Din vârful pământului

Uneori vacanța de iarnă a ultimului an de liceu nu este ultima vacanță de schi împreună cu părinții și cu frații tăi, dar numai gândul că ar putea fi îi întristează pe amândoi frații. Sunt cu ei pe telescaun, iar soarele prietenos îmi dă imbold să sper. Om veni iarăși la anu’ la schi, doar că mai repede, în vacanța ta de viitor student, ce zici? Îmi dă imbold să sper, dar nu-mi dă dreptul să uit că atât copiii, cât și adolescenții, mai ales adolescenții, sunt prea ancorați în prezent cu trup și suflet, mai ales suflet, ah. Uit așadar și îi supăr fără să vreau pe amândoi. Felix plânge, mi-e teamă că-i îngheață lacrimile, dar ele nu îngheață niciodată când sunt autentice. Horia tace. Eu ce să mai zic, am zis-o. Unde este căciula Adidas scăpată de cineva în valea pietroasă adâncă, de sub noi, printre copaci, pe care o tot vedem de câteva zile încoace? O caut disperată cu privirea, știu că este pe-aici, dar nu o văd, să rămână nedescoperită de ochii mei îmi stă ca o sentință pe creier. Dacă nu dau de ea,…nu mă încumet mai departe, în același timp zăresc căciula. Uite căciula, strig ușurată, iar băieții, descoperitorii, încuviințează lipsiți de chef, adevărat! Adevărat, da, adevărată este și absența sincronismului sufletesc dintre noi, apoi am o revelație, în asta stă toată nepotrivirea dintre generații, în lipsa de concomitență emoțională. Adică nu că nu putem simți la fel, ci că timpii în care simțim la fel sunt defazați; prezentul adultului este ușor acrit de vremea ce a trecut, pe când cel al copilului clocotește de pasiune. Nu mă îndoiesc că prezentul se poate petrece ca un cântec monoton, imparțial și franc, fiindcă nu pot să nu mă gândesc aici, din vârful pământului, oare ce ar zice Kiti despre asta?

 

16754280_10212055464811999_1693967138_n

Atent și visător

Mi-a spus doamna învățătoare despre Felix că i-a testat de mai multe ori aparenta neatenție din ore, punându-i întrebări la care băiatul a răspuns corect. Într-adevăr, asist la câteva dintre orele lor și îl observ cum pare că visează. Visezi?, desigur, nu-l întreb ușor îngrijorată, deși parcă l-aș întreba, doar ca să-l aud că îmi răspunde cu a sa marcă însemnată încă din bebelusie, „cum adică?”. De fapt, visează cât visează cu ochii deschiși, dar mai mult decât visează, la școală nu se entuziasmează, bineînțeles, cu pauzele obligatorii pentru entuziasmare. Copiii se învârt în cerc în șir indian, cântând și dansând conga, șirul mă depășește treptat, tot în ritm sincopat, cum este și muzica, îi privesc pe toți cu drag, dar chipul lui Felix îmi rămâne întipărit pe retină. Nu am îndoială că-mi lipsește din luciditate, doar îmi privesc copilul, și totuși băiatului îi țâșnește maturitatea din privire; se dezvăluie mai lesne în dinamică, decât în postură statică, el nu este mai înalt decât colegii săi, dar îmi apare uriaș prin prisma ochilor săi mari, pătrunzători, el nu este nicicum mai puțin copil, însă intuiesc iz fin de melancolie în aerul său visător. Simt că am făcut o descoperire importantă. Sunt la birou, scriu pe laptop de împrumut și simt că-mi trădez Mac-ul, lăsat de câteva zile la reparat, pentru că încep să mi se ordoneze gesturile prin care îi comand tastaturii de împrumut ce să execute. Mă obișnuiesc și-mi pare rău. Mă reatasez și-mi refuz bucuria noului atașament. Îmi fuge privirea către Toată lumina pe care nu o putem vedea, este titlul cărții ce mă atrage să o încep cât de curând, culcată pe marginea biroului. Toată lumina pe care nu o putem vedea. Ce titlu încurajator! Atâtea parfumuri pe care nu le putem mirosi, așa de dese savori pe care nu le putem intui, întreaga durere pe care nu o putem îndura… Și totuși, ajunge doar solicitudinea de părinte, ca să ne putem măcar imagina.

