Metamorfoze

Simți să te lamentezi și o faci plângând de-ți sare cămașa de pe tine, de ce, de ce nu-mi dai pace măcar acum, când mă simt ca dracu, de ce mă chinui cu și mai multă ardoare decât o faci în mod obișnuit? Plângi în hohote și abia te ții după copilul-locomotivă ca să-l împiedici să mute dulăpiorul din hol și fotoliul din camera de zi, să îți arunce perna pe care îți sprijini dureros gâtul înțepenit atunci când ai liniștea să o faci, să îți arunce în poală ca pe niște ofrande ghetele murdare de la ușă sau altele asemenea. Iți pui singură cu glas tare iarăși aceeași lamentabilă întrebare, de ce, de ce, deși nu aștepți decât o palmă invizibilă care să-ți închidă gura aia plângăreață odată, deci te compătimești și te dușmănești deopotrivă. Apoi cazi extenuată în fotoliul fără pernă și nu-ți mai pasă de nimic în afară de integritatea fizică a copilului tău exaltat, apropii pleoapele între ele ca și cum tragi cortina între două acte și îți lași plânsul să se consume liniștit până la ultimul suspin. Copilul-locomotivă dispare înainte ca tu să-ți dai seama, chiar dacă o urmărești pe sub gene, se așază ingenuu lângă tine ca și cum e un fluture delicat abia metamorfozat dintr-o omidă. De parcă n-ai fi plâns destul, plângi încă puțin, de data asta fără lamentări și fără dușmănie, doar cu duioșie. Trăiești deodată atât de mult calm încât te rupi ușor de realitate, chiar dacă concretul clipei este fericit. Ațipești ușor și te trezești în câteva clipe de parcă n-ai fost tu aceea de dinainte. Iți spui, ce fericire totuși că nu suntem singuri pe lume și ai grijă să nu uiți cât de fragil ne poate fi echilibrul.

 

50921789_2143603369237146_2626219196941336576_n

Amintire

Omul care tace are aerul melancolic al străzilor pustii ale copilăriei. O privesc ca printr-un geam gros de sticlă permeabil, nu la glas sau privire, ci doar la atingere. Dar nimeni nu se atinge cu nimeni, la fel cum nici timpul pierdut al copilăriei nu se poate atinge cu timpul prezent, cel puțin nu nemijlocit. Tăcerea și neprivitul îmbracă oarecum deprimant claustrarea în care se ține nu neapărat de bună voie. Kiti cea tăcută are aerul trist al orașului părăsit de copilărie. Si grav, ca un punct culminant. Dar asta numai când nu râde. Atunci se petrec atingerile care, de altfel, mereu ne sunt la îndemână. Hohotele fetei sau amintirile. Străzile orașului sau, paradoxal, dovada vremelniciei. Punct sau contrapunct.

 

 

7EE7BE75-017E-43AE-9838-D9A0847EBD3F

 

 

Limba maternă

Kiti vorbește românește, zice Felix, fiindcă Kiti îi cere răspicat, apă. Kiti nu doar că vorbește, ci o face în limba maternă (deși nu-mi pot opri impulsul de a contrazice puțin explicația cunoscută a expresiei limbă maternă, pentru că, iat-o pe fata noastră, carne din carnea mamei sale, care, în ciuda a ceea ce spune Felix mai sus, dovedește fără echivoc că limba ei maternă are vag de-a face cu vorbirea propriu-zisă sau cu lexicul limbii, aceasta îi este mai degrabă o colecție misterioasă de înțelesuri inefabile, un glosar nescris și unic de noime și tâlcuri, închid…), așadar graiul fetei negrăit se face difuz auzit (ea articulează stângaci cu multă strădanie banalul „apă”), iar Felix îndeasă cu generozitate într-un singur cuvânt de pe lume întregul vocabular al limbii noastre. „Kiti vorbește românește”, spune Felix și atât cât de mare este nepotrivirea dintre obiectivul și subiectivul copilului care observă este și dragul pe care calitatea de matern ce mă compune mă umple subit.

