Coexistent

Ca în fiecare dimineață intru cu grijă la Kiti în cameră, o cameră iluminată doar de curățenia sufletească a fetei, nici un artificiu în plus, deci mă strecor prevăzător prin întunericul mai adânc decât întunericul dimineții prea timpurii și mă ghidez după murmurul lin al respirației. O descopăr totuși ușor, în ciuda întunecimii, dar și a straniei nevoi a fetei de a reordona întruna mobilierul din dormitorul ei, de parcă ar fi un desenator neîmpăcat cu propria-i lucrare, un estet în căutarea deșartă a perfecțiunii, deopotrivă liniștitoare și înnebunitoare. Găsesc prin noua ordine a douămiapatrusutatreizecișișaptea cale către fereastra acoperită cu draperii dense o nouă cale în minimul spațiu al încăperii, care, precum precedentele câteva sute și mai bine de căi, mi se deschide prietenoasă în față, întrucât e întretăiată generos de aproape toate celelalte din trecut, și ajung să dau deoparte zece centimetri de draperie de pe fereastră. Nu intră încă lumină pe geam, nu iese nici din întuneric, rămânem la fel de dependente una de cealaltă. Kiti, tot ca mereu, se sprijină cu spatele de caloriferul fierbinte printre cele două jumătăți de draperie, mă așteaptă în liniște să îi aleg îmbrăcămintea din șifonier. Simt cum mă urmărește, iar dacă există posibilitatea să nu o facă (și există), atunci ardoarea de a mă face cât de cât înțeleasă tot o va atenționa spre mine. Ating cu degetele hăinuțele de pe raftul cu rochițe, cel de sus, din stânga, și, cât caut să-mi imaginez ce rochie ar putea să o potrivească mai acătării, visez un pic la raftul cu rochițe, eu l-am ales acolo sus în stânga, ca pe un mic secret al meu și, poate, și al ei, dar nu al băieților, pe care îi rog de atâtea ori să-i mai aducă câte-o șosetă sau un pantalon de pe raftul din fața ochilor de obicei, rochițele sunt doar ale noastre, desigur, suntem doar noi două ca tainic să le împărțim, la fel cum jumătatea ei de ADN primită de la mine este unică pe lume, dar împărtășită, bineînțeles. Liniștea familiară a oricărei dimineți se rupe însă într-un tulburător scâncet de copil, mă surprinde, nu-l înțeleg, iar neînțelegerea îmi aduce panică. Las visurile deoparte și o întreb, Kiti, tu plângi?, într-un fel destul de lipsit de compasiune, fiindcă Kiti poate să plângă, tot cum poate să râdă sau să danseze, dacă vrea. Dar în alt fel, plin de compasiune, nu vreau s-o doară nimic pe lume, cum nu vrei să fii vreodată deznădăjduit. O iau în brațe, iar atingerea îi ușurează debarasarea de suspine și îmi șterge aroganța de a voi să știu. Continuăm apoi ritualul dimineții, dar, cum o facem, firesc, fără contactul îmbrățișării, pe Kiti o mai scutură din timp în timp câte un suspin, iar pe mine mă reia moderat neastâmpărul de a o ști un pic și pe ea.
16107518_10211767920943582_8625101083624777213_o

Bază

Când se văd munții din fața casei noastre se simte de parcă ne-ar cânta o voce luminoasă ca a Ellei despre iubire și dor, Felix îi iubește surioarei sale expresia întrebătoare a chipului pe care gurița mereu întredeschisă i-o dă, „dinții ei mari de castor…”, o guriță atât de nevorbită cât de curat este cerul dimineții între câmpie și munte, o raritate, izuri de condimente îmi țin de foame, gătesc festiv și mă dezbrac în maieu, atmosfera se încarcă, fulguie cu făină fără limite în casă și afară, posibil ca guri nenumărate să se fi apucat de vorbit vorbe cu sens, fără sens, eu scriu cu noimă în timp ce-mi cântă un pian fermecător în urechi, văd orice munte vreau eu, Kiti continuă să se mire, „ooooooo”, cățărată pe coapsele mele antrenate, eu însămi am multă mirare să îi îmbrățișez, suntem în vacanță, depun mărturie, am văzut munții.

img_9832

Singurătate însoțită

Mă gândeam că de Crăciun ne adunăm singurătățile laolaltă, (aproape că se cer singure împreună), binecuvântate sunt acele reuniuni în care singurătățile abia înmugurite nu-și realizează încă starea, mai uitam din timp în timp să mă invit la dans, Kiti nu uita niciodată, de parcă ea nu ar fi una cu propria-i singurătate, de fapt, de asta mă găsisem să mă gândesc (de parcă nu împotriva gândurilor ne-am strâns acolo), din cauza ei (din cauza, fiindcă nu-i drept ca singurătatea ei să fie atât de acaparatoare) pentru că m-a îmbrățișat deodată, într-un moment ce-mi era, desigur, interzis în atare adunare festivă de solitudini, iar atunci m-a lovit ca trăsnetul ideea nesăbuită că sunt pe vecie protejată nu de tristețe sau melancolie, ci de durerea aspră a singurătății pentru că ea neagă franc prin toate gesturile suficiența, singure, dar mai însoțite decât aș putea sau chiar aș vrea să fiu vreodată.

