Intre margini

Adevărul este că iubesc să am spațiu, sunt o timidă care nu suferă de timiditatea ei. Spațiul care mă poate ține într-o relativă fericire este distanța propriu-zisă pe care prefer, când este posibil, să mi-o iau față de tine și tine sau timpul pe care-l întârzii intenționat ca să pot spune, face, simți sau liniștea pe care mi-o construiesc ca să-mi ascult neliniștile sau mișcarea adesea nearmonioasă pe care mi-o impune copila ca să fie fericită, un fel de dans sucit, in(de)finit pe care, recunosc, îl dansez destul de ușor, slavă Domnului. Despre dansul ăsta extatic sau mai bine razna vreau să scriu acum, dansat aseară la concertul unde am îndrăznit să ne iau împreună, sătulă de lăsat în urmă trupuri și suflete. Nu este neapărat o fericire să ai locuri sau rânduri libere la concerte, dar de data asta lucrul ăsta n-a contat cred dată fiind imensitatea sălii de spectacol, mai ales că doar cele mai îndepărtate locuri, rânduri, nu multe raportat la toate, au stat libere. Sau aproape libere, pentru că am luat-o pe Kiti și am urcat departe, doar noi două, să ne dansăm în voie la figurat, dar și la propriu dansul ăla poate mai greu de înțeles sau chiar disturbator pentru mulți, că e cu alternanțe amețitoare minor-major, contrapuncte, covrigi de buzău, lichide, infinituri, patos, contraste, dar și niște armonie mainstream, că fără ea te trezești hulit de cei aflați după marginea în care te-ai pus.

 

PS: mulțumiri și recunoștință organizatorilor concertului pentru delicatețe. ❤️

 

 

72B18638-18CD-4D84-B11B-54EFD54F14F2

Metamorfic

Nu știu de ce vine mereu sceptic la concertele de jazz la care îl invit, suntem mama și fiul, cel mai mult mă bucură că vine, îmi spune întotdeauna că lui clasicii îi dau emoția aceea profundă, pe care cuvintele n-o pot decât schița, poate că scepticismul său este doar o mască a ușurinței cu care se poate atașa sau poate că este foarte exigent, mă simt uneori alături de el ca o școlăriță impresionată de cunoștințele profesorului ei, apoi, când începem să râdem amândoi ironici de noi înșine sau obraznici de cine știe cine sau ce, înțeleg că a uitat de scepticism și a recunoscut bucuria, ne prefacem în doi prieteni vechi, urmând ca, spre finele concertului, când Cătă ne îmbrățișează protector în îmbulzeala pașnică și plină de speranța că muzica este o cale de scăpare, mă simt împinsă de la spate să redevin mama fiului meu, Horica.

12265812_10208172002447867_1782073049615472265_o

 

Nota: dupa seara plina de emotie a concertului Ibrahim Maalouf