Gong, gong, gong…

Azi am auzit la radio un cântec în care o voce repeta la refren niște cuvinte de dragoste poate, nu am fost prea atentă, dar care se legau mereu de un fel de laitmotiv, ceva apropiat de „tic cu tac se duce” sau așa, vorbe care m-au perplexat, oare ce vrea să zică autorul, ce au bombonelele tic-tac de-a face cu poezia sau pe ce teritoriu lingvistic aparte mă aflu, de nu înțeleg ce rivalitate de neîmpăcat semnifică această anulare letală a lui tic de către tac. Mă rog, nu mi-am bătut prea tare capul, deși nu am fost, ca de multe ori, presată de timp, o, timpule ce treci și numeri anii tacticos, dar neobosit, tic-tac, tic-tac, tic-tac, pentru fiecare în parte, timpi puși și suprapuși. Acum pentru Kiti dulce Kiti a sunat al șaisprezecelea gong, gong, gong…, desigur cu ecou, această nălucire de discontinuitate a timpului, pe care bucuros au peste-pus și alții timpii lor scumpi, mulțumesc, ca aripile unei moriști asimetrice de vânt, dar ce frumoasă și plină în diversitatea și bogăția ei! Mai puțină melancolie socotesc astăzi față de alți timpi aniversari, (deși am zărit într-o fotografie o lacrimă cu ADN împărtășit cu sărbătorita), și n-am de gând să mă întreb de ce, când știu că se va tot reface ea repetat, ca un tic absurd al sufletului. Uite-o cum vine deodată când Felix dorește să știe cum m-a anunțat Kiti că vrea să iasă din burtică azi șaisprezece ani în urmă!

 

19046766_10213187779759165_1634599659_n

GirlPower

Astăzi aflu despre International Day of the Girl Child- 11 octombrie, mă bucură de parcă ar fi ziua ei, dar stai, chiar este și ziua ei, a copilei noastre, în definitiv nu m-am prezentat în viața mea ca fiind mama a doi băieți și a unei autiste, în ciuda faptului că nevoia de a-i organiza prioritățile în dezvoltare este mai apăsătoare din cauză că suferă de autism decât pentru că este fată. Acum simt că i-am făcut o nedreptate neuropsihiatrului care mereu a întrebat-o dacă este fetiță sau băiat, păi vezi, cum ți-ar fi plăcut să îl auzi curios să afle de la ea dacă este autistă sau băiat. Oricum îmi displace profund cuvântul ”autist” folosit altfel decât ca adjectiv. Mă bucură solidaritatea care se leagă pe internet și nu cred că îi este menită de-a pururea fragilitatea generică a nou-începutului, deocamdată să ne onorăm fetele de ziua lor, să le iubim feminitatea, pentru ca ele însele să ajungă să și-o iubească, pentru că deocamdată învață de nevoie să se teamă, să se rușineze și să se blameze pentru ea. Eu, una, am fost o copilă temătoare.

 

11214217_10207152811688735_3739337911129477176_n

Flori pentru fetele cu cel mai delicat nume

Astăzi am izbucnit în râs de una singură în miezul orei de sport, în clipa în care m-a izbit (fiindcă de-asta am izbucnit) o revelație destul de stupidă și anume că exercițiul care făcea ca greutatea corpului meu să fie susținută de brațe și mâini într-un fel și numai într-ăla m-a antrenat să reușesc să-mi introduc  orizontal unghiile (cu degete cu tot) sub lampa de fotopolimerizare a ojei semipermanente, pictate migălos de o doamnă manichiuristă pe care am perplexat-o cu nesfârșitele și neobișnuitele mele întrebări, mai mult sau mai puțin copilărești, mai mult, ar zice unii. Apoi, fiindcă muzica cântă tare, am continuat să râd de una singură, tot mai slab în intensitate, întrucât nu poți izbucni de două ori dintr-un singur motiv stupid. Pe urmă am încetat brusc din râs, compătimindu-mă în sine din cauza propriei mele superficialități și chestionându-mă, cum pot să râd de o asemenea tâmpenie. Evident, am încheiat sobră lecția de sport, ce Dumnezeu?