15320392_10211281713388697_582796957_n

Răspunzător

Vin gânditoare de la o întâlnire cu doi dintre educatorii lui Felix, dar dacă n-aș veni gânditoare, de ce m-aș mai fi dus? Am vorbit despre responsabilitățile școlare ale copilului și motivele pentru care copilul le refuză uneori. Doamnele profesoare mi-au confirmat ceea ce știam deja de la Felix, că acesta le vorbește adesea colegilor despre Kiti, surioara lui este eroina admirată a întâmplărilor povestite cu haz. ”Kiti e tare” este părerea tuturor. Felix crede că este atât de ”tare”, încât de dimineață mi-a spus, dacă s-ar întâmpla să se trezească peste noapte Kiti că știe numai spaniolă pe lume, ”Doamne, cum ar fi să iasă din dormitor, spunând, Ola!”, atunci ne-ar obliga pe toți să învățăm spaniola urgent și noi am face-o. Da, bineînțeles că am face-o, de fapt, chiar o facem, în definitiv Kiti comunică cu noi, nevorbitori de spaniolă, într-un fel de spaniolă. Deci da, ea este tare, noi stăm mai prost cu abilitățile lingvistice. Nu am cum să ignor faptul că Felix este singurul din familia noastră care studiază sau a studiat vreodată spaniolă. Să revin la a fi sau a deveni responsabil. Nu mă gândesc acum la dezechilibrul de responsabilizare pe care băieții noștri îl experimentează din cauza condiției familiale specifice în care cresc, ci la faptul că anumiți copii sunt înzestrați natural să intuiască subtilitățile ostile ale diverselor medii și împrejurări în care sunt puși, ceea ce îi determină să respingă în mod aprioric anumite practici, așadar ei refuză intuitiv supunerea normată artificial. Nu spun că școala trebuie să constituie neapărat un mediu ostil, fiindcă nu este cazul școlii noastre, dar spun că unui receptor extrem de sensibil îi este relativ greu să își potrivească armonios frecvența de stimulare. De aceea, poate, uneori Felix răspunde pentru ceea ce face și alteori șuieră deranjant, ca un radio stricat.

310466_2479827085113_588891253_n

Creștere

Deodată, către miezul nopții, pornește și plânge. Printre cele mai tulburătoare experiențe de părinte. Sar ca arsă de pe canapea, într-o clipă sau mai curând mă arunc în pat, deasupra băiatului. Temperatura corpului se simte normală prin fruntea înaltă, enteroviroza de ziua trecută perturbă mai degrabă conștiința, iar intuitiv, Felix a aproximat fidel cauzalitatea dintre durerile abdominale și cele de cap, pe care le-a resimțit, el și-a explicat ușoara cefalee prin ”enervarea dată de durerea de burtică”. Plânge, dar nu poate răspunde tirului netot de întrebări, din fericire, suntem părinți puțin încercați de îmbolnăvirile propriilor copii, de unde tulburarea. Plânsul din somn trece sfâșietor în plâns în trezie. Cum te cheamă, cine sunt, cât înseamnă un sfert și altele, la fel de iraționale, de parcă monștrii din vis ne îngrozesc după vreo rațiune chibzuită. Începe în sfârșit să ne ofere răspunsuri, mai întâi absurde, ca ”plâng pentru că dansează Horică”, apoi tot mai limpezi, ca ” un sfert din cât?”. Rămâne bunînțeles că va dormi cu mine restul de noapte, dar mai întâi îi propun să coborâm împreună la bucătărie să își bea ceaiul pe care nu l-a mai băut înainte de culcare. Îl ajut să coboare din pat, apoi, mână în mână, coborâm. Cum mergem noi așa, în liniștea și semiîntunericul nopții, am o revelație. Copilașul este uriaș, mult prea mare decât îmi închipuiam. El se poartă ca un pui care se cere ocrotit, numai că îmi apare deșirat. Tresar, trăiesc un șoc de înțelegere. Cât timp a trecut de la ultima pervertire a percepției? Îl învelesc pe Felix cu o pătură uitată de o vreme în pătuțul bebelușilor noștri, acolo, în pătuțul încăpător, plutește un aer de limpezime și duioșie care îi alină și îi țin somnul lin.

