Gong, gong, gong…

Azi am auzit la radio un cântec în care o voce repeta la refren niște cuvinte de dragoste poate, nu am fost prea atentă, dar care se legau mereu de un fel de laitmotiv, ceva apropiat de „tic cu tac se duce” sau așa, vorbe care m-au perplexat, oare ce vrea să zică autorul, ce au bombonelele tic-tac de-a face cu poezia sau pe ce teritoriu lingvistic aparte mă aflu, de nu înțeleg ce rivalitate de neîmpăcat semnifică această anulare letală a lui tic de către tac. Mă rog, nu mi-am bătut prea tare capul, deși nu am fost, ca de multe ori, presată de timp, o, timpule ce treci și numeri anii tacticos, dar neobosit, tic-tac, tic-tac, tic-tac, pentru fiecare în parte, timpi puși și suprapuși. Acum pentru Kiti dulce Kiti a sunat al șaisprezecelea gong, gong, gong…, desigur cu ecou, această nălucire de discontinuitate a timpului, pe care bucuros au peste-pus și alții timpii lor scumpi, mulțumesc, ca aripile unei moriști asimetrice de vânt, dar ce frumoasă și plină în diversitatea și bogăția ei! Mai puțină melancolie socotesc astăzi față de alți timpi aniversari, (deși am zărit într-o fotografie o lacrimă cu ADN împărtășit cu sărbătorita), și n-am de gând să mă întreb de ce, când știu că se va tot reface ea repetat, ca un tic absurd al sufletului. Uite-o cum vine deodată când Felix dorește să știe cum m-a anunțat Kiti că vrea să iasă din burtică azi șaisprezece ani în urmă!

 

19046766_10213187779759165_1634599659_n

GirlPower

Astăzi aflu despre International Day of the Girl Child- 11 octombrie, mă bucură de parcă ar fi ziua ei, dar stai, chiar este și ziua ei, a copilei noastre, în definitiv nu m-am prezentat în viața mea ca fiind mama a doi băieți și a unei autiste, în ciuda faptului că nevoia de a-i organiza prioritățile în dezvoltare este mai apăsătoare din cauză că suferă de autism decât pentru că este fată. Acum simt că i-am făcut o nedreptate neuropsihiatrului care mereu a întrebat-o dacă este fetiță sau băiat, păi vezi, cum ți-ar fi plăcut să îl auzi curios să afle de la ea dacă este autistă sau băiat. Oricum îmi displace profund cuvântul ”autist” folosit altfel decât ca adjectiv. Mă bucură solidaritatea care se leagă pe internet și nu cred că îi este menită de-a pururea fragilitatea generică a nou-începutului, deocamdată să ne onorăm fetele de ziua lor, să le iubim feminitatea, pentru ca ele însele să ajungă să și-o iubească, pentru că deocamdată învață de nevoie să se teamă, să se rușineze și să se blameze pentru ea. Eu, una, am fost o copilă temătoare.

 

11214217_10207152811688735_3739337911129477176_n

Flori pentru fetele cu cel mai delicat nume

Astăzi am izbucnit în râs de una singură în miezul orei de sport, în clipa în care m-a izbit (fiindcă de-asta am izbucnit) o revelație destul de stupidă și anume că exercițiul care făcea ca greutatea corpului meu să fie susținută de brațe și mâini într-un fel și numai într-ăla m-a antrenat să reușesc să-mi introduc  orizontal unghiile (cu degete cu tot) sub lampa de fotopolimerizare a ojei semipermanente, pictate migălos de o doamnă manichiuristă pe care am perplexat-o cu nesfârșitele și neobișnuitele mele întrebări, mai mult sau mai puțin copilărești, mai mult, ar zice unii. Apoi, fiindcă muzica cântă tare, am continuat să râd de una singură, tot mai slab în intensitate, întrucât nu poți izbucni de două ori dintr-un singur motiv stupid. Pe urmă am încetat brusc din râs, compătimindu-mă în sine din cauza propriei mele superficialități și chestionându-mă, cum pot să râd de o asemenea tâmpenie. Evident, am încheiat sobră lecția de sport, ce Dumnezeu?

 

14184462_10210467350510134_2501267334317963063_n

Mi-am trimis o telegramă

Vorbeam astăzi cu un văr la telefon și îi spuneam că aș putea fi învinovățită de tot felul de lucruri, dar nu de faptul că nu aș fi precisă, că nu m-aș pricepe la calcule și geometrie, altfel cum de mi-am născut băieții în ordine, unul după celălalt, la distanță de șapte ani?