 

 

15626008_10211565869812430_1202455186271285030_o

Negruțul nostru

Am plecat amândoi, ca aproape în fiecare dimineață, Felix și cu mine, către școală, au farmec aparte diminețile de toamnă târzie de jur împrejurul lacului, este farmecul dat de aerul misterios de poveste, știți, ceața palpabilă și clocotele călduțe de la suprafața apei, ramurile tremurânde, multidigitate ale sălciilor, liniștea prevestitoare și crepusculul; de multe ori plecăm în grabă mare, nu fiindcă nu ne-ar ajunge timpul de pregătiri de acasă, dar pentru că îl extindem noi, intenționat, uite cum astăzi băiatul a stat să experimenteze tonalitățile digitale grave extreme ale pianinei sale, pe acordurile solemne din Star Wars, cu sonoritate de voci umane reunite ca într-un cor, pe mine aproape că m-au speriat, iar el este mai fricos decât mine, îmi place nespus ideea că experimentarea artistică ignoră, ba înghite cu totul frica, am plecat amândoi așadar, un pic îngrijorați de dispariția din aria casei noastre a câinelui Negruțu, pe care l-am mai plâns o dată împreună aseară, cu gândul să îl căutăm la malul lacului, Negruțu, Negruțu, am coborât, strigându-l din mașină, iar câinele s-a întrupat din ceață deasă, amețindu-se și tânguindu-se de bucuria reîntâlnirii în palmele noastre deschise, ca apoi să ne ducă, plângând întruna, să ne arate o domnișoară canină, lângă care ne-a arătat că ar voi să mai stea; apoi am plecat mai departe în drumul nostru, amândoi plângând, mai mult de pisicelile binecunoscute ale marelui Negruțu, ce îmi răsună încă în urechi și-o să-i răsune încă un timp, sunt sigură, lui Felix în urechi; mai încolo l-am lăsat la școală, dorindu-și să vină astăzi, mai curând decât oricând, odată seara, când plănuim să îl aducem iar acasă pe Negruțul nostru.

img_2162

Fără bis

Nu-i o ploaie oarecare. Nu mă udă, dar mă atinge. Aș vrea să îi mulțumesc cu ropote de aplauze, de parcă ar fi plouată de un virtuoz. (Nu) aștept cuminte să se termine, cum (nu) aștept cu teamă sfârșitul unei muzici încântătoare. Nu s-ar fi găsit o zi mai potrivită din săptămână să am timp. Stau nemișcată și ascult cum plouă prin mine, ca un bebeluș mângâiat. Mă simt indispensabilă în clipa asta, ca garnitura unei instalații sanitare, ca publicul unui concert. Sunt fericită când mă prinde liberă ploaia, acest detox ancestral imposibil de rezervat. Plouă complet, nu e nevoie de bis.

 

14971153_10211076100208496_1307546497_n

 

Atingem curcubeie

Mi se amintește că astăzi, acum un an, i-am schimbat blogului înfățișarea originală, trec anii ca curcubeiele, se umplu pagini de impresii scrise, nici cele nescrise nu rămân pe dinafară, copiilor le crește barba cât noi nu ne refuzăm îmbătrânirea.

Vorbim despre dor, copiilor le este dor, ei plâng de dor și caută să își aline dorul, eu cred că alinarea este mijlocită de tehnologie, aprind ecrane inteligente și cresc volumul, destinatarul dorului vorbește, râde și îmbrățișează, senzații dragi învăluie încăperea, dar apoi cel mai sensibil recipient de dor sesizează nemulțumit incompletudinea domolirii dorului, el spune răspicat că niciodată dorul nu se stinge în lipsa atingerii și trebuie să îi dau dreptate, Felix ar vrea să-l atingă la fel cum își dorește să atingă curcubeul cu mâna la mijlocul lui, în zona portocalie cel mult, dar nu simți nimic dacă atingi un curcubeu, îi spun nesăbuit, din fericire se preface că nu mă aude, mă răzgândesc, de fapt are dreptate, abia când ești în stare să atingi cu mâna un curcubeu, începi să cunoști senzația de dor stins.

