Să vină primăvara!

Știi că ți-a ajuns iarna chiar și ție, sfătoaso, atunci când încordată cauți zi de zi cu privirea puncte mobile portocalii pe sub stratul încă sănătos de gheață de peste iaz. Fericit se mișcă cu o amorțeală firească după somnul salvator, înaintează greoi către piatra limitrofă încălzită de soare, abia aștept să le dau vestea copiilor. Mi-a ajuns și nu sunt cea mai nerăbdătoare ființă pe care o cunosc! Răbdarea. A nu se confunda cu timiditatea, timidul poate părea adesea un răbdător iscusit. A fi răbdător înseamnă a estompa reacția la disconfortul pe care îl ai, folosindu-te eventual de rațiune. N-am nicio îndoială că acum, la început de primăvară, neastâmpărul pe care-l trăiesc are și el temeiul său. În plus, în vremuri ilogice nerăbdătorii tind să aibă răbdare, iar timizii nu mai sunt ceea ce-au fost odată. Să vină primăvara!

 

16924177_10212136240191333_1466096907_n

Simplitate

Ritmul vieții rămâne destul de alert și în vacanță. Pe șosea, când depășesc lanul de floarea soarelui, aproape că nu am vreme să îmi fotografiez florile preferate ale verii. In ciuda ritmului alert sau poate tocmai de-asta, traficul este de nesuportat; măcar florile par să se răsucească ușor după noi. Kiti înflorește în zâmbete și drăgălășenii. Când exagerează cu cele din urmă, devine năucitoare. Tabloul emoțiilor ei este simplu și viu, precum cromatica estivală. Viața nu este neapărat complicată, nu vara. Dar este suficientă o sperietură, ca să se complice. Felix ajunge la trista concluzie că înotul nu trebuie să existe. De fapt, concluzia nu ar fi necesar tristă, dacă Felix nu s-ar întrista. Pentru ca să se bucure că înoată, lucrurile în jurul său ar trebui să rămână simple și transparente ca apa din bazin. Mulți îi spun răsfăț, dar prea puțini nu se complică cu vanități. Doar matematicile superioare au dreptul la complexitate. Horică nu mă contrazice.

13613332_10209971841922729_3034255991506103198_o

15

Cred că m-aș putea obișnui cu cincisprezece grade de Crăciun, cum m-am obișnuit în cele din urmă și cu prefacerea mea în adult, asta îmi amintește de copilărie cu zăpezile ei, dar și cu încrederea și nerăbdarea de a mă maturiza, pe atunci nu exista îndoială, sigur că m-aș putea obișnui să am cu cincisprezece ani în plus, ziceam, și m-am obișnuit. Pe de altă parte, socoteala mea nu-i dreaptă, cu greu îmi pot imagina să ningă la cincisprezece grade și știu că odată și-odată va ninge iarăși de Crăciun, ceea ce dă o perspectivă dezechilibrată între putințele mele de obișnuire, căci eu voi rămâne adultul cu care m-am obișnuit să fiu, în ciuda condiționalității ipotetice de mai sus. Deocamdată ies în grădina cu aspect ușor părăginit să-mi caut optimismul care se adună din blănița auriu-lucioasă a cățelei Pericle, ce tronează peste câmpul larg în vârful unei dune nisipoase, din calmul epidermei mele dezgolite de sub soarele blând, din albastrul alunecos al cerului și din umbrele cu contururi întregi ale pământului. Desigur că m-aș putea obișnui cu cincisprezece grade de Crăciun.
12370973_10208379659559165_1150996135399185660_o

Grafism

Niciodată un loc dezolant, pădurea astăzi atinge transparență maximă. Sunt un artefact mobil într-o uriașă radiografie tridimensională, dar ochii ce mă privesc o fac cu destulă indulgență, nu-i spune radiologului că nu există frumusețe într-o radiografie. Desigur, mă ajut de lumină ca să-i prind clocotirea incandescentă, dar trucul acesta este trucul oricărei ființări, să mi se ierte, rog. Niciodată în dezolare? Măcar există speranță.

 

12314382_10208207727060960_5940069349476475707_o

 

 

12304206_10208204496660202_5073969649482871892_o