, cu o lingură de sentiment de vinovăție proaspăt cules și separat de îndoială și autosuficiență prin cristalizare, care se oferă către înghițire domnișoarelor educatoare, cu drag.

Observ mai nou la Felix o înclinație stăruitoare pentru a desena, în orice moment de răgaz pretinde dreptul de a desena, și o spun astfel nu pentru că i-ar limita cineva aceaste porniri artistice, ci pentru că știu că toate inițiativele creatoare ale copiilor sunt hrană pentru desăvârșirea lor, așadar legi sfinte, că doar n-o să înfometăm cu bună știință suflet de copil. Îi e cămăruța vesel presărată din talpă până-n creștet de grave coli A4 împopoțonate de schițe monocolore sau mai colorate de variate vehicule spațiale sau terestre, permanent iscălite cu litere mixte, tremurate de proaspătul desenator împătimit. Acum artistul lucrează la operă cu dedicație pentru tătic iubit, de ziua lui, din ce observ, un fel de ‘găsește diferențele’, cu amprentă scrisă generoasă și specială, ‘pentru tati plus Felix’.

‘Nu mai pot să stau de iubire’ este expresie plastică de iubire de copil și dicționar de deslușit emoții din comportament. Este explicație potrivită și rațiune pentru empatie a tumultului făptuit de micii noștri companioni de viață. Copilașii noștri nu sunt hiperactivi, ei sunt plini de iubire!

Alarme nu sunt numai cele ce par a fi

Am făcut caca şi sunt gata!
Am făcut caca şi sunt gata!
Am făcut caca şi sunt gata!
Am făcut caca şi sunt gata!
Am făcut caca şi sunt gata!
Hmmm, trebuie neapărat să îmi fixez alarma să se repete singură după prima strigare.
Am făcut caca şi sunt gata!

Deschid ochii, da, soarele este încă ascuns în spatele curburii Pământului, dar lumina lui a ajuns deja la noi, totuşi, nu sună cam devreme telefonul ăsta? Am făcut caca… Aoleu, nu este telefonul, ci Felix care strigă din baie, de pe vasul de toaletă. Vin acum, nu plânge! Sar din pat şi ajung aproape cu prima săritură în baie. Nu te-am auzit, pisicule, scuză-mă! Miau-miau, uite cum pot să stau, îmi arată, stă pe toaletă, se sprijină doar cu mâna stângă de capacul de plastic, se apleacă înainte, spre mine, mă apucă cu mâna dreaptă de coapsă aproape prăbuşindu-se pe mine şi îmi întinde generos funduleţul ca să-l şterg. Îmi interpretez bucata, în acest timp primesc, ţoc-ţoc, un pupic generos pe picior. Îl accept arogant ca pe un dar cuvenit însă sunt repede adusă înapoi în smerenie pentru că Felix mă întreabă: n-ai auzit nimic? Derulez înapoi, am noroc că am ureche muzicală, fundalul sonor al minutului tocmai scurs şi constat că în liniştea firească a dimineţii abia mijite singura muzică a fost cea a pupicului primit de la puiul meu de pisică. Aha, a fost pupicul tău, zic, da, şi nu ţi se pare că e dulce, mă întreabă el. Ba da, iubitule, este foarte dulce, şi îl ciupesc cu drag tare de funduleţ, n-aţi uitat, eu acolo sunt încă, totul a decurs mult mai repede decât am scris cele de mai sus.

Ne pregătim să coborâm la micul dejun. Ne alintăm toţi trei, Kiti şi Felix cu mine în pat şi încă vreo şapte câini de pluş. I-a adus Felix, se joacă cu ei, eu nici nu i-am văzut, încerc să mai fur nişte momente de leneveală. Îl aud pe Felix, prezentându-i între ei: Spot, ei sunt Gogol Bordello, bună Gogol Bordello, bună Spot, Jurassic Park 1, bună Jurassic Park 1, bună Spot, Jurassic park 2, bună Jurassic Park 2, bună Spot… Apoi chiar sună alarma telefonului, trecem pe la baie înainte să coborâm la bucătărie. Kiti se spală pe mâini şi îşi vede în oglindă moţul pe care i l-am făcut în vârful capului să îi ridic părul din ochi. Se îndreaptă spre prosop, dar îşi verifică moţul surprins în oglindă cu mâna. Mă bucur că după câteva secunde leagă imaginea ei din oglindă cu realitatea trupului ei. Înseamnă că o interesează să perceapă tactil percepţia vizuală anterioară şi mai înseamnă că transmite şi modifică în timp informaţia primită din exterior. Doar cu Felix, Kiti şi moţul ei ajungem la micul dejun. Mami, mâine e weekendaş, miau-miau? Da, e weekendaş, ha, ha.