15000701_10211055918103956_4090250905347930447_o

De toamnă

A ieșit în fine soarele și am fotografiat culoare. Culoarea este din timp în timp binevenită. Visez la propriu și figurat la o geantă galbenă, fiindcă fondul lipsit de strălucire al vremurilor îmi stimulează nevoia de frivolitate. Fără, am dureri de cap. O prietenă îmi cere voie să se prezinte lumii îmbrăcată de fotografia mea. Nu cea de mai jos, alta, la fel de frumoasă. Îi dau voie, desigur, în definitiv, dorința ei este esențial mărturisirea pe care orice act artistic ar putea s-o nască. Sunt datoare cu un mulțumesc. Chiar și Kiti simte să se deseneze în nuanțe de sine stătătoare, îmblânzirea fiarei lăuntrice îi moderează expresia. Se construiește treptat, cu mai multă răbdare, prin alăturare respectuoasă, nu prin suprapunere haotică, neempatică. Primesc firesc zâmbetele ei. Felix desenează monocolor, la vârsta lui culoarea este intrinsecă. Horică, în schimb, a ajuns la maturitatea căreia îi trebuie ceva culoare ca să înlesnească starea bună. Cu toții am putea părea monotoni, dar în realitate suntem o adunătură destul de colorată.

14570482_10210987492073348_8718119871383340416_n

Desfășurat într-o seară rece de toamnă

S-au strâns deja câteva seri de când joc cu Felix jocul cu avioanele pe hârtie. Fiecare ni le desenăm în misiuni cât mai ingenioase cu putință, în speranța că celălalt nu ni le va doborî ușor sau nu le va doborî chiar deloc. Felix își arată entuziasmul de a ne juca încă de dimineață, când pleacă la școală. Trebuie să mă leg neapărat de entuziasmul acesta pentru a-i dovedi că toamna nu este deloc lipsită de farmec.

Unei noi prietene nu-i vine să creadă că am un copil de șaptesprezece ani, eu îi spun că Horia a avut până acum un an și jumătate zece ani, apoi că într-o noapte ploioasă am avut revelația transformării sale, ascultându-l la radio pe Billy Idol cu Sweet Sixteen. Un copil! N-o să spun că copilul rămâne de-a pururea copil pentru părinții săi, dar spun cu cea mai mare încredere că mama-de-șaptesprezece-ani ce mă aflu n-a avut nicicând mai aproape copilul-adolescent care a fost ea însăși. Poate lejeritatea cu care ne vorbim, poate maturitatea pe care i-o intuiesc, așadar relaxarea să îmi îngăduie să mă regăsesc.

Refac și cu Kiti, tot precum cu Felix, aceiași pași seară de seară. Cam trei-patru minute mă culc pe umărul ei, întinse amândouă pe canapeaua-spectator al ritualului de seară al lui Felix din baie, acolo unde încerc ușor la limită bunăvoința copilei, mă supun brațelor ce au o forță greu de intuit, ele mă înlănțuie ferm, apoi mă eliberează, iar eu fug, ca imediat să mă las copleșită de milă pentru forța risipită adesea în van a copilei.

 

14686476_10210806237782104_1863177585_n

Despre nevoia de pace

Să strivesc păianjenul sau să-l las în pace, mi-a cerut Felix părerea înainte de noapte, împărțit în două, deopotrivă iubitor de animale și arahnofob, eu m-am pornit să mă gândesc la ce răspuns să-i dau băiatului sensibil și l-am aflat, e des și repetat păienjenișul în casa ce abundă de esență lemnoasă, iar nouă ne este bine aici, eu l-aș lăsa în pace, i-am răspuns, și a fost pace.

Pace. Pace bună îmi trebuie ca să pot să urmăresc un film emoționant cum este Born To Be Blue (2015), de Robert Budreau, un film care nu se vrea neapărat o biografie a jazzmanului Chet Baker, ci este mai degrabă un portret sensibil, mai mult sau mai puțin realist al muzicianului de pe la sfârșitul anilor 50 către finele anilor 60, o viziune duioasă a omului atins de genialitate, dar nesigur și fragil, aflat într-o disperată și ostenitoare luptă interioară (și nu doar) pentru a-și regăsi inspirația rătăcită prin dependența de heroină și alte droguri. Un portret interpretat desăvârșit de Ethan Hawke, nu neapărat în rolul cel mai șarmant al carierei sale, dar nici pe departe lipsit de farmec, nu. Impresie strașnică mi-a făcut și interpretarea sa vocală, guturală (a actorului însuși) a unor piese celebre de jazz. Frumos film.

 
14509397_10210660863987850_1380421826_n

Sezonal

14407776_10210603728599501_1888470584_nSunt singură acasă și strănut. Fac și altele, dar mai ales strănut. Mai apoi iarăși strănut și o fac atât de tare, încât sperii patru broaște de pe marginea iazului, de le văd cum sar speriate în apă. Îmi vine să zâmbesc, dar nu zâmbesc, pentru că strănut. De enervare arunc o înjurătură (sunt singură acasă- spun asta, ca să pară că contează), ceea ce-mi scoate totuși zâmbetul de mai devreme. Îmi amintesc de bunicul care sughița și bombănea iritat după fiecare sughiț. Pe noi ne amuza teribil. Devin mai relaxată când înjur din tot sufletul după ce strănut din toți rărunchii. Broschi nu schițează nici o mișcare, lipsa urechilor o arată impasibilă cum e piatra pe care stă. Cred că iritarea mea vădită domolește pornirea nestăvilită a fiziologiei. Amân aspirina pe mai târziu. Îmi trebuie mult să mă las convinsă s-o iau. Mult mai mult decât să încerc cu o înjurătură.

 

 

 

 

Cunoaștere

Când am ajuns acasă și am deschis poarta, Xoco s-a ridicat agale de sub tânărul aluniș, pe care nu-l bănuiam până în clipa respectivă în stare să umbrească pământul. O secundă m-a nemulțumit să văd cățelușa tolănită pe gazonul curat, abia reînverzit după o cură terapeutică intensă de apă de la robinet, dar în secundele care-au urmat, nemulțumirea s-a dus în van, fiind înlocuită de mirare. M-a mirat umbrarul necunoscut din fața vestică a casei, la fel cum te miră transformările în general, am recunoscut, desigur, fiecare plantă, floare, copac, tufă, sădită de mine în spațiul acela, însă putința fiecăreia de a se remarca în soare mi-a fost până atunci străină. A crește sub ochii proprii sau fondul neereditar al îndrăgostirii iremediabile.

 

13641054_10209978577251108_5127682733143337697_o

 

Toi de joi

A fost o vreme când joia s-a întâmplat să fie ziua dedicată casei, de fapt, doar dimineața ei, dar, fiind un om al dimineții, să am la propria-mi discreție aproape fiecare secundă care o compune îmi dă uimitoarea senzație de acronic, timpul nu contează decât la capetele lui, un fel de dimineață ca o bandă elastică prinsă doar la extremități, astfel că pot uneori socoti o dimineață cât casa, adică ziua, fiindcă despre ziua de joi spun și-mi amintesc. Îmi amintesc după ce caut zile de joi în jurnal, dar nu înainte de a pune tava cu aluat de pâine în cuptor, ceea ce face evidentă coincidența întâmplării de a găsi o altă joie de mult dusă cu o pâine în cuptor, uite, asta, dar numai după ce spun răspicat că, din păcate, eu nu mă îndeletnicesc cu coacerea de pâine. Asta mă duce cu gândul la cât de insuportabilă ar fi o săptămână, numărată de la joi la joi, adică de la o pâine coaptă de mine la imediat următoarea pâine coaptă de mine, mai ales dacă o calculez ca săptămână de școală, cum de altfel este chiar în momentul de față cazul. În schimb, am răgaz sau, mai bine, am drag să mă ocup de trandafiri (ei se pregătesc de a doua înflorire a anului) și de celelalte plante din grădină, fără impulsul obișnuit de a le fotografia, dar cu impuls nestăvilit de a călca desculță iarba, așadar o calc, nu pe deplin resemnată la gândul de a mă întâlni cu vreo insectă înțepătoare. Cât despre insectele delicate cu aripi ca de borangic care se lasă admirate, libelule, fluturi, față de ele nu am nicio reținere, în plus se vor pozate.

 

13453886_10209771114264663_352118317_n

Somn lin


Citesc, stau întinsă pe canapea, cu capul pe brațul ei moale și cu picioarele îndoite, sprijinite de spetează. Kiti se aruncă pe canapea, ai zice că mă ignoră, dar de fapt își alege intenționat locul unde plonjează, direct pe abdomenul meu. Nu am reflex de apărare sau presiunea cu care mă apasă îl minimizează. Își culcă obrazul pe genunchii mei, eu nu pot rezista moliciunii și delicateței lui. Las cartea pe piept. Atâta seninătate în privire mă înduioșează, îi apăs obrajii cu palmele magnetice. Zâmbește prin toți porii. Îmi ridică cartea deschisă de pe piept și mi-o potrivește în mâini. Trebuie să citesc dacă o vreau aproape de mine. Citesc, iar Kiti adoarme în fund, cu obrazul sprijinit de genunchii mei.

13442505_10209739617037252_7490817058384157273_o

 

Vârste, titluri și vise

Mă trezesc cu gândul că este iunie, luna când Kiti își schimbă vârsta, cum să fac să-i spun că crește, mă întreb, înăbușind un oftat care stârnește altul, apoi nu mă mai întreb nimic, deși sunt mai degrabă pricepută în a pune întrebări decât în arta de a tăcea în gând, oricum crește pe nesimțite cum creștem cu toții, poate mai puțin băieții curioși să simtă cum este să fii mare și ale căror articulații de creștