Women’s Tennis Charity Tour ReadyPlay-octombrie 2018

S-a întâmplat duminică, într-o strălucitoare zi de octombrie și, toți spun, a fost una dintre întâmplările fericite ale vieții unei comunitâți. Intâmplarea a fost frumoasă ca un cerc desenat de mâna unui (sau unei) pasionat(e) de geometrie, un cerc în creion HB ca să armonizeze toată culoarea vie pe care a înconjurat-o ușor imperfect, fiindcă cercul este tenace ca sufletul, mereu în urma trupului său, dar mereu aproape să se prindă pe sine din urmă.

Am adorat bucuria copiilor noștri voluntari îmbrăcați cu tricouri cu logo, stângăcia lor de copii de mingi spontani, responsabilitatea cu care s-au montat să ajute, „turneul” lor paralel fără altă miză decât jocul. Felicitări părinților care i-au încurajat să vină, pentru că încurajarea lor este unul dintre darurile părintești neprețuite și nemăsurabile, un îndemn la iubire și respect pentru omul de lângă noi.

N-am destule cuvinte pentru câtă recunoștință vreau să arăt jucătoarelor acestui turneu de tenis, întrucât, desigur, fără abilitățile și bunăvoința, nu mai zic de entuziasmul acestor doamne, acest turneu nu s-ar fi putut întâmpla. Dar s-a întâmplat, ceea ce în logica formală, dar și în cea literară înseamnă o recunoaștere subînțeleasă a calităților minunate ale acestor doamne inimoase.

Acesta nu este un text special de mulțumire, dar nu-mi pot reține impulsul de a vă îmbrățișa de câte ori mă gândesc la turneul Women’s Tennis Charity Tour ReadyPlay, pe toți cei peste 200 de oameni buni care ne-am încrucișat pe-o gură de rai ca să facem bine.

Am doar două regrete: unul, pentru accidentarea impresionantă a uneia dintre noi, al doilea, pentru că nu ne-am adunat în duminica luminoasă și mai mulți oameni, dar sunt convinsă că cel din urmă este consecința unui deficit de organizare, pe care mi-l însușesc.

In rest, simt numai bucurie amestecată cu un strop de nostalgie, dar unda de tristețe nu poate fi decât emblema înfăptuirii unei minuni, a unei nașteri, așadar ador să o las să doară.

 

44199733_2199480213669346_1328487101808771072_n

 

 

Women’s Tennis Charity Tour ReadyPlay

42567726_343598626385464_5795871659428675584_n

 

Am început să joc tenis pe la 10-11 ani la zidul tipografiei de pe strada mea, apoi m-a luat tata la terenurile unde juca cu prietenii lui de trei ori pe săptămână. Iubesc așadar tenisul din copilărie. După o pauză mai lungă, m-am reapucat de tenis recreativ împreună cu soțul și copiii mei, iar de curând- cu o bună prietenă.

Dar tenisul este un sport competitiv și tenisul fetelor se joacă atât de diferit față de cel al băieților! Noi, femeile, iubim și în timp ce jucăm tenis! :) De aceea, pe 14 octombrie 2018, voi participa la Women’s Tennis Tour ReadyPlay, turneu creat în sprijinul proiectului Asociației Invingem Autismul.

Tu, prietenul meu, mă poți ajuta să îi susțin pe minunații adolescenți ai centrului Asociației Invingem Autismul, pe care îi cunosc și îmbrățișez cu drag de câte ori am ocazia, DONÂND pentru ca ei să ajungă să dobândească abilitățile critice pentru o viață cât mai împlinitoare.

Impreună pentru cei care au nevoie de noi este esența omeniei.

Vă mulțumesc!

 

Acesta este linkul paginii pe care puteți dona oricât de mult sau oricât de puțin, operațiune care durează 33 de secunde.