Chitara de pe tort este chiar chitara lui, a fost o surpriză.

De data asta am fost nevoită să achiziționez lumânărelele, n-am scăpat ca atunci.

De fapt, Horică are încă în clipa când scriu asta șaisprezece ani, acei sweet șaisprezece, pe care îi cunoaștem noi, adulții, ”eu nu par de șapteșpe, nu-i așa?”.

Nici acum, după ospăț, nu știu care tort a conținut zmeură, și care-căpșuni.

Eu am băut gin tonic cu lime și mentă, iar Felix n-a mâncat nimic în afară de corpul chitarei tortului lui Horia. Aș fi putut să dau cofetarului poza cu cealaltă chitară a lui Horia, cea galbenă-pal, astfel Felix n-ar mai fi plâns că lumea a râs când i-a zărit limbuța albastră. Nici o limbă galbenă n-ar fi totuși neinteresantă.

Kiti a avut liber la bruschete. Horia n-a avut liber, a ținut bruschetele.

Una peste cealaltă, calculele mele, de care nu sunt neapărat responsabilă, sunt convenabile. Uneori știu că sunt nespus de norocoasă, în definitiv n-am niciun merit că-mi plac numerele, copiii și muzica.

Alteori nu știu, și atunci mă simt stupid și neiubită, dar asta nu e o noutate. Mulțumesc celor patru prieteni care au vrut și au reușit să le dăruiască cel mai prețios dar băieților noștri, sunt recunoscătoare pentru gestul lor și îmi doresc pentru sărbătoriți să iubească și să rămână binecuvântați cu încredere în oameni mereu, împotriva certitudinii că astfel se vor mai simți uneori, precum mama lor, stupid. Au vrut și au reușit, subliniez.

Mulțumesc și celor care s-au gândit frumos la băieți de zilele lor.

Astăzi Horică i-a fost sclav lui Felix, iar mâine Felix îl va servi pe Horică. Cu toții suntem sclavii lui Kiti, așa că nu este de mirare că băieții preferă jocul ăsta. N-am nimic împotrivă. Eu însămi sunt fericită să fiu sclava lor.

Acum este noaptea la ea acasa. La fel ca noi. Horică rămâne cel mai pupat dintre ei. La mulți ani!

 

 

13709997_10210076787786310_3685310475614067439_n

Balansat

Cred că petrecerile de copii sunt supraapreciate, iar faptul că, în afara familiei, nu am organizat decât trei petreceri din patruzeci potențiale pentru copiii noștri probează cele afirmate. De altfel, Felix mi-a spus de dimineață că pentru el este greu de îndurat să se găsească în rolul de sărbătorit, pentru că oboseală, complezență, atenție, toate excesive, iar nu în ultimul rând tristețe. Tristețe, da, îl înțeleg atât de bine, și, din câte îmi amintesc, nu este despre tristețea organică, logică, consecința priceperii noțiunii de timp, ci despre un fel de tristețe metabolică a sufletului, bizară și inexplicabilă, o trebuincioasă golire de balast ce pare pe moment lipsită de sens și tare descurajantă. Ooo, dar câte vor mai părea fără temei, copil sensibil, dacă ai ști! Deocamdată nu știe și, din câte îmi indică, nici nu vrea să afle, acum, când mai sunt doar câteva ore până se împlinește un deceniu de existență de sine stătătoare, mi-o spune de câteva ori în alt chip, de exemplu mai la prânz, când îl găsesc plângând la ușa vestiarului de femei, unde mă așteaptă, plângând mai degrabă de dorul de a i se permite să plângă când nu se află în preajma mamei, decât dintr-un alt motiv concret, fiindcă analizează remarcabil, concentrat, ”vezi, de-asta nu-mi place că mă fac mare”. Cu toate astea, Felix se ”promptează” să nu se lase amăgit de somnul care firesc îl amenință după înot și cugetare, își dorește să îl prindă seara devreme somnul, pentru ca de dimineață, la primul cânt al cocoșilor ce răzbate de peste câmpul vivace, să își desfacă jocul de Lego, pe care precaut l-a ales încă cu câteva zile înainte. La mulți ani cu suflet îngrijit, iubitul nostru!

 

13669847_10210053228157334_6982812537592393978_n