 

 

 

50428399_356082978280149_6682481187111305216_n

Dare de seamă

Cere (uneori cu disperare) să-i imprimăm pe mâini tatuaje, nu arată vreun interes special pentru anumite imagini, chiar se mulțumește, când ne e răbdarea depășită de insistențele ei stridente, cu mâzgăleli grăbite ce ies din exasperarea cu care nu ne putem, desigur, lăuda și din pix, cariocă sau ce se mai ivește la îndemână, în afară de rarele chei sol și floricele sau și mai rarele desene diverse pe care imaginația le naște când are timp eu îi desenez inimi, inimi mari, inimi mici, inimi cu rotunjimi perfecte, inimi înlănțuite, inimi simetrice, inimi izolate, inimi pline, inimi conturate, inimi răvășite, inimi line, inimi frânte, inimi duioase, inimi fremătătoare, inimi rigide, inimi albastre, inimi albe, inimi transparente și mai ales inimi transparente, fiindcă chiar copila însăși mi-a deslușit taina de a dărui transparent sau invizibil sau inaudibil sau imperceptibil sau inodor sau insuportabil din inimă sau măcar așa am ajuns să cred, că am înțeles, ceea ce e cam același lucru în definitiv, desenez mii de inimi pe mâinile ei inimoase și ritmic bătătoare, niciodată liniștite cum neliniștită trebuie să fie o inimă, nu neapărat o mână, desenez ca-ntr-o transă sau o experiență mistică de auz în surzenie sau vorbire în muțenie, desenez, ce să fac?

 

thumbnail

Minunile de care nu avem nevoie

Zicea într-o carte un mare scriitor că omul este nefericit pentru că nu i se întâmplă măcar de două ori pe zi câte o minune. Cred că nefericirea omului are mult de-a face cu nesiguranța și cu ubicuitatea caracterului său părtinitor. Să ai parte în permanență de franchețea celor apropiați, în ciuda faptului că aceasta te poate neferici temporar, iată poate o cale paradoxală către fericire. Când ai parte în fiecare zi de momente izolate sau mai extinse de sinceritate dureroasă din partea copilului afectat de autism, tinzi să-ți plângi amar nemulțumirea, să implori să se înfăptuiască minunile de care crezi că ai nevoie, dar asta numai pentru că tu nu înțelegi din ceea ce copilul face decât o mică parte, anume cea care te defavorizează pe tine. Sinceritatea oamenilor din jur este idealul, dar artele și literatura în mod special o împlinesc cu mult succes.

 

 

48397810_943245422732380_400054449613045760_n

Un sfârșit de sfârșit de săptămână cu caracter

Kiti este pregătită pentru școală, urmează să mă aștepte pe mine să fiu gata. Are locul ei de așteptare în dormitorul nostru, un scaun lipit de unul dintre pereții unui colț de cameră. La colț este doar o întâmplare sau nici nu știu dacă să mai cred în doar întâmplări. Măcar stă cu fața spre dormitor, vede tot sau, mai bine, vede tot ceea ce vrea să vadă. Pe noptiera din partea mea de pat zac într-o discretă dezordine un teanc măricel de cărți, o sticluță goală de antiacide, o lampă, un butoiaș de apă gol, un săpun din lavandă împachetat, o copertă de carte și, ascuns sub ea, un elastic negru de păr. Kiti n-are liniștea promisă de respectarea rutinei, nu-mi mai recunoaște pe moment autoritatea, ea îmi dă mâinile întinse a disperare la o parte cu un gest ferm și-o încleștare de maxilare, trece de mine și se repede ca o fiară să scoată elasticul de păr rătăcit pe noptieră de sub coperta de carte și să mi-l dea mie. Eu îl refuz înciudată, dar recunosc îndată sentimentul de supunere, m-a mai năpădit desigur și-n alte împrejurări, primesc elasticul de la copilă și mânioasă îl arunc peste cap departe. Kiti se recompune trup și suflet. Abia acum simt că se termină weekendul, chiar dacă mie îmi rămâne sufletul puțin în urmă.