 

14184462_10210467350510134_2501267334317963063_n

Mi-am trimis o telegramă

Vorbeam astăzi cu un văr la telefon și îi spuneam că aș putea fi învinovățită de tot felul de lucruri, dar nu de faptul că nu aș fi precisă, că nu m-aș pricepe la calcule și geometrie, altfel cum de mi-am născut băieții în ordine, unul după celălalt, la distanță de șapte ani?

Chitara de pe tort este chiar chitara lui, a fost o surpriză.

De data asta am fost nevoită să achiziționez lumânărelele, n-am scăpat ca atunci.

De fapt, Horică are încă în clipa când scriu asta șaisprezece ani, acei sweet șaisprezece, pe care îi cunoaștem noi, adulții, ”eu nu par de șapteșpe, nu-i așa?”.

Nici acum, după ospăț, nu știu care tort a conținut zmeură, și care-căpșuni.

Eu am băut gin tonic cu lime și mentă, iar Felix n-a mâncat nimic în afară de corpul chitarei tortului lui Horia. Aș fi putut să dau cofetarului poza cu cealaltă chitară a lui Horia, cea galbenă-pal, astfel Felix n-ar mai fi plâns că lumea a râs când i-a zărit limbuța albastră. Nici o limbă galbenă n-ar fi totuși neinteresantă.

Kiti a avut liber la bruschete. Horia n-a avut liber, a ținut bruschetele.

Una peste cealaltă, calculele mele, de care nu sunt neapărat responsabilă, sunt convenabile. Uneori știu că sunt nespus de norocoasă, în definitiv n-am niciun merit că-mi plac numerele, copiii și muzica.

Alteori nu știu, și atunci mă simt stupid și neiubită, dar asta nu e o noutate. Mulțumesc celor patru prieteni care au vrut și au reușit să le dăruiască cel mai prețios dar băieților noștri, sunt recunoscătoare pentru gestul lor și îmi doresc pentru sărbătoriți să iubească și să rămână binecuvântați cu încredere în oameni mereu, împotriva certitudinii că astfel se vor mai simți uneori, precum mama lor, stupid. Au vrut și au reușit, subliniez.

Mulțumesc și celor care s-au gândit frumos la băieți de zilele lor.

Astăzi Horică i-a fost sclav lui Felix, iar mâine Felix îl va servi pe Horică. Cu toții suntem sclavii lui Kiti, așa că nu este de mirare că băieții preferă jocul ăsta. N-am nimic împotrivă. Eu însămi sunt fericită să fiu sclava lor.

Acum este noaptea la ea acasa. La fel ca noi. Horică rămâne cel mai pupat dintre ei. La mulți ani!

 

 

13709997_10210076787786310_3685310475614067439_n

Balansat

Cred că petrecerile de copii sunt supraapreciate, iar faptul că, în afara familiei, nu am organizat decât trei petreceri din patruzeci potențiale pentru copiii noștri probează cele afirmate. De altfel, Felix mi-a spus de dimineață că pentru el este greu de îndurat să se găsească în rolul de sărbătorit, pentru că oboseală, complezență, atenție, toate excesive, iar nu în ultimul rând tristețe. Tristețe, da, îl înțeleg atât de bine, și, din câte îmi amintesc, nu este despre tristețea organică, logică, consecința priceperii noțiunii de timp, ci despre un fel de tristețe metabolică a sufletului, bizară și inexplicabilă, o trebuincioasă golire de balast ce pare pe moment lipsită de sens și tare descurajantă. Ooo, dar câte vor mai părea fără temei, copil sensibil, dacă ai ști! Deocamdată nu știe și, din câte îmi indică, nici nu vrea să afle, acum, când mai sunt doar câteva ore până se împlinește un deceniu de existență de sine stătătoare, mi-o spune de câteva ori în alt chip, de exemplu mai la prânz, când îl găsesc plângând la ușa vestiarului de femei, unde mă așteaptă, plângând mai degrabă de dorul de a i se permite să plângă când nu se află în preajma mamei, decât dintr-un alt motiv concret, fiindcă analizează remarcabil, concentrat, ”vezi, de-asta nu-mi place că mă fac mare”. Cu toate astea, Felix se ”promptează” să nu se lase amăgit de somnul care firesc îl amenință după înot și cugetare, își dorește să îl prindă seara devreme somnul, pentru ca de dimineață, la primul cânt al cocoșilor ce răzbate de peste câmpul vivace, să își desfacă jocul de Lego, pe care precaut l-a ales încă cu câteva zile înainte. La mulți ani cu suflet îngrijit, iubitul nostru!

 

13669847_10210053228157334_6982812537592393978_n

Dar

Darurile. La daruri mă gândesc de cum deschid ochii după somn. Copiii învață să se preocupe de cadouri de când sunt foarte mici. Uneori, copiii au destule frământări în legătură cu cadourile pe care ar putea să și le dorească de zilele lor de naștere, în special. Alții, însă, nu au asemenea neliniști. Uită-te la Kiti! Ei îi poți face cadouri, desigur, numai că nu te poți aștepta să îți și mulțumească din suflet pentru ele, asta dacă neglijăm gestul de mulțumire învățat în repertoriul ei de semne de comunicare. Și totuși (deschid paranteza asta, fiindcă de câte ori scriu și spun cuvântul ”totuși”, îmi amintesc de mica revoltă a lui Felix de la trei ani, când a zis că ”totușiul” e al lui, așadar ne-a interzis să-l mai folosim, închid paranteza), și totuși. Îi putem dărui și ei ceva ce simte să primească cum se cuvine și anume, îmbrățișările. Dar noi o îmbrățișăm mai mereu, așa că astăzi avem o problemă. Este ziua ei și, desigur, o trezesc cu o îmbrățișare. Kiti o primește peste căldura și moliciunea trupului ei de după noapte și zâmbește ușor, aproape conspirativ, aproape făcându-mă să uit de presupusa problemă. Într-un fel, lejeritatea zâmbetului întors din îmbrățișare este un dar, este darul ei, pentru că, fără îndoială, de ziua lor, de fapt, copiii dăruiesc.

12308159_10208254934721122_8183372491640369834_o

Vârste, titluri și vise

Mă trezesc cu gândul că este iunie, luna când Kiti își schimbă vârsta, cum să fac să-i spun că crește, mă întreb, înăbușind un oftat care stârnește altul, apoi nu mă mai întreb nimic, deși sunt mai degrabă pricepută în a pune întrebări decât în arta de a tăcea în gând, oricum crește pe nesimțite cum creștem cu toții, poate mai puțin băieții curioși să simtă cum este să fii mare și ale căror articulații de creștere dor milimetric în timp real, mai zăbovesc câteva minute în pat să-i împărtășesc lui Cătă bucuria de a-i fi văzut ieri din depărtare pe copiii noștri mari, coborau dintr-un taxi, doar ei doi, singuri pentru prima oară, cu Horică în cele din urmă învoindu-se să-i fie surorii sale unic protector citadin, și i-a fost, deși, venind către adevăratul unic protector al omului, părintele, mima ușor stângaci un aer sever, dominator asupra fetei blânde și de-a pururea supuse fratelui lumii, un titlu imaginar de noblețe către care, fără s-o știe, Felix se tot apropie și el, dar eu nu mă apropii astăzi de dormitorul băieților ca să-l trezesc pe Felix, găsesc un mod mai înțelept s-o fac, mă folosesc de întâmplarea întâlnirii pe terasă cu un biet șoricel, să-i strig copilului că șoricelul îl caută pe el, bineînțeles că vine repede la mine, cu iepurașul de pluș încoronat în brațe, să mă înștiințeze că de fapt șoricelul este prezent la lecțiile pe care prințesa-iepure le ia pentru a deveni regină, găsesc deplin admirabilă ușurința cu care se transpune dintr-o realitate într-alta, ceea ce-mi amintește că este ziua copilului care nu își schimbă decât întâmplător astăzi vârsta, îl las apoi pe cel mai mic la școală și când trec prin pădure, îmi spun cu veselie că  dacă mă opresc o clipă, o să visez frumos la noapte.
13329750_10209656199391863_899488364_n