Spaime de necunoscut

Ajungem devreme la Operă, asta sunt eu, dacă nu întârzii (și nu întârzii), atunci ajung cu destul de mult timp înainte. Am înainte o mulțime de locuri de parcare, parcul din fața Operei este pustiu și trist (doar este ziua ultimului drum al regelui Mihai I). Este zi de doliu național, dar îmi amintesc că am căutat acum câteva zile pe site-ul operei informații despre anularea spectacolelor și nu am găsit nimic. Mă gândesc că probabil am luat-o înaintea informației pe care o căutam și încerc iarăși. Intr-adevăr. Felix mă întreabă ce facem, îi spun că mai stăm câteva minute pe loc, să ne gândim. Incă nu vreau să descopăr cum ne vom schimba planul serii, fiindcă am nevoie de un mic răgaz să o privesc cu ochii minții pe Kiti. Este îmbrăcată de plecare, îl urmează pe tatăl ei îndeaproape, este difuză în mișcări, amețitoare sau sufocantă, este coada pe care nucleul luminos al cometei o lasă să se desprindă din el însuși, prin holul, baia și bucătăria casei, trei încăperi în care Kiti pare că datorează universului ritualuri tainice. Urmează să plece la centrul ei de toate zilele ultimilor ani, deși este șase seara, pentru prima ei petrecere în pijama. Prima ei petrecere în pijama. N-am nicio îndoială că fetele vor reuși să o ademenească să se bucure măcar puțin, să-i mai smulgă din sobrietatea cu care ne prea tratează în ultima vreme. N-am grijă inutilă, de ce-aș avea, doar pentru că este noapte? Acasă va fi straniu să trecem pragurile camerelor fără șnurul de chei din buzunare care să descuie ușile, va fi prea puțină dinamică înainte de adormire, va fi o seară nebună, dacă bune ne par serile noastre obișnuite și neastâmpărate și am fi nerecunoscători să le credem altfel. Nu-mi fac griji. Totuși mă trece fugar gândul că Kiti ar putea înțelege că plecarea asta neobișnuită la centru înseamnă o tristă și crudă renunțare, îmi imaginez că tace ostentativ sub un chip ce pare neimpresionabil ca să-și mascheze durerea sau că tace resemnată. Mereu mă chinui cu imagini dramatice de felul ăsteia, fata privește împietrită niciunde, fiindcă dacă nu este acasă este nicăieri, iar dacă nu poate simți, este pentru că nu ne mai poate simți. Apoi mi se iscă un gând liniștitor, dar Kiti nu înțelege prea bine ce se petrece, așadar nu poate înțelege greșit. Revine puțină voioșie când Felix propune să mergem să luăm brad. Lăsăm parcul operei în tristețea în care l-am găsit, iar aceasta mă molipsește. Dar dacă Kiti înțelege greșit?
23658880_10214632833164597_8504746272215203130_n

Îmbucurare

Locuiam odată undeva, departe, Kiti era mică-mică, iar eu îmi vedeam de treaba pe care speram să o tot fac, când într-o zi, revenind acasă de la treabă, femeia care mă ajuta cu copiii și casa mi-a spus râzând că Kiti nu se bucură când mă vede. Peste timp, eu nu mi-am mai făcut treaba pe care speram să o tot fac, dar Kiti a continuat să nu se bucure când mă revedea. ‘A continuat să nu se bucure’ sună mai întristător decât este, în definitiv îmbucurarea copilei este despre ea, nu despre mine. Ieri, ca-n fiecare zi din vacanța lui Felix, ne petreceam ora sfârșitului de program al centrului alături de copiii și terapeuții de acolo. Copiii, aliniați pe scaune, coordonatorul de lecție înaintea lor, „umbrele” copiilor în spatele scaunelor, în picioare, și eu, la biroul din colțul din spate al încăperii. Kiti, atentă și activă la lecție, școlărița conștiincioasă ideală, a întors deodată capul în stânga, ocolind obstacolele din cale, ca să mă salute din privire. Da, Kiti, sunt aici, și eu mă bucur să te revăd, iubire!