47429499_10217767947420494_7641288969010806784_o

Mânios, da

Mă învârt în bucătărie cu Dilema veche făcută sul în mâna mea cea mai nervoasă, urmăresc o muscă sau poate două. Kiti stă la masă pe locul ei, cel din mijloc, mă urmează îndeaproape cu privirea. Ușa este încuiată cu cheia 12, una dintre cele trei înnodate pe un șiret bleumarin, chei fără de care cu toții (mai puțin ea, firește) suntem incompleți. Ca o paranteză, visez la un sistem de blocare a ușilor pe bază de amprentă, voce, zâmbet, puls, orice, numai să nu mai depindem de șnurul cu chei care mereu se rătăcește. Deci urmăresc o muscă și, chiar dacă nu mă văd, îmi pot imagina mimica fioroasă după valurile de furie ce mă traversează dinspre suprafață spre adâncuri, valuri ce-mi lasă chipul brăzdat și sec ca țărmul după retragerea apelor din timpul mareei. Bodogănesc și dau ocol bucătăriei cu arma în mână pe care o folosesc cu ură, cum se folosesc în general armele, și mă străfulgeră revelația ridicolului a cărui protagonistă sunt, dar asta nu mă oprește. Kiti continuă să mă privească curioasă, ceea ce este oarecum neobișnuit să se întâmple acolo, în bucătărie, iar atenția ei mă tulbură. Mă las deodată inundată de emoție, scap ziarul din mâna care nu mai simte brusc nervos, las muștele să cadă singure în lapte și pornesc în a mă compătimi de una singură sau poate nu doar singură. Mă torturez întrebându-mă, oare cum mă vede Kiti în reacțiunea febrilă, oare curiozitatea exprimată în privirea copilei mai devreme înseamnă recunoașterea furiei cu care și pe ea o onorez uneori, ca pe muscă, căci nu are cum să nu îmi știe mânia, fanatismul cu care îi interzic atâtea și atâtea acțiuni. N-am încotro, îmi înghit în silă meschinăria ce mă mână uneori de la spate și mă bucur măcar că sufăr de disfagie. Mă apropii de Kiti care, cum ajung lângă ea, sare de pe scaun și încearcă a o suta douăzeci și noua oară ușa, apăsând brutal clanța. Zâmbește cu un fel de înțelegere tainică a lucrurilor pe care nu pot s-o deslușesc, apoi revine resemnată pentru încă câteva clipe pe scaunul ei. Termin de aranjat masa pentru prânz, caut cheia 12 ( o știu, este ceva mai deschisă la culoare decât unșpele și mai mată decât zecele) pe șiretul bleumarin cu chei, descui bucătăria și cineva țâșnește veselă, cvasi-eliberată, ca din sulul criminal din mâna mea nervoasă de anterior.

 

PS: Fericiți părinții cărora copiii le descarcă toate tristețile în față.

 

45923235_10217591070518682_1185107779069673472_o

Incongruent

Mă miră încă și mă resemnează lipsa de congruență dintre acțiunea spontană și cea provocată ale copilei, un fel de schiță informă sau dimorfism de circumstanță, desigur, înnebunitoare din perspectiva educatorului cu care mă confund de multă vreme. Se scrie singură cursiv când simte s-o facă și se mâzgălește în lehamite altminteri. În tot acest timp, educatorul se transformă ca un aluat crescut scos brutal la rece. Firesc este, de altfel, să iasă la iveală toată această nepotrivire dintre reacțiile genuine și cele dobândite, doar că nepotrivirea se atenuează până la dispariție în cele mai multe cazuri. A-ți imita conștient propriul comportament involuntar cere un tip de raționare complexă, este o decodificare a unor impulsuri abstracte, urmată de o echivalare paralelă (nu simetrică) a efectelor acestor impulsuri. Iată de ce cred eu că, de exemplu, Kiti nu poate să mă strige decât „îm-îm”, dar poate cânta cât se poate de limpede „ma-ma-ma…”.

44719449_290145394936583_5580872593092640768_n

O întâlnire

 

 

Mila- acea zbatere în oglindă sau golul paradoxal din preaplin ale sufletului înaintea suferinței celuilalt. Să îți fie milă, dar să îți refuzi înduioșarea este o abstinență necinstită și dezastruoasă a psihicului. Desigur că toate fricile și fiecare necunoaștere înseamnă tot atâtea acorduri dizarmonice în viața pe care o interpretăm mai mult sau mai puțin după ureche, dar faptul că ele se întâmplă cu ecou reprezintă o șansă să pot să-mi spun, mi-e frică, nu știu.

Când toamna are grația celei pe care acum o petrecem, chiar și înduioșarea merită un zâmbet cald pe fețele ce-o expimă, iar mie, împreună cu Kiti, mi-este nespus de drag să o ajut să se împlinească, să nu rămână doar teama de întristare la eventuala reîntâlnire a ta cu inadecvarea copilei, ce te doare.