Celebrări

Imi place mult începutul de septembrie, poate fiindcă într-un început de septembrie m-am născut, poate fiindcă m-am mai înțelepțit cu vreun sfert de an odată cu împlinirea noii vârste, îmi place pentru că mă întoarce din pribegia spectaculoasă a verii către casă, parcă dintr-un instinct de cuibărire s-o caut, ca s-o îndrăgesc mai tare, să o înfrumusețez mă simt chemată, acum, la început de septembrie luminos și cald, această, un fel de, maternitate astronomică a anului.

Spune-i, Felix, lui Kiti la mulți ani, este și ziua ei de nume, Maria; suntem noi trei în camera Mariei celei blânde în astă dimineață, copila pare mângâiată de o aură de serenitate, lucru rar, însă nu mă miră potrivirile bune, fiindcă toți trăim vieți admirabile; ‘la mulți ani’ și pup-o, îi mai zic, dar pentru Kiti vorbele n-au subtilitate, au numai o umbră de utilitate, iar ‘pup-o’ îi este chiar mai trebuincios decât alte cuvinte, așa că, odată cu copilul care se ridică pe vârfuri spre o îmbrățișare, Kiti pornește matern cu buzele înspre fruntea frățiorului ei, să-l pupe, și îl pupă, lăsându-l pe Felix cu pupicul său nepupat, o (ne)potrivire gingașă ce ne aduce zâmbete nimerite pe chipuri, (ne)potrivire, pe care o iau drept altă potrivire bună, fiindcă uneori nici eu nu-mi bat capul cu subtilități de formă ale limbii, sunt practică în naivitatea mea sau prea încrezătoare în pragmatismul meu, așa că nu mă opresc până nu corectez orice după buna mea credință, asist ca un expert pupicul nepupat să se lipească unde-a fost menit s-o facă, iar serenitatea dimineții rămâne astfel în siguranță.

Trei

Felix este băiat mare de azi, are trei ani. Numai că pentru el, să înţeleagă brusc, de pe o zi pe alta, că de acum va răspunde trei în loc de doi, când va fi întrebat în diverse situaţii câţi ani are, este dificil de înţeles. Nici nu-i de mirare că astăzi, când Alina l-a întrebat câţi ani împlineşte, Felix a răspuns „doi”. A primit o privire, de fapt două priviri dezaprobatoare, aşa că s-a mai gândit o dată şi a zis „patru”. Şi încă alte două priviri de acelaşi fel de la exigentele din faţă, Alina şi mami, l-au făcut să mai încerce o dată: „şapte”. Offf, iar a fost nevoit să se răzgândească şi să îşi încerce norocul „o…”. Noroc că mami şi-a modificat mimica, mişcându-şi buzele şi limba în formă de „t”, fără sonor, dându-i astfel cheia pentru răspunsul aşteptat. „Treiiiiii!”, cu un „iii” lung, cântat, cu codiţă în sus, obraznică de la zâmbetul larg, învingător al feţei.