 
23116743_10214534401663871_6565034111930261455_o

Un absolut

Imi socotesc cu grijă timpul să nu întârzii, cum ajung la centru mai devreme, îmi spun că o iau pe Kiti si pornim către școala lui Felix. Intru mai puțin hotărâtă decât mă mișc obișnuit, ca să nu sperii vreun copil, bat ușor la ușa camerei adolescenților, înăuntru se găsesc cei câțiva copii și un număr mai mare de terapeuți, se pregătesc pentru grupul sfârșitului de zi. Kiti îmi aruncă o privire sumară de recunoaștere, unora li s-ar putea părea lipsită de expresivitate, dar eu îi văd în ochi reflexia, doar atât, în timp ce-și vede conștiincioasă mai departe de treabă. Nu pot să plec. Clasa nu este încă perfect organizată pentru activitate, copiii și adulții se mișcă în jur, numai că dinamica grupului își respectă propria ordine, acum, cea pe cale să se reformeze, traiectoriile încrucișate tind iute să se paralelizeze. Mă așez la un birou sau mai degrabă mă las moale, sedusă de aerul pregnant de inocență pe care-l respiră copiii. Nu pot să plec cu una, cu două. Sunt mută de admirație, deși nimic nu-mi este cu adevărat nou în încăpere. Am des viziunea propriilor mele mimici insolite (deși nu aș spune că nu știu să admir), mă amuză să mă descopăr spontană, nelogică, adevărată. In linie, pe scaune, de la mare la mic, nu neapărat după vârstă, stau copiii cuminți, atenți, cumințenie și atenție plătite cu prețul unor puțin perceptibile vibrații senzoriale specifice fiecărui copil în parte, cumințenie și atenție adesea greu de întâmplat în viața surprinzătoare de zi cu zi, așadar atât de emoționante! Nu pot să plec, am lacrimi în ochi, dar eu nu m-am sfiit niciodată să le port printre gene. Iși spun pe rând replicile, ca într-un joc de rol asumat, promisiune de liniște, anticipare a următorilor lor pași, apoi se ridică într-un cerc pe care, nu știu de ce, îl văd la fel de frumos, strălucitor și ușor asimetric ca pe o coroană regească, ei joacă un joc cu un cub mare din burete, tapetat cu imagini de imitat pe fețele sale, pe care îl dau din mână-n mână, veseli sau mai indiferenți, cu ajutor sau fără, cu un gest sau două cuvinte, pe măsura fiecăruia. Grupul dupăamiezii se termină cu niște exerciții fizice, îi recunosc fetei noastre tenacitatea în fiecare unduire, aplecare sau răsucire a trupului, mi-e dragă cât pot de mult să drăgălesc sau chiar mai mult. Plecăm.

22281065_10214298451205257_1830628870_o

O lume de o frumusețe sfântă

Sunt o tipă calculată, n-am niciun merit pentru asta, așa m-am nascut eu, să mă fascineze numerele și poezia prin care ele se leagă între ele. Am treisprezece, cincisprezece minute în plus, oricât de nefericit va fi traficul pe care îl vom străpunge ca să ajungem la vreme. Îmi scapă gândul aiurea, într-o pustietate tulburătoare a minții, dacă se întâmplă neprevăzutul, dar socotesc negreșit o cale de scăpare, lăsăm mașina în drum și luăm metroul. Refuz încrâncenată gândul că am putea întârzia la serbarea Catincăi, la serbarea Catincăi-refuz, cum am refuzat în clasa a cincea vaccinul, cu aceleași lacrimi de revoltă în ochi, nedreptatea nu se va face nici acum. Felix nu reușește să fie destul de convingător în fața învățătoarei sale, iese din școală cu zece minute întârziere față de plan.

În trei minute începe serbarea, publicul îmi pare complet, iau un loc, Felix se așază pe o pernuță, în fața scenei acoperite de cortina neagră, suficient de grea, încât să constituie o membrană (semi)impermeabilă pentru emoție.

Apoi, când cortina se ridică (de fapt se dă de-o parte și de alta), se rupe liniștea interioară a spectatorilor într-un cântec în canon, așa ceva pare iarăși că nu s-a mai văzut pe lume, atât de dureros de frumos este, iar fraza de mai sus nu este nicio poezie, este o realitate obiectivă. Plâng cu seninătate, așa cum am învățat că este natural să plângi, nu înfundat, nu sugrumat, nu cenzurat, ci în șiroaie limpezi, sănătoase, cunoscătoare. Felix se tot întoarce către mine, ce scumpi sunt, ce minunați, ce mult o iubesc pe Kiti, spune el cu grijă pentru mine, dar îi zâmbesc încurajator și pricepe. Bunica dinaintea mea nu știe că poate plânge în voie, oare câte cratere îi va fi săpat în carne de-a lungul anilor lava emoției ei strânse cu economie?

Copiii sunt senini și poate ușor derutați de lumina care îi privește în plin, dar spun cu trupurile lor povestea congruentă cu cea povestită pe înțeles universal de actorul Mihai Călin, sensibil cum doar artiștii sunt, cald cum poate paternitatea te face, un prieten.

Apoi fetele și băieții care știu ce înseamnă să iubești, care ne știu bine temerile și ne duc din poverile pentru care nimeni nu ne-a pregătit, care ne îmbrățișează zi de zi copiii, zi de zi, zi de zi, să-i văd cum se emoționează cu noi la unison, cum se bucură și cum ghidează respirațiile pruncilor noștri cu profesionalism, dar mai ales cu suflet bun. Mulțumesc, atât pot să spun, oricât de mult mai mult de-atât e prea puțin, de nimic nu sunt mai sigură astăzi pe lume.

IMG_0146