 

43466979_10217328516194988_4345094001045536768_o

Văicăreli sau vanitate

Omul învață devreme să fie îngrijorat, să se vaite de tot mai multe și mai multe lucruri, el însă se oprește din văicărit abia atunci când suferința lui este cu adevărat insuportabilă. Nimic nu este mai supărător decât omul care se ia prea tare în serios, pentru care tot ce i se întâmplă îi apare plin de semnificație și hotărâtor. Acesta își trăiește viața cu teama că este permanent nedreptățit, încearcă tot timpul sentimentul de dezamăgire, deși prea puține persoane au încercat vreodată să-l amăgească în vreun fel. Din această perspectivă, oamenii ce rămân de-a pururea inocenți aduc multă bucurie în jurul lor, atât de neesențial vanitoși, atât de cinstiți cu durerile pe care le simt, atât de conectați la propriile lor trăiri, la viețile pe care le rabdă. Cu toate astea, cât de incongruent și vanitoși ne socotim față de ei!
36634369_10216545705985222_6543782738774720512_o

Doare

Durerea înseamnă viață. Desigur, există și fericire pe lume, dar fericirea nu este decât reversul necesar și denaturat al durerii. Nu îi vine deloc ușor omului să-și trăiască durerea, dar bietul de el, fugind de durere, alinându-și-o cu felurite antialgice, nu bănuiește că se îndepărtează și de fericire. Dacă l-ar învăța cineva încă de mic să nu mai alerge disperat, ar viețui poate mai împăcat cu sine. Gândurile astea de zi ploioasă de vară îmi vin când mi-o amintesc ieri pe Kiti hohotind în râsete zglobii în timp ce-și însemnează antebrațele albe ca laptele cu pete albastre, neregulate de sânge capilar extravazat sub epiderma translucidă prin lovituri brutale de margini dure, anorganice.

36678930_10216540149566315_3023100181118713856_o (1)

Extravagant, dar profund inofensiv

Desigur, matematica este știința științelor, dar atunci când domeniile matematice sunt studiate doar de dragul abstractului care le provoacă, atunci devine o artă, iar oamenii care sunt influențați de matematică- niște artiști. Asta n-are nimic de-a face cu concretul vieților noastre stimulate de prezența ubicuă în minte și realitate fizică a însușirilor autistice, numai că, poate dintr-o grijă autoprotectoare sau dintr-o prostească nevoie de clarificare sau poate, pur și simplu, din înclinația mea romantică spre visare, am nebunescul sentiment că aplecarea mea nativă către matematică s-a reorganizat, ce-i drept, într-un mod bizar în tendințele exclusiviste, adesea profund estetice ale atitudinii Catincăi. Iată așadar viziunea mea poetică asupra fascinației pentru cunoaștere abstractă, rotunjirea ei în atracția magnetică a copilei spre comportare trupească și sufletească intolerantă, absolută. Astfel socotesc.

32162677_10216112916045744_5335048709681971200_n

Dans

N-am nicio ezitare să răspund la întrebarea care mi se pune în diferite împrejurări, diagnostice sau informale, ce îi place să facă. Spun invariabil: să danseze. Dar Kiti nu dansează propriu-zis, iar eu nu mint când răspund dansul.

Vin de la documentarul italianului Ivan Gergolet, Dancing with Maria, și sunt fericită. Nu doar muzica seducătoare, dar speranța, de fapt încrederea deplină că dansul ne poate ușura viața mă fac fericită.

Privește-o pe Catinca Maria, frumoasa adormită, desăvârșit sinceră pe lume, dar încleștată pe nedrept înăuntrul trupului de o discontinuă, teribilă și necunoscută rupere, iat-o tânjind din privire după fluiditatea corpului în dans. Fluiditatea corpului în dans sau descătușarea, erupția. Trupul arareori știe să mintă, iar fără cuvinte Maria trăiește în întregime cinstit.

Maria Fux, dansatoarea, coregrafa, terapeuta argentiniană din film, astăzi în vârstă de 96 de ani, ne povestește reținut despre disfuncționalitatea unuia dintre genunchii mamei sale, mamă care i-a întreținut în secret pasiunea pentru dans, și ne spune cu grația care îi luminează toată viața că ea însăși, prin dansul ei, este piciorul mamei sale.