De dimineaţă, foarte de dimineaţă, conform obiceiului casei, Felix a primit urări de la mulţi ani în următoarea ordine: mami, care abia l-a pândit să deschidă ochişorii împreună cu feţişoara zâmbitoare la prima oră ca să-l îmbrăţişeze, să-l pupe pe obrăjori şi să-i şoptească (doar încă ceilalţi dormeau) la ureche ce avea de zis. Apoi Horica, cu mândrie, fiindcă şi-a amintit că e ziua lui Felix aproape mai repede decât s-a trezit, l-a luat sus, în patul lui etajat, l-a pupat şi i-a citit o poveste ca să fie el primul care-i dăruieşte un cadou. Apoi tati, somnoros, cu un la mulţi ani şi o încercare semireuşită de pupat obrăjori rotunzi şi moi, doar semi-reuşită din cauza lui Felix care, absorbit de întâmplarea poveştii citite de Horia, nu a vrut să-i ofere decât un picioruş spre pupare. Şi în cele din urmă la mulţi ani-ul de la Kiti întruchipat de un sărut gingaş pe frunte.

După masa de prânz, în formaţia obişnuită pentru această parte a zilei, adică mami cu cei trei copii, i-am cântat trei variante de La mulţi ani, pe care le-a primit cu emoţie. Apoi a suflat de vreo cinci ori în lumânările de pe tortul din postul anterior, până a reuşit să le stingă, am aplaudat cu toţii, chiar şi Kiti, şi l-am gustat. Mai ales eu, mie, se pare, îmi place cel mai mult din familie. Cu maşinuţa primită în mână.

Acum doarme şi visează. Ca un băiat mare de trei ani.

La mulţi ani!



Mâine este ziua lui Felix. Ce noroc că s-a născut cu o zi înainte de fratele lui, Horia, aşa „a prins” şi el o zi de naştere. Deci, e ziua lui, împlineşte trei ani. E curios, dar îmi pare mai mic decât Horică la trei ani. Nu şi decât Kiti, care mi s-a părut bebeluş până de curând, cam pana în jurul vârstei de cinci ani. Nu este inexplicabil, Horică a fost mic până când s-a născut Kiti. Apoi a devenit brusc mare prin comparaţie. Astfel că, tot aşa, prin comparaţie, piciulică, Felix, deşi împlineşte mâine trei ani, este tot micul nostru.

Mâine este ziua lui Felix. Astăzi a avut playgroup-ul obişnuit de miercuri dimineaţă. Fără să spun nimănui că este ziua lui, am pregătit un tort pe care l-am împărţit de dimineaţă cu copiii şi mamele lor. Tortul a fost tare apreciat de mic şi mare. Doar Felix şi Horia au refuzat să-l guste. Bine, câte o bucăţică de cam un milimetru cub tot au înghiţit la rugăminţile mele. Eu nu pot să îi înţeleg cum de nu sunt atraşi de astfel de dulciuri, fiindcă pentru mine să mă abţin este greu de imaginat. O să scriu reţeta aici pentru că este foarte uşor de realizat şi chiar apetisant. Atât de uşor de realizat şi de apetisant încât în seara asta, după cina copiilor, am făcut un duplicat al tortului respectiv. De data asta copia şi-a depăşit originalul, aşa cum era şi de aşteptat.

Mâine este ziua lui Felix. Aproape că mi-e greu să înţeleg unde, dar mai ales când au dispărut cei trei ani. Prietena mea M a născut săptămâna trecută (la mulţi ani sănătoşi bebuta drag!). Pe lângă cel mai nou(-)născut al cercului nostru, Felix este măricel. Totuşi, nu chiar aşa de măricel. Încă două capete în sus şi două mânuţe lateral. Atâta cât pentru trei ani.

Mâine, la trei ani, primeşte şi un cadou: o maşinuţă Lego cu piese mici. El a cam sărit etapa Lego duplo. Le are însă şi pe astea de la Horică şi Kiti, dar le foloseşte mai mult Kiti la lecţiile ei. Nu poţi să fii fratele mai mic şi să te comporţi de parcă n-ai avea pe cine imita. Fraţii mai mari exista pentru a fi imitaţi. Deci, o maşinuţă Lego galbenă, mică-mică şi un fel de play station educativ cu funcţie de cadou comun băieţi, eventual fetiţă.

A stat în centrul cercului format de copii şi mămici, lipit de mama lui, adică eu, şi s-a emoţionat la urările muzicale ale celor din jur. A protestat la urarea pe aceeaşi temă muzicală făcută de frăţior, din cauza versurilor: happy birthday to you, happy birthday to you, you look like a monkey, and you act like one too.

Mâine, de ziua lui, fără însă vreo legătură cu ziua lui, vom merge la piscină. Aaa, şi vom mânca tort. Şi pentru că am promis reţeta, iat-o:

Să-i zicem, tort de mere.

De ce avem nevoie:
-1 pachet de margarină
-3 ouă
-350 g făină
-2 linguri scorţişoară măcinată
-1/2 cană de zahăr brun
-3 mere fără cotor, cu coajă
-1 pahar curmale, tăiate bucăţele, fără sâmburi
-1 pahar alune tocate
-3 linguri compot de caise.

Ce facem cu ingredientele?
Ungem cu margarină o tavă rotundă cu diametrul cam de 20 cm. Restul de margarină se bate cu ouăle.
În alt castron se amestecă făina cu scorţişoara şi cu zahărul. Apoi adăugăm 2 mere tăiate cubuleţe, curmalele şi jumătate din alune. Amestecăm bine şi adăugăm şi margarina cu ouăle. Din nou amestecăm bine.
Punem compoziţia în tavă. Deasupra punem al treilea măr tăiat în felii subţiri şi presărăm restul de alune.
În cuptorul încins în prealabil introducem tava şi lăsăm 40-50-60 de minute.
După 10 minute de când am scos tortul din cuptor se scoate pe un platou şi se însiropează cu compotul de caise.
Atât.

Şi o poză:

De ziua mea

Dragii mei prieteni,

De ziua mea mama m-a pieptănat, mi-a strâns părul, m-a parfumat, ah, ce-mi place când mă parfumează, mi-a dat rochiţa albă de la bunici, sunt gata pentru petrecere. Fraţii mei mă plac, mi-au spus că sunt frumoasă:


Nu este doar petrecerea mea, verişoara mea împlineşte şi ea 12 ani. Eu am şa…adică opt ani! Ica ne-a făcut două torturi de ciocolată, bune, bune:


Anul acesta nu am vrut să suflu în lumânarea de pe tort, mama îmi spunea suflă, suflă, eu n-am vrut. M-a ajutat Horică , el a stins lumânarea cu aerul dintr-un balon umflat.

Şi mie mi-a plăcut tortul meu, dar Felix a vrut să-l guste mai repede decât a fost Ica în stare să-l împartă în felii:


După tort am ieşit în curte, acolo îmi place cel mai mult, şi ne-am jucat cu şi de-a căţeii:


Cu drag, Kiti.

Am mai crescut cu un an

Anul trecut, cam pe vremea asta, începeam jurnalul meu, jurnalul nostru de familie urându-i cu întârziere de trei zile iubitei noastre fetiţe la mulţi ani de ziua ei.

Astăzi, cu două zile înainte de 8 iunie, ziua lui Kiti de naştere, ne pregătim să o sărbătorim alături de cei ce o îndrăgesc atât de mult. I-am pregătit o petrecere în aer liber, acolo unde ea se simte atât de bine.

Floricelele roz sunt pentru Kiti. Ele înfloresc de ziua ei. La Mulţi Ani, zâna-zânette-cochet (cum îi zic frăţiorii ei)!

