Suntem amintiri

Uneori amintirile sunt imagini, vorbe, atingeri sau mirosuri, alteori sunt sinestezii, le percepi apariția, dar nu le poți lega prea limpede de vreun simț anume și toate sunt fluide, ba volatile, fiindcă vin și pleacă sau pleacă și vin în ritm complex, amețitor, cel puțin te lasă conștient de emoția pe care posibil să o fi ignorat-o atunci, în plus te și emoționează, carevasăzică amintirile sunt un fel de marcă înregistrată a sufletului care se emoționează și care înțelege că o face, pentru că ăsta este un detaliu deloc neglijabil al omeniei cu care suntem binecuvântați. Dar prin extensia faptului că toate impresiile noastre nu fac decât să construiască ghidat noi și noi impresii, aș putea spune că amintirile sunt mult mai mult decât niște biete dovezi superflue ale trecerii prin timp sau trecerii timpului prin memorie, anume că sunt niște entități neașteptat de concrete, amintirile noastre suntem noi. Poate nu aș fi socotit astfel, dacă nu aș fi avut revelația că literatura și, de fapt, orice text scris pe care le citim au potențialul de a ne aduce aminte că suntem unde și ceea ce suntem. Nu mai spun cât de deplină mă recunosc pe mine însămi în textulețul ăsta de jurnal ce mi s-a ivit în fața ochilor: ”să închid radioul vrea să spună o poveste muzica nu-i taie inspirația dar îl încurcă iar inepțiile realizatorilor de programe îl enervează. O poveste cu Spotu din Oz combinație veselă de Vrăjitorul din Oz Tom și Jerry Spotu-dinozaur rege. Amănunte delicioase bani convertibili în diamante numiți pisicâini grădini zoologice fără pisici doar cu motănei vrăjitorii ca la carte evident din carte cartea de vrăjitorii a mamei lui Spotu negocierea prețului unei pisici la suma de trei pisicâini și altele. Veselie vorbărie pe alocuri ecolalie.”

 

69314657_10219896584835099_8014486494200725504_o

Reversul timpului

Desigur că sufletește timpul omului nu are constanța și predictibilitatea timpului fizic, tacticos și inflexibil. Nu există om căruia să nu-i fi trecut uneori secundele la fel de greu și imposibil precum lunile sau zilele sau emoția ori visarea să nu-i fi înghețat timpul sau să-l fi nemărginit. În orașul în care am copilărit trăiesc mereu senzația de imponderabilitate a timpului, acolo spațiul este pregnant, dominator, oamenii spațiului sunt simpli, ei înșiși, nu umbrele lor, cum aș putea să mă las ușor păcălită, soarele strălucitor a suferit cea mai neînsemnată prefacere de fiecare dată, iar senzațiile primordiale rămân de-a pururea întipărite. Nimic din perspectivă sufletească nu pare a se risipi în timp ce timpul trece neobosit și totuși insignifiant, să recunoaștem, față de inimaginabila polifonie a timpului spiritual al omului.
38729533_294069774742561_5196104133949521920_n

O trupă neașteptată de impresii

Când eram eu copilă, am avut un cățel ajuns la adolescență canină care nu lătrase niciodată în toată copilăria sa, evident, tot canină. Apoi s-a întâmplat minunea și câinele a lătrat. Cred că ne-am bucurat cam atât de tare pe cât a făcut-o și Geppetto când a descoperit că Pinocchio este o păpușă vorbitoare. L-am sunat chiar pe tata să-l surprindem cu vestea minunată, uitând că nu puteam să-l deranjăm oricând, oricum la policlinică, dar așa ceva nu se mai văzuse pe lume. Amintirea acestei fericite prime dăți se culege oarecum fără noimă din memoria ticsită de senzații de tot felul, deși am uneori grația să cred că totul are o noimă. Pe de altă parte, mă surprind destul de des scurtcircuitele memoriei, acele accidentale ruperi de logică a rememorării, uite, de exemplu, de ce mă trezesc la cinci treizecișicinci cu Whole Lotta Love, fredonându-mi-se în minte, când chiar înainte de noapte m-am delectat cu o cu totul altfel de muzică, muzica din Magic in the Moonlight-ul lui Woody Allen? Așadar amintirea, prima dată, bucuria. Primesc trei fotografii alb-negru din copilărie. Nu le știam, nu-mi amintesc nimic din ele. Mă înduioșează să mă observ o preadolescentă înaltă, cu o claie ciufulită de păr pe cap, pentru că mimica mea gravă contrastează cu gestul repetat de a-l ține strâns pe tata de braț în două din cele trei fotografii. Nu am cum să nu o văd pe Kiti în mine. Poate un strop mai tăcută decât am fost eu, la fel de sobră și impenetrabilă, tânjind la apropiere fizică și totodată respingând-o, nesigură și tristă uneori, fermă și sociabilă alteori. Frecvent paradoxală. Stă mai mult de o singură clipă lipită de tatăl ei, este binecuvântată de o sfântă seninătate, ce mult o iubește în clipele astea! Poate așa se împletesc amintirile cu prezentul. Incă nu îmi explic de ce îmi răsună Whole Lotta Love înăuntrul capului.

 

14643120_10210855237447065_1646097620_n

Înljubliți

O săptămână într-una dintre acasele primelor noastre tinereți, Ljubljana, orașul iubirii. Copiii sunt mari acum, dar am grijă să își adune în pași mici, negrăbiți amintirile, difuze astăzi, mai degrabă sub formă de senzații, decât concretă. Un schelet atârnat într-o colivie, simbol al cafenelei dintr-un subsol răcoros de la marginea Ljubljanicei, este madlena lui Horică. Felix visează că își amintește și visează frumos, dar este îndreptățit să-și amintească, fie și în vis, fiindcă este legat prin naștere pe vecie de locul ăsta. Mai mult decât atât, (re)cunoașterea îl face să pară iarăși crescut subit. Iar Kiti, o, Kiti, ea face o încântătoare echilibristică printre toate fricile ei grele și, deși o face cu încordarea necesară, nu-i lipsește înțelepciunea de a fi îngăduitoare. Cuminte își găsește ritm sănătos de respirație, din crisalidă o atingere magică o trece într-un gingaș fluturaș, adesea pe umerii fraților ei. Și mai suntem și noi doi, încă tineri, desigur, fiindcă ne înconjurăm de toți copiii, bunînțeles melancolici, dar și bucuroși să ne regăsim după ani într-un balsam de senzații și arome terapeutice, pentru că timpul trecător nu este doar necruțător, el este, așadar, vezi bine, și prietenos.

13584669_10209891694639097_1597837833884451737_o

Printre altele, acasa copilăriei

Îmi privesc fotografiile adolescenței cu mult mai multă îngăduință decât am făcut-o până acum. Sunt aceleași, bineștiutele, amestecate într-o cutie mare de carton, fac o împletitură dezordonată ce sfidează timpul riguros, până la urmă cu toatele sunt numai un prezent, prezentul emoționant al rememorării de-a valma. Mi se prevestește încă de ceva vreme sentimentul de toleranță față de propria-mi imagine adolescentină reflectată în cele câteva fotografii peste care dau, îmi revin în minte mai multe vise visate de curând, în care se petrec întâmplări imposibile din perspectiva timpului continuu curgător, eu-liceana alături de liceanul prezent al vieții mele, apoi înțeleg că bunăvoința cu care mă surprind dăruită, aceea care mă predispune la admirație mai degrabă decât la dispreț, vine natural din iubire și dorință de împăcare, a mea cu iubiții lumii mele care mă schimbă schimbându-se și a mea cu mine cea schimbată. Frumusețea ubicuă a adolescentului oricărei vremi merită descoperită și cinstită de dragul lui și al celui care-o caută. Paradoxal, în vreme ce timpul curge neîngăduitor, tot timpul, cel trecut al amintirilor, dar și cel prezent al momentului imediat trecător mă transformă într-o mamă (momentan) indulgentă. Din fericire, descopăr că îngăduința nu are caracter compulsiv, însă are inerție. Cred că din motivul ăsta scriu acum.

13071884_10209427780881543_7235284467702236536_o