Eu însămi caut să fiu ce îi lipsește copilei noastre, numai că îmi simt căutarea asta dureros de nenaturală și se întâmplă, de aceea, să mă resimt epuizată uneori. Suntem prinși într-un timp anapoda, părinte care-și crește copilul, părinte care-și crește copilul, părinte care-și crește copilul. Dar timpul nu are cum a se amesteca cu el însuși, pe când nouă ne merge așa o vreme.

Mi-e clar că rostul nostru nu este esențial de interpreți, mi-e limpede că trebuie să dansăm împreună. Suntem parteneri de dans.
31658032_10216052050764150_3535908126526013440_n

Albastru

Realitatea este că vor ajunge peștii să zboare în înaltul cerului albastru înainte ca oamenilor din jur să le pese mai mult de-un like pe facebook și-o bătaie pe umăr de problemele persoanelor cu autism atâta vreme cât nu învățăm să trăim în comunități, cu respect, grijă și gentilețe unul față de celălalt. Despre implicarea autorităților-numai de bine, dar aceasta depinde direct de cum ne educăm spiritul civic. Până atunci ne amăgim cu impactul estetic și de conștiință al culorii asupra omului capabil să simtă alături de noi, prietenul nostru.
29853209_10215849478179962_1799792071_n

Hiperfuncționalitate

Normal, funcționezi automat și învățat, ajungi să îți conștientizezi odată și-odată funcționalitatea organismului, funcționalitate care te impresionează sau nu, depinde de cât de impresionabil ești, dar în general nu cazi narcisic pe spate de cât de minunat ești tu pentru că te miști, înghiți, respiri, vorbești sau îți ții neîntreruptă cadența inimii sârguitoare. Kiti îmi cere un covrig, dar are deja un alt covrig în mână. Kiti cere întotdeauna covrig cu un semn rotund din două degețele (degețele, știu ce spun, deși copila este adolescentă), iar covrigul, chiar dacă nu trebuie să fie, este adesea rotund. „Vrig, vrig, vrig”,spun degețelele prin săruturile discrete, fugare, repetate ale buricelor lor ca două gurițe grăitoare. Dar mai ai unul, spun degeaba, fiindcă Kiti insistă rotund să-i dau covrig. Ii dau și fata-și împletește degetele mâinilor cu covrigii-inel, covrigii-brățară, ba chiar covrigii-pacoste, pentru că, împopoțonate astfel, mâinile ei îmi vorbesc cu greutate, dar ce minunate îmi sunt, pare că spune. Incărcate de spuse, dar mai ales nespuse, mâinile ei le caută pe ale mele. Ele îmi deschid o palmă și îmi modelează înăuntru patru impresii ascuțite, ferme, paralele. Când îmi dă drumul, instinctiv strâng palma și impresiile degetelor fetei cu ea. Cred că înțeleg. Kiti se ridică în picioare să-și celebreze hiperfuncționalitatea mâinilor care au uneori putința să o fericească.

 

29137037_10215676372172420_5862325085649502208_o

Privește-mă în oglindă!

Cred că excelentul film documentar al regizorului Raoul Peck, I Am Not Your Negro, trebuie urmărit de toți oamenii, mărturiile profunde, dureroase, pline de furie ale scriitorului James Baldwin din acest film despre discriminarea rasială a anilor 60-70 din Statele Unite sunt pe cât de revoltător-actuale, pe atât de promițătoare din perspectiva trezirii omeniei din noi, acum, la început tulburător de atroce de mileniu. Baldwin spune: „Nu mă puteți condamna la o viață izolată în ghetou, astfel încât să nu fiți nevoiți să mă priviți în față, fără să deveniți voi înșivă monstruoși, dându-mi în plus avantajul înfricoșător de a vă putea cunoaște mult mai bine decât ați putea voi afla despre mine. Nu orice situație luată în considerare poate fi rezolvată, dar nicio problemă nu se poate rezolva dacă nu ne confruntăm cu ea.” sau ” eu nu sunt un ‘negru’, ci sunt un om…, atunci, dacă acceptăm că nu sunt un ‘negru’ și voi, oamenii albi l-ați inventat, trebuie să aflați de ce ați avut nevoie de invenția asta, pentru că inclusiv viitorul acestei țări depinde de răspunsul pe care îl veți da.”