FullSizeRender-20

Și visarea

(continuare)

În timp ce îi direcționez mâinile spre bara ruginită, fiindcă mi-e mie nesigur pământul sub picioare când îmi las ochii să vadă nestatornic apele de dedesubtul nostru, darămite lui Kiti, cum i-o fi?, ca s-o îmbrățișez din spate și să-mi sprijin cu încredere capul pe umărul ei drept, ne ținem astfel comod într-o pace rară, ea își privește din timp în timp frații-pescari, de la vreo șase metri depărtare, cum lansează, așteaptă câteva secunde, mulinează, apoi se mută ușor din loc și-o iau de la capăt ca-ntr-un dans oarecum complicat pentru necunoscători. Ii admir și eu cu drag, Horică-un pic agitat să reîntâlnească monstrul cu care a dat odată ochii, iar Felix-agitat să ajungă mai repede acasă, mai ales că lui i-a surâs deja norocul, a prins mai devreme un șalău mititel, pentru el pescuitul este mai degrabă o activitate de împrietenire cu fratele său, nu pentru că nu ar fi prieteni, ci pentru că este fratele mai mic. Am vreme de visare, dispusă fizic și emoțional cum mă aflu, căsuța pescarilor împresurată de ape, stufăriș și sălcii, caldă, primitoare și amorțită de un soare arzător nesperat mă transpune într-o lume aventuroasă și veselă, copilărească, poate ca-n Huckleberry Finn, de aceea vreau s-o fotografiez frumos, la fel cum o văd cu ochii minții și reușesc s-o fac. Sunt singură doar cu copiii și câinii și câmpul nemărginit și lacul și visarea și ritmul lent al vieții și gândul către biciclistul nostru și egretele-superbele și pescărușul acela ireal de albastru și…
13120033_10209480517159917_899268630897928945_o

Armonii

Îmi dă o stare bună să descopăr zeci de copii de toate vârstele înaintea recitalului de pian al școlii și nu mă gândesc prea mult la o eventuală apatie a părinților în alegerea studiului pianului, ca urmare a unui fason colectiv mai degrabă decât a unei convingeri personale, am încredere deplină că undeva, cumva, poate la un nivel greu de intuit, muzica și instrumentul care o emite ordonează fericit o lume sau mai multe. O lume intimă ordonată, o lume-reper pentru un viitor spirit critic sau esența ființării omului liber.

Tot așa, cu drag le observ copilașilor neliniștea din picioare, acolo unde se găsesc, sub claviatură, dinamica încântătoare a picioarelor este o oglindă subtilă a personalităților și încrederii micilor interpreți. Poți recunoaște adesea tensiunea trupului, timiditatea sau dezinvoltura temperamentului, dar și stăpânirea de sine și siguranța pe care orele de studiu le înlesnesc, însă nu este neapărat acesta motivul pentru care jocul picioarelor mi se pare atât de atrăgător, ci motivul se leagă în înduioșătoarea inerție a gestului copilăresc din timpul exercițiului pentru maturizare, un gest bineînțeles permis, mai ales când se întâmplă ascuns de propria privire.

În altă ordine de idei sau poate chiar în aceeași (iată unul din gândurile mele optimiste), în drumul nostru (lung) către școală ajung împreună cu băieții (desigur, nu pentru prima oară, deși puținătatea expresiilor fetei ne poate scuza entuziasmarea) să hotărâm că dacă există vreo certitudine pe lume în ceea ce o privește pe Kiti în afara iubirii ce i-o purtăm, atunci aceasta trebuie să fie înzestrarea copilei cu simț muzical, pentru că iat-o din nou pe Kiti fredonând voce de clarinet și alte instrumente, în ton congruent cu cel de pe fundal. ”Ce folos?”, s-ar putea întreba pragmaticul și ”oare?”, ar putea pune la îndoială scepticul, numai că atât folosul, în primul caz, cât și exactitatea, pentru celălalt, sunt noime inventate atât timp cât bucură pașnic un grup simțitor de oameni.

DSCN5287-002

Copilule


Adesea auzi că ivirea în viața ta a copilului special te face mai reflexiv, mai atent la tine, așadar mai pregătit să trăiești în armonie cu ceea ce ai fost dat să poți fi și cred că asta se poate întâmpla, pentru că ești forțat oarecum să observi mai atent, să pui la îndoială, să exersezi, uneori până la epuizare, răbdarea, să ai încredere, să speri, să inventezi și să testezi, apoi alte asemenea conjunctive prin care redefinești imposibilul. Dar oare nu orice copil ar putea înlesni toată această prefacere, trebuie el să fie special și în sensul prin care îl opunem ‘normalității’? Eu zic că nu. Cred că părintele unui copil cu dezvoltare ordinară sau extraordinară (aici sunt puțin ironică, întrucât elementul de compunere savantă apare prea des în percepția asupra propriilor copii), așadar cred că părintele nu are meritul esențial pentru normalitatea sau peste-normalitatea copilului său, iar acest amănunt, frecvent trecut cu vederea, nu îi dă timp nici lui, dar mai ales copilului să crească armonios. Cred că cele mai ignorate în creșterea copilului îi sunt emoțiile și curiozitățile, întrucât în desfășurarea procesului de a crește copii, acestea sunt cele mai puțin vizibile, cele mai greu scalabile, cel mai dificil de descoperit. Am o singură idee: să ne primim copiii pe lume cu mai puțină aroganță și mai multă curiozitate, în definitiv am fost și noi odată copii.

IMG_0596

 

Nimereli

Băieții se nimeresc deodată în camera de muzică, în paranteză spun, cine n-are cameră de muzică să-și cumpere, se nimeresc nu doar în cameră, ci și în acorduri, ce cânți acolo, întreabă cel mare în timp ce-și împletește măiastru degetele printre corzile chitarei, Star Wars, uite nu știi să citești, răspunde obraznic cel mic, acorduri desperecheate cu vorbe se unduiesc încoace, mă fac atentă, sol, do, fa diez, ceva așa își spun, pare simplu, dar când dorința împlinește simplitatea, poate începe complexitatea. Potrivirea nu este întâmplătoare sau este, de fapt, nu este, eu cred în neîntâmplare, fiindcă întâmplarea îmi folosește mai mult când raționez, așadar este ziua mamei, iar armonia punctuală dintre frați se augmentează într-una mai plină, melodioasă, cu drag, pentru mine, mulțumesc.

La radio lălăie un băiat insistent, după voce efeminat, ‘it’s hard to say no’, ‘it’s hard to say no’, iar Felix pare ori să nu-l creadă, că prea se contrazice singur, ori să creadă că e cam prostănac. Nici mie nu-mi inspiră încredere. Caldarâmul se punctează delicat cu bobițe albe de gheață, frumusețea efemeră ține o clipă, prelungită artificial, ca pauza de după extrasistolă, atât și de la capăt, nu contează care. Kiti se bucură că ne impresionează, noi acumulăm impresii felurite privind-o și ascultând-o, acum mă alege pe mine, apoi pe Felix să-i ținem isonul. Mă tulbură ușor gestul matern cu care-și îmbrățișează fratele, n-am cuvinte să-i deplâng imposibila maternitate, dar n-am nici dreptul să simt în felul ăsta, așa că refuz desfrâul emoției ce mă cuprinde. Las soarele să schimbe perspective îngrijorătoare, straniu, chiar asta face, mă uită și mă conduce acasă în miez de zi, să coc trei vinete și-o pâine, apoi să croiesc o bluză. Mi-e imposibil să-i spun ‘nu’.

Matematica din privirea lor – o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea ‘ce este matematica pentru tine?’,  ‘cum arată o lume fără matematică?’, mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia ‘univers de forme’ și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!