Paralele, ca-n geometria de a șasea

Două săptămâni pline de zile cu grădiniţă au trecut peste umerii lui Felix, unele grele ca oţelul, altele uşoare ca penele, dar cea mai dureroasă parte este cea cu despărţirea de dimineaţă din holul grădiniţei, uşurată doar de revărsarea picăturilor grele de lacrimi din ochii mari ai copilului mic şi de zâmbetul pe care îl forţează printre lacrimi ca să mi-l ofere darnic la plecare. De parcă eu sufăr mai tare decât el şi, matur, se gândeşte să îmi ofere un sprijin de care să mă agăţ sau poate doar să mă asigure că, în ciuda presiunii mari resimţită, el înţelege. Mă rog, altfel n-ai zice că Felix plânge la grădiniţă, deşi, sincer, de ce un copil activ, plin de voinţă nu ar fi şi sensibil? Râdeam acum câteva zile de el, spunând apropiaţilor că am o dilemă, la ce curs să îl înscriu pe Felix, arte marţiale sau pian. Bineînțeles că ar putea să pară o glumă bună celor care îl ştiu pe Felix cel jucăuş şi năzbâtios.

De ce ţi-ai pus pijamaua asta roz, ca să fii o bombonică, la fel cu Kiti? zise piciul la începutul micului dejun. Mai apoi, de ce ţi-ai pus pijamaua asta roz ca o piele de porc? Nici bombonica, nici porcul nu-mi sunt pe plac, aşa că mă întreb, de ce, oare, mi-am pus pijamaua asta roz, poate pentru că e mai subţire decât aia albastră de ieri?

Surprinzător, am reuşit ieri să îi cumpăr aproape toate manualele necesare lui Horica la şcoală. Recomand pentru asta zona Romană şi bd. Magheru. Mă întreb unde se duc manualele astea toate pentru că pe cele de anul trecut, tot cumpărate de noi, le-am dat şcolii la sfârşitul anului. Cu toate astea în şcoala lui Horica nimeni nu primeşte manuale. Sper să le primească totuşi cineva. Horica a început geometria, ieri l-am ajutat la prima temă de geometrie şi mi-am reamintit perfect clasa a şasea şi pe doamna Lupu, cu drag, pentru orele ei de matematică. Lumea e îngrijorată pentru Horica şi pentru noua lui materie de-a şasea, fizica. Aoleu, începe fizica, ce se face? În schimb, Horica e de-a dreptul entuziasmat de noua materie, deja are planuri în ce proiecte să se implice, ieri îmi povestea despre construcţia a două vapoare mici de război, elice, rotaţii, dinamică. Sper să rămână la fel şi după ce începe propriu-zis materia nouă. Pentru că la limba germană s-a schimbat profesoara cu un profesor. Wow, vine un profesor tânăr, zicea bucuros Horica ieri dimineaţă. Aseară, printre linguri de ciorbă de fasole, dezumflat la propriu şi la figurat, îmi povestea că profesorul a intrat în clasă, Horica, bucuros de noua cunoştinţă, l-a salutat, bună ziua, la care profesorul l-a admonestat, ‘hei, unde te trezeşti să vorbeşti neîntrebat, la piaţă?’. Bineînțeles că a început cu textele binestiute, ‘eu dau nota trei foarte uşor aşa că aveţi grijă bla bla’, ameninţări de bine v-am găsit, intimidări, raporturi de forţe. Sper să nu fie altceva decât un alt exemplu de câine care latră, dar nu muşcă. Din aceeaşi serie, m-a sunat ieri cumnata mea să îmi ceară un halat alb, până la genunchi, cu mâneci lungi pentru fetiţa ei care începe chimia în forţă şi are nevoie ca de aer de halat că altfel o să vadă ei teroare, copii obraznici şi răi ce sunt.