Intr-un documentar radiofonic realizat de Liliana Nicolaie despre fratele fetei noastre cu autism, acesta, copil de 12 ani, testa ipoteza că omul este generic pregătit să trăiasă armonios în lumea diversă în care s-a născut, el neavând teoretic niciun motiv pentru care ar simți tentația să împartă sau, mai degrabă, să despartă ființele și diversele entități între ele (cunoaștem desigur toți nesfârșita și inimaginabila fantezie de copil). Horia spunea credibil cu inocența definitorie că el nu ar fi avut cum să-și privească în alt fel decât cu naturalețe surioara mai mică, aceasta fiindu-i la acea oră “singurul model disponibil de soră”, așadar modelul, reperul.

Îmi revin lucrurile acestea regulat în minte, toate revenirile acestea sunt ca multitudinea de ace de după amorțeală ce împung penibil și revelator din interior către exteriorul traumatizat prin întreruperea simțirii și indiferență. Mă întristează, în ciuda drăgălășeniei fără margini a fetiței de nici șase ani de lăngă mine, care mă mustră fără perdea pentru eșecul în educația fetei mele, “tu nu știi să o înveți să fie normală, uite ce dinți are, uite ce mâzgălită este pe mâini, uite cât de urât se murdărește cu zgură, uite că face semne în loc s-o înveți să vorbească”. Mă întristează pentru că fetița, la fel cum spune Baldwin în documentarul de mai sus, știe deja la vârsta ei fragedă să “inventeze” anormalitatea lui Kiti, deși va mai trece ceva vreme până va afla că toată această invenție a diferențelor de orice fel are scopul de a îi da amețitoarea senzație de putere.
28471974_10215588178727639_4645951366299123712_o

Doresc

Stă cuminte să-i strâng părul într-un mănunchi sărăcăcios la spate, n-are niciun motiv de a se plânge sau atât de cuminte așteaptă. De o vreme, de când îi e iarăși părul orchestră (licență poetică Ana Barton), mă caută un dor primordial de a-i descoperi rotunjimea perfectă a capului, iar toate simfoniile din lume nu mă pot ajuta. Trag de timp, iar Kiti nu se plânge. Trag părul cu palmele avide pe deasupra urechilor, ușor le ocolesc înspre gât în jos, orchestra se îmblânzește subit, trăsăturile chipului luminat se îndulcesc. Palmele au inteligență practică, sunt potrivite pentru mângâiere. Palmele au fost create pentru mângâiere. Copila iese transformată dintre mâinile mele. Nu zâmbește neapărat pe față. Doresc. Incă o clipă. Apoi cu gestul sigur, o altă dovadă de inteligență a mâinilor, Kiti își smulge elasticul din păr și îl aruncă departe. Inundație de sunete foșnețe.

 

28417426_10215504950326981_1462437737_o

Puțin

Am aflat aseară despre Teoria tăcerii scrisă de Iulian Tănase și până dau de ea (de carte, pentru că tăcerea a dat de mult de mine), n-am tăcere în gând să mă liniștească puțin și n-am de gând să tac, așa c-am să vorbesc puțin. Puțin, cât să-mi ajungă și-mi ajunge, acum, când știu că prea puțin și prea mult înseamnă același lucru atunci când vorbele sunt imposibil de vorbit sau nu sunt chiar nimic. Nu pot ști în câte feluri se tace pe lume, dar am o discretă bănuială că asta este cea mai lipsită de poezie tăcere. Paradoxal, lipsa noimei vorbelor dă noimă tăcerii din nevorbire. Enunțul anterior nu mă ajută neapărat cu ceva concret, deși n-am cum să nu-i recunosc rolul de a-mi ține neclintirea caracteristică de a ordona și clasa, cum altfel?, neclintită. Intr-un fel așa sunt eu făcută să tac. Eh, vorbe-n vânt, ce aroganță!

 
26951920_10215163255384821_6516459500171111203_o

Promițător

Nu-mi fac promisiuni la începuturile de an (desigur, nu se socotește promisiunea pe care i-am făcut-o azi lui Felix că nu intru decât în trei magazine) și nu mi le fac, pentru că îmi sună a disperare. Imi doresc să-mi rămână atâta încredere în mine, încât să nu ajung să mă oblig să-mi fac promisiuni. Nu sufăr de îngâmfare, dar intuitiv mă străduiesc să fiu egală cu mine însămi. Eh, egalități și egalități. Cea mai nesuferită egalitate se petrece când nu-mi pot depăși neinspirația. Sunt neinspirată când ajung în pragul disperării pentru că nu mai înțeleg ce-aș putea face pentru Kiti. Atunci aș putea fi tentată să-mi fac o promisiune și chiar mi-o fac, dar, fericit, momentul nu are de-a face decât poate aleatoriu cu începutul de an. Fericit, pentru că nimeni nu-și dorește să înceapă nimic din disperare. Mi-este limpede că lipsa de inspirație se poate trata doar printr-o infuzie de bunătate. Bunătatea este un supliment nutritiv, o găsim în scorțișoară, turcoaz, căței, atingeri, fluturări de inimi și alte verdețuri și gesturi. Să fiu mereu bună cu ea nu este o promisiune, ci este dorința mea arzătoare. Fără măcar s-o știu, tocmai scot din cuptor plăcinta cu mere și scorțișoară.

 

26165835_10215042387363196_2480919804444974674_n

Cu strângere de inimă

Adevărul este că am încă o strângere de inimă atunci când închid ușa în urma mea după sărutul de noapte bună. Nu-i văd chipul în întunericul dens, complet, nu-i aud nici glasul, pe care nu sunt sigură că îl are, nici răsuflarea, pe care parcă și-ar ține-o să nu se înece, nu simt decât acea neiertătoare strângere de inimă de a o abandona întunericului. Nu văd, nu aud, nu știu nimic despre posibila ei nesiguranță, dar toate aceste necunoașteri nu pot fi scuza mea și nici nu sunt, căci altfel nu m-aș amărî. Adevărul este că îmi este greu, deși mă cred pacifistă, să-mi urmez consecvent idealul, în fapt simt tot atâta neputință câtă necunoaștere îmi strânge sufletul. Dacă însă se întâmplă să se miște uimitor de sigură pe pașii ei către fereastră, fiindcă uneori asta se întâmplă, acolo unde deschide un colțișor de lumină selenară de sub draperie și i se expune, atunci, chiar știind că nu înțeleg decât vag neîndoielnicele indicii, recapăt naivitatea de a milita senin pentru pace. Desigur, resimt încă efectul tulburător al strângerii de inimă căreia îi descopăr recunoscătoare meritul de a mă feri momentan de indiferență.
25790953_10214990737671986_3755436611527065991_o

Spaime de necunoscut

Ajungem devreme la Operă, asta sunt eu, dacă nu întârzii (și nu întârzii), atunci ajung cu destul de mult timp înainte. Am înainte o mulțime de locuri de parcare, parcul din fața Operei este pustiu și trist (doar este ziua ultimului drum al regelui Mihai I). Este zi de doliu național, dar îmi amintesc că am căutat acum câteva zile pe site-ul operei informații despre anularea spectacolelor și nu am găsit nimic. Mă gândesc că probabil am luat-o înaintea informației pe care o căutam și încerc iarăși. Intr-adevăr. Felix mă întreabă ce facem, îi spun că mai stăm câteva minute pe loc, să ne gândim. Incă nu vreau să descopăr cum ne vom schimba planul serii, fiindcă am nevoie de un mic răgaz să o privesc cu ochii minții pe Kiti. Este îmbrăcată de plecare, îl urmează pe tatăl ei îndeaproape, este difuză în mișcări, amețitoare sau sufocantă, este coada pe care nucleul luminos al cometei o lasă să se desprindă din el însuși, prin holul, baia și bucătăria casei, trei încăperi în care Kiti pare că datorează universului ritualuri tainice. Urmează să plece la centrul ei de toate zilele ultimilor ani, deși este șase seara, pentru prima ei petrecere în pijama. Prima ei petrecere în pijama. N-am nicio îndoială că fetele vor reuși să o ademenească să se bucure măcar puțin, să-i mai smulgă din sobrietatea cu care ne prea tratează în ultima vreme. N-am grijă inutilă, de ce-aș avea, doar pentru că este noapte? Acasă va fi straniu să trecem pragurile camerelor fără șnurul de chei din buzunare care să descuie ușile, va fi prea puțină dinamică înainte de adormire, va fi o seară nebună, dacă bune ne par serile noastre obișnuite și neastâmpărate și am fi nerecunoscători să le credem altfel. Nu-mi fac griji. Totuși mă trece fugar gândul că Kiti ar putea înțelege că plecarea asta neobișnuită la centru înseamnă o tristă și crudă renunțare, îmi imaginez că tace ostentativ sub un chip ce pare neimpresionabil ca să-și mascheze durerea sau că tace resemnată. Mereu mă chinui cu imagini dramatice de felul ăsteia, fata privește împietrită niciunde, fiindcă dacă nu este acasă este nicăieri, iar dacă nu poate simți, este pentru că nu ne mai poate simți. Apoi mi se iscă un gând liniștitor, dar Kiti nu înțelege prea bine ce se petrece, așadar nu poate înțelege greșit. Revine puțină voioșie când Felix propune să mergem să luăm brad. Lăsăm parcul operei în tristețea în care l-am găsit, iar aceasta mă molipsește. Dar dacă Kiti înțelege greșit?
23658880_10214632833164597_8504746272215203130_n

Excepțional

Kiti este gata îmbrăcată, are în plus față de celelalte dimineți când este pregătită să plece la școală câte un strop de fard maroniu pe pleoape fără un motiv anume pentru asta. Este rândul meu să mă îmbrac. Ea își ia locul obișnuit în dormitorul nostru, stă ascunsă de gerul care pătrunde în cameră după ușa balconului larg deschisă, pe scaunul lipit de calorifer. Stă îmbufnată, nemulțumirea îi este naturală, mă privește sau, mai degrabă, mă iscodește. Pun haină după haină pe mine în ritm alert, ca să nu stârnesc vreo furtună, o lecție pe care doar Felix și cu mine am învățat-o bine, (spun despre cursivitatea acțiunilor imperios cerută de Kiti). Mă amuză tenta disprețuitoare din privirea fetei, nu-mi displace neapărat, pentru că știu că într-un fel este felul ei de a-mi vorbi genuin. Simt să-i mulțumesc pentru naturalețe. Ii spun vorbe alintătoare fără să opresc îmbrăcarea. De la mine până la ea, cam doi metri jumătate, vorbele îi încălzesc privirea severă și ajung să îi sculpteze un zâmbet palid pe chip. Kiti zâmbește dis de dimineață! Kiti zâmbește, strig, iar entuziasmul meu iese prin ușa balconului și sperie o pasăre. Copila își duce zâmbetul până la capăt, desigur în ritm alert, știți, cursivitatea acțiunilor, apoi își reia morga. In fine, pun și ultimul obiect vestimentar pe mine, închid ușa balconului și coborâm. Mă simt de parcă tocmai ies dintr-un cabinet de rarități.

 

24883341_10214824893085975_7937068992847141610_o

Fără

Se întâmplă desigur să-ți mai scadă entuziasmul, să te găsești deodată sec ca un măr uitat cu lunile în frigider și să nu vrei pe moment nimic, uneori asta-mi face mie bine, să îmi lipsească patima cu care supun, să fiu un zero negativ carevasăzică, un gol nemulțumit, dar totuși gol, un deșert pietros bătut de vânt sau un nonsens, fiindcă abia atunci înțeleg cât de zgomotoasă și nesimțitoare mi-e înverșunarea, câtă trecere și apetit devastator stârnește ea. Se întâmplă desigur să-ți mai scadă entuziasmul, când nu vrei pe moment nimic, dar ce crezi că te lasă cineva neentuziasmat mai mult de-o clipă?
24831199_10214806889475896_20418151901936334_o

Când ploaia plouă

Fata recunoaște frumusețea ploii în fotografie, dar nu i-o poate cu adevărat accepta în real, dar ploaia este o necesitate fiziologică a sufletului mai apoi, iar seceta este răul în fața căruia ar fi bine să nu te resemnezi. Seceta nu este obligatoriu o lipsă, ba dimpotrivă adesea este o abundență imundă, îngrijorătoare de neiubire, (chiar și când soarele strălucește pe cer), fiindcă nu zice nimeni care a iubit vreodată că n-a cunoscut ploaia, adică, cum s-ar zice, că nu i-a venit măcar puțin să plouă și să dor-ească. Uite, eu tânjesc uneori din senin la ploaie, precum un prunc la o mângâiere sau un strigăt la un ecou. Să-mi plouă de grijă scumpă din timp în timp aș vrea, să nu mă-mbolnăvesc de tot de uscăciune și ciudă.
23244566_10214587350187551_4973640652475288906_n