Mese in familie

Din cand in cand ne intalnim si cu familia largita la cate o masa cu caracter (semi)oficial unde,

chiar daca ocupam multe locuri la masa -dintr-o masa de 20 de persoane (care, evident, este o masa mare), noi reprezentam un sfert; mai raman trei sferturi de locuri si pentru ceilalti. ei, si ce sunt eu de vina ca fratii mei au doar cate un copil fiecare?;

chiar daca solicitam o distributie fixa pe scaunele dimprejurul mesei. Este ca intr-o problema de matematica pentru clasa a patra: tatal si baiatul cel mare ocupa locurile din extrema stanga si dreapta a grupului de cinci scaune, atentie insa, nu oricum! Pai ce face baiatul cel mare daca alaturi de extrema lui sta vreo doamna (matusa) de varsta respectabila, dornica sa incropeasca o conversatie amicala, dar destul de plictisitoare pentru el, mai ales avand in vedere ca nu prea departe, insa suficient de departe, sta vreun copil (var/verisoara), bun partener de discutie/joaca/glume/farse? Apoi, dragi copii de-a patra sau parinti de viitori copii de-a patra, locul mamei va fi acela aflat la distanta de doua locuri de cel al tatalui si alegerea lui are o logica buna. Se alege cu mare discernamant si se socoteste astfel, pentru a stabili o echidistanta fata de scaunul dintre al ei (mama) si al lui (tata), unde sta fetita. Fetita trebuie circumscrisa. De jur imprejurul ei sunt, asadar, mama (dreapta sau stanga), masa (fata), tata (stanga sau dreapta), spatarul scaunului (spate). Este un fel de inchisoare sau mai bine sa-i zicem o scoala cu reguli stricte. Apoi trebuie sa-l asezam pe baiatul cel mic, care va sta, destul de evident, tot langa mama, precum fetita, dar in partea opusa, dispenser de mancare/atentie/dragalasenii/alintaturi/suzeta (cazuri extreme)/servetele etc;

chiar daca, dupa ce ca am ocupat o mare parte a mesei, o si transformam cel mai repede. Ba cu o pata de culoare pe fata de masa (baiat mare/fetita/baiat mic) sau cu un pahar de apa varsat in cosul cu paine (baiat mic) sau cu aperitivele de pe platoul lor rasturnate cu fundurile in sus prin extragerea foii de salata pusa cu scop decorativ de sub ele (fetita- care adora frunzele si care nu crede in existenta vreunei frunze cu valoare strict decorativa) sau cu alte pete de culoare albastra de la pixul mamei (baiatul cel mic, exprimandu-se in scris);

chiar daca inevitabil la momentul actual fetita declanseaza un asalt in peakul de excitatie al serii cu diverse torpile: masline in plin vizavi (cel mai indicat pentru locul imediat din fata fetitei este recomandabil sa asezati un domn respectabil, iubitor de copii, fara pretentii pentru pastrarea unei camasi impecabile pana la sfarsitul petrecerii-acesta versus un alt copil-var/verisoara-incantat de obicei sa raspunda adecvat asaltului); bucati de diverse legume crude adunate de prin farfuriile din raza ei spre vecinii de masa aflati oblic dreapta fata; bucati de miez de paine (coaja e singura cu valoare gustativa) aruncate cu mare precizie in paharul de si cu vin al doamnei din dreapta fata;

chiar daca fondului sonor destul de incarcat al unei asemenea intalniri in familie i se supraadauga din cand in cand pentru a anula monotonia lui cate un urlet sfasietor provocat de durerea data de lovirea urechii baiatului mic de marginea tare a mesei sau de „iii”urile de bariton ale fetitei sau de plansetele tot ale baiatului mic, efect al mustrarilor verbale de primprejur;

chiar daca toti, dar fara scapare absolut toti invitatii vor fi victimele farselor scrise pe hartiute si lipite pe spatele lor de catre baiatul cel mare, spre bucuria copiilor, neimpartasita intotdeauna;

suntem totusi invitati.

Pe data viitoare!
Aaa, si La multi ani, Tudorel!