Mă plictiseşte şi pe mine subiectul, dar la şcoală la Kiti se cântă aceeaşi melodie, aia cu medicaţia neuroleptică, cu însoţitoarea lui Kiti sau comportamentul ei. Am să încerc o tehnică pe care am văzut-o la un moment dat şi care m-a lăsat gură-cască şi anume, atunci când mi se spune, reproşează aceleaşi lucruri, să mimez înţelegere şi aprobare şi să schimb subiectul sau pur şi simplu să tac şi să mă prefac că nimic nu mi-a perturbat liniştea.

Mă gândeam că îmi place titlul postării anterioare, bombă în magazinul de ciorapi coloraţi, şi îmi pare rău că nu pot să scriu o povestire fantastico-absurdă cu acest titlu întrucât ce poate fi mai absurd decât să chinui în explozia unei bombe nişte bieţi ciorapi multicolori, dar totodată ce drăguţ ar arăta o lume populată doar de ciorapei pastelaţi, frumos mirositori, ei fiind noi şi nepurtaţi sau poate, şi mai drăguţ, o lume plină de fetiţe, poate şi băieţei, cu picioruşe vesele ca nişte floricele care sar, dansează şi se joacă sub impulsul exploziv al unei bombe de bucurie inocentă.

M-a sunat Căti şi m-a rugat să îi pun la maşina de spălat hainele de alergat, vrea să alerge zilnic în pregătirea pentru maratonul din octombrie, şi mi-a dat indicaţii precise de unde să iau hainele murdare. Mi-a spus că atunci când intru în debara să întorc la 45 de grade capul spre stânga şi am să văd şapca şi tricoul agăţate în cuier. I-am răspuns că nu e destul de specific întrucât aş putea să intru în debara cu spatele şi, de voi întoarce capul spre stânga la 45 de grade, nu voi vedea nimic. Ca să vezi cât de greu poate fi să delegi responsabilităţi hi, hi. Că tot aşa i-am spus şi eu lui Horica, ‘Horica, cât stau eu să scriu prostii la calculator, te rog să ai grijă ca Kiti să nu fure pâine din bucătărie!’. Ca mai apoi să-l aud pe Horica strigând, ‘mami, Kiti a mâncat o floare de pe masa din bucătărie!’. Eu ce pot să zic, copila nu furase pâine, deci toţi ar trebui să fim mulţumiţi. Şi suntem, în definitiv mai avem flori în casă.

Reîntâlnire

N-am mai participat la întâlnirile săptămânale ale playgroup-ului lui Felix din iunie. Ieri am reînceput. Felix a crescut mult în vara asta, ştiu şi pentru că i-am văzut ieri pe prietenii lui. I-am regăsit pe copii văzându-le imaginile parcă dintr-o oglindă care lungeşte. Erau toţi înşiraţi în mintea mea mititei, aşa cum îi lăsasem în iunie, iar acum încercam să le potrivesc imaginile mici cu cele prelungite din oglinda deformatoare. Da, erau tot ei. Numai Felix se oglindea într-o oglindă plană.

Sunt mulţumită că a găsit resurse să uite de timiditate şi să răspundă măcar cu câte un zâmbet diverselor mămici. Nu i-a urat băiatului gazdei „happy birthday” aşa cum îmi spusese acasă, dar i-a oferit darul fără reţinere, mai ales că, înainte de a-l împacheta împreună acasă, i-am citit cartea din pacheţel.

Mă uit la ei, la copiii cu vârste de la 5 luni la 4 ani, sunt toţi drăguţi aşa preocupaţi de diverse activităţi cum se arată în dupăamiaza asta. Mamele se strâng în grupuleţe de cate 2-3-4 şi discută diverse, de la virozele copiilor preşcolari, la planuri pentru petrecerea sărbătorilor şi până la idei de art&craft. Recunosc că nu mă simt perfect integrată în acest grup mixt, semăn puţin cu fetiţa mea din punct de vedere al socializării, însă, în ciuda acestui fapt, găsesc căi de comunicare mulţumitoare. De Felix nu-mi fac griji deosebite, el îşi găseşte mereu câte ceva de făcut prin preajma mea. Nici el nu-şi face griji în ceea ce mă priveşte, şi eu pot fi găsită prin preajma lui măcar din când în când. Şi totuşi… Urmărind-o pe Ester, micuţa Ester din oglinda minţii mele, acum o domnişorică de 18 luni, cu obrăjori rotunzi şi moi şi păr cârlionţat, deci, urmărind-o cum se îndreaptă pe nevăzute spre uşa balconului întredeschisă pe care încearcă să o determine să-şi dezvăluie potenţialul maxim de deschidere, în linişte şi cu un vădit sentiment de vinovăţie pe chip, îmi dau seama că băieţelul meu, pierdut în mulţimea de copii şi adulţi, de fapt doar simţindu-se pierdut, intră într-o stare de panică manifestată prin scurte ture din dreapta în stânga, strigându-mă, mama, mama şi, bineinteles, pornind a plânge. Îl strig zâmbind, mă aude zâmbind şi îmi răsplăteşte gestul de a-l fi regăsit prin îmbrăţişarea coapsei mele. Regăsind sentimentul de linişte şi siguranţă în haosul acustic, Felix îşi continuă turul imaginar cu un camion de jucărie, iar eu mă amuz văzând cum unul după altul câţiva copii curajoşi îl imită pe cel mai inventiv din zona respectivă care s-a cocoţat pe marginea canapelei de unde după ce termină de numărat până la zece plonjează în fund către marginea canapelei. Număr mai mulţi băieţei, dar o văd şi pe Eleonora printre ei şi asta mă miră, doar Eleonora era fetiţa cu instincte materne mai evidente. Dar poate că acest fapt nu este în contradicţie cu plonjarea în fund de la înălţime.

La activitatea zilei copiii au decorat şi alcătuit câte un zmeu cu faţă umană. Unele mame preferă să indice copiilor un model de decorare, altele lasă acest aspect în totalitate la discreţia imaginaţiei copilului, astfel că în final poţi vedea zmei zâmbitori cu feţe umane sau zmei trişti suprarealişti. Sau invers.

Cântăm şi dansăm la începutul şi la sfârşitul întâlnirii şi de fiecare dată citim câte o cărticică frumos ilustrată cu o scurtă istorioară aşa încât să nu se plictisească nimeni. Ieri, o maimuţică îşi căuta mama printre animalele din junglă, iar până să o găsească, a descoperit că animalele pe care le întâlneşte sunt foarte diferite, unele au aripi, altele nu au picioare, altele au nasuri lungi sau gâturi lungi, altele sunt viu colorate pe când altele sunt gri-pământii.

Ne-a plăcut, Felix a părut încântat, ceea ce şi ne-am dorit.

Test de coerenţă

L-am învăţat pe Felix un cântecel şi o poezie mică în germană. Le zice şi el cum poate, chiar de nu ştii germană îţi dai seama în ce limbă le zice. Care va să zică a prins melodia. Nu vrea să le spună la comandă, nu insist. Horia n-a mai făcut germană la şcoală de câteva dăţi, doamna profesoară s-a măritat şi e în luna de miere. Lună de miere este şi pentru copiii care se bucură că au scăpat de germană. Germana este şi limba străină în care am purtat negocieri de două săptămâni încoace cu diverşi proprietari de apartamente din Austria, acolo unde ne-am obişnuit să ne facem vacanţa de schi încă de pe când locuiam în Slovenia. Îmi place perioada asta a anului şi pentru că îmi reamintesc cuvinte şi expresii în limba lui Goethe. Horica zice că nu este prea atras de ea, dar nu-i bai, cred că faptul că de data asta nu l-am lăsat să aleagă nu este un lucru rău. Părinţii pot hotărî uneori pentru copiii lor chiar fără să primească neapărat acordul lor, nu-i aşa? Doar uneori. Pe de alta parte, ne pare rău amândurora că Raluca nu mai are timp să se joace şi să citească în franceză cu Horica. După trei ani de franceză în particular nu aş fi vrut să o ia de la capăt la şcoală aşa că am ales germana ca a doua limba straina. „Mami, ştiu cum se spune la Polizei….poliţie”, învaţă Felix primele cuvinte în germană.

Horia mi-a găsit ieri încărcătorul pentru aparatul foto. Sunt bucuroasă, abia aştept să fac o poză cu el după atâta vreme. Haosul nu este atât de mare precum ar putea părea, însă scăpări avem la toate nivelurile. Se pare că ieri a fost o zi a redescoperirilor. De data asta eu am fost cea care, fără nici cea mai mică speranţa, am găsit „Marile speranţe”, romanul rătăcit de Horia. Ei, acum să vezi dilemă, pe care să o citească mai întâi, pe cea ivită de unde nu se aştepta nimeni sau „Robin Hood”?

L-am ascultat pe Horia la română, s-a pregătit pentru testul de azi despre câmpul lexical. Oare ce înseamnă „trăsătură de sens”, nu îmi amintesc de noţiunea asta şi îmi pare destul de dificilă pentru copiii de clasa a cincea? Sunt mulţumită şi încântată, pentru că doamna de română îl îndrăgeşte pe Horica. În special pentru că prinsese o frică teribilă de limba română. Se pare că ameninţările doamnei învăţătoare referitoare la exigenţa şi inflexibilitatea profesoarei de limba română nu s-au confirmat in realitate. Cel putin nu şi în ceea ce-l priveşte pe Horia. Totuşi ar putea să scrie un pic mai frumos. Şi scrisul meu de copil de clasa a patra era dezordonat, înghesuit, neregulat, deci inestetic. Apoi, chiar dacă nu a devenit un scris frumos, s-a aranjat în pagină şi a primit omogenitate.

Ca mulţi copii mai ales la început, Kiti are o materie preferată: educaţia fizică. Azi s-a urcat singură pe aparate, e mult mai bine ca la început. S-au obişnuit şi profesorii din şcoală cu prezenţa ei acolo. Nu e aşa de rău pentru nimeni în cele din urmă. Putem sta deja de două ori pe săptămână toate cele patru ore. Oare muzică nu au? Nu-mi amintesc să fi văzut materia asta în orar. Cum ar fi posibil?

Aşa cum Felix învaţă un cântec într-o limbă pe care nu o cunoaşte şi aşa cum cântam şi noi când eram mici cântecele pe care le ascultam, cu nişte cuvinte inexistente în limba respectivă însă care semănau atât de bine cu cele pe care de fapt încercam să le imităm, la fel învaţă şi Kiti diversele activităţi pe care le faci în mod obişnuit într-o zi. Automat, copiază unii paşi destul de bine, pe alţii îi sare, iar pe restul îi aproximează. Şi tot aşa până într-un târziu mai apropiat sau nu, cand reuşeşte să repete întreaga secvenţă a activităţii cu pricina cu destulă acurateţe. Alteori improvizează. Ca azi la masa de prânz. Între fraţii ei poziţionată la masă, are locul perfect din punctul ei de vedere întrucât accesul spre farfuriile celor doi fraţi este liber. Dar nu despre asta e vorba. Murdărind din neatenţie faţa de masă, s-a întors către sulul de şerveţele din care intenţiona să rupă un şerveţel cu care să şteargă masa. Din păcate, sulul fiind abia început, s-a blocat în suportul ce-l ţinea şi Kiti nu a reuşit să-l învârtă ca să rupă un şerveţel. În schimb a reuşit să rupă o bucăţică mică din el, mică cât un degeţel, bucăţică cu care intre doua degete a purces la ştergerea mesei. A început să râdă şi noi după ea, remarcând comicul situaţiei. După care, surpriză, neştiind ce se face cu o furnicuţă de şerveţel murdar de iaurt (lecţia asta n-a mai întâlnit-o) a găsit o soluţie neconvenţională la problemă :l-a…mâncat, în hohote de râs. Acompaniate de alte hohote de râs, bineinteles.

Oare poţi să-l înveţi pe un copil să piardă (un meci de tenis) cu zâmbetul pe buze?

Fără inhibiţii

Nu, nu este moda nouă pentru băieţi mici. Şi nu este nici ţinuta preferată pentru ieşiri. Deşi cine ne cunoaşte şi ne vizitează iarna m-ar putea contrazice, nu-i aşa, din moment ce este întâmpinat invariabil de copiii în strampi.

Ei bine, deşi nu e nici la modă, dar nici alegerea mea perfectă şi deşi am ieşit din casă cu Felix îmbrăcat în pantaloni şi haină groasă în potrivire perfectă cu vremea rece şi ploioasă, nu am reuşit să rămânem la fel decât până la maşina din spatele blocului, întrucât Felix, în ciuda faptului că mămica lui îl roagă să nu se bălăcească oricând şi în orice condiţii în bălţile formate aleatoriu la fiecare ploaie, a sărit cu patos în prima baltă serioasă, nu se-ncurca cu orice adunătură neînsemnată, transformându-şi blugii în nişte învelitoare reci, ude şi respingătoare pentru gambe. Ca atare l-am dezbrăcat într-o suflare, alungând cu repeziciune sursa de umezeală, precaută şi temătoare ca în faţa unei posibile contaminări microbiene.
Şi ne-am continuat, de fapt abia început, treburile.

În cazul ăsta valoarea eventual negativă (prin ciudăţenie şi lipsă de convenienţă) a aspectului neobişnuit al copilului s-a anulat, părerea mea, prin contrastul extravagant dintre haina groasă şi umflată din partea superioară şi picioarele subţiri, păsăreşti de sub haină, creând o imagine nostimă. Iat-o:

Acum chiar că a venit. Toamna.

Arată ca într-o duminică mohorâtă de toamnă, când ploaia, temperatura scăzută te ţin in casa la căldură, în faţa unui film vechi, îndrăgit. Dar ei nu sunt mohorâţi, cum nici duminica asta n-a fost, sunt doar obosiţi după câteva ore de alergat sub soare, unii, şi de la febra unei răceli obişnuite, alţii. Aşa că ideea de a vedea împreună un film a fost primită cu bucurie.

Au început să urmărească filmul concentraţi, în poziţii destul de incomode aş zice, dar spre sfârşitul filmului s-au mai relaxat:

Dar azi e luni şi a venit toamna cea friguroasă şi ploioasă. Nu este încă prea frig, dar Felix aşa simte, el are temperatura crescuta. Apoi mai trebuie să ieşim de unu, două, trei ori din casă.

Alina îi enumeră lui Felix trei motive pentru care zice ea că nu e „babă”, aşa cum i-a spus el că ar fi. Zice ea că 1-babele sunt mici de statură, 2-babele sunt cocosate şi 3-babele au păr puţin. Felix nu pare convins de argumentaţia Alinei, eu râd cu Horica de ea şi îi recomand să se uite în oglindă.

Kiti s-a întors de la şcoală în blugii lui Horică, ai ei s-au udat, o pereche, sambata si s-au umplut de zgura, cealalta, duminica, arată chic cu ei aşa de largi. Azi nu i-a plăcut ora de sport, acolo au aparate de fitness şi Alina zice că a insistat prea mult să o ţină pe nu ştiu ce steper. Mi se pare foarte fain că au aşa ceva în şcoală. Chiar de asta are Kiti nevoie acum, cand vine frigul. Poate învăţa şi să pedaleze până la urmă. Din păcate n-am mai făcut excursii cu bicicletele de 3 ani, timp în care Kiti a crescut şi nu mai încape pe scaunelul de pe bicicleta lui tati. Acesta este al lui Felix acum.

Felix nu mai este câine, ci pisică. Dar si-a pastrat freza de câine. Asadar este o pisică cu freză de câine. Şi se deplasează, cum altfel, în patru labe. Miau-miau, pisica vrea apă, miau-miau, pisica a văzut o „viermitate” sub scaun, varianta ei, a pisicii, pentru vietate. Am reuşit doar să zăresc viermitatea, avea multe picioare (nu le-am numărat, dar ştiu că sunt opt, fiindcă era un păianjen) cu care a fugit agil printre cărţile din bibliotecă.

Azi-noapte am dormit o oră pe jos, pe elanul de pluş de la Ikea, la picioarele patului lui Felix, cu o mână printre gratiile lui să-i susţină scutecul umezit pe fruntea fierbinte. N-a fost rău, dar nici bine. Mă doare şi-n cotul drept de la o mişcare greşită la tenis, de ieri.

Horică a început „Robin Hood”, deşi n-a terminat „Marile speranţe”. Sperantele cele mari nu sunt de găsit.

Dinamică, porumbei, papagali credincioşi şi cafe latte

Se mişcă lucrurile odată cu noi. N-am mai spart de multişor niciun pahar, dar astăzi un ciob răzleţ s-a ivit de sub maşina de spălat. L-am luat cu degetele uşor, oare de unde vii şi cât de mult ai rătăcit? Totul e în mişcare, până şi părul celor doi Gogo, omuleţii cu părul de iarbă, creşte neîncetat. I-am tuns împreună cu aparţinătorii, Horica şi Felix, în baie, deasupra vasului wc-ului. A fost distractiv şi în ciuda locului în care i-am tuns, am tras adânc aer în piept, astfel ca izul ierbii proaspăt tunse să-mi aducă amintirile casei în care am locuit şi în care s-a născut stăpânul mai mic al unuia dintre Gogo.

Se mişcă şi cărţile, se mişcă şi jucăriile, dar asta o ştie orice copil. La noi mai mult ca la oricare. În pătuţul lui Felix număr una, două, trei…cinsprezece colocatari semipermanenţi. Nu e niciunul în acelaşi loc unde era cu o seară înainte. Nici Felix nu stă pe loc, de fapt el se mişcă cel mai mult dintre toţi aşa că noaptea, când pe întuneric mă aplec deasupra patului să-l învelesc, îi caut cu degetele făţuca pentru ca sa aflu unde a ajuns si ca sa nu i-o acopăr.

Ah, dar să vedeţi cât de mişcătoare sunt caietele şi penarele lui Horica! Ele sunt chiar impertinente, nu se codesc să ajungă absolut nicăieri. Un mic rezervor cu cerneală pentru stiloul lui Horica a ajuns chiar în maşina lui tati!!! Acolo unde l-a găsit Kiti. Şi fiindcă n-am avut timp de Kiti la fel cum n-am putut să-i întreţinem pe băieţi, copiii au găsit o cale pentru a alunga plictiseala aşteptării pe părinţi. În timp ce Horica şi Felix au adunat cu resturile de la un McDonald’s salvator vreo patru câini la fereastra maşinii, Kiti şi-a promis în barbă că va desface cumva rezervorul plimbăreţ de cerneală. Şi pentru ca a reuşit să se ţină de promisiune, când mi-am aruncat ochii pe faţa şi mâinile ei devenite albastre, mi-am dat seama că tricoul roşu cu dungi albe şi picăţele albastre de pe ea a fost doar roşu cu dungi albe de dimineaţă şi la origine. I-am promis tricoului că-l salvez cu Vanish, iar Felix a fost de părere că tot Vanishul îi va rezolva fetei şi faţa. Până la urmă n-am scăpat de picăţelele albastre de pe tricou cu Vanishul mincinos, astfel că am renunţat să-l aplicăm pe faţa albastră a fetiţei pe care o lăsăm în seama săpunului zilnic si speram că până la urmă să revină la culoarea naturală.

Se cutremură întreg apartamentul de câteva ori pe zi când arunca obiectele din loc în loc ca pe o minge. Iar mingi, fiindca răspunsul lui Kiti la întrebarea, care este jucăria ta preferată, este minge, mingi, avem nenumărate exemplare. Nu există încăpere fără minge. De-o fi baie, de-o fi cămară, de-o fi bucătărie sau cameră de zi.

Porumbeii mesageri ce vor fi ai lui Horica în curând au ieşit din ouăle lor. Sunt albi şi nu au creste. Inca nu au ajuns la Bucureşti. Aşa că Horica îi visează doar, noapte de noapte.

Ştiaţi că unul din cei doi papagai peruş ai domnului profesor, scăpaţi din curiozitatea unei fetiţe mici-mici care a testat deschiderea uşiţei coliviei în libertate, a revenit dramatic în colivia sa după aproape o săptămână de pribegie? Pe noi ne-a impresionat tare micuţa pasăre despre a cărei inteligenţă supravieţuitoare nu se auziseră veşti prea bune. Din păcate prietena lui nu a mai găsit calea de întoarcere. Sau şi-a găsit fericirea pe altundeva. I-am sugerat domnului profesor să-i aducă o altă parteneră lui Papi. Din nefericire, băbuţele-papagaliţe nu au căutare, deci nu sunt de vânzare.

Tati crede că la Starbucks pun droguri în cafea. Altfel cum se explică faptul că ne abatem pe acolo mereu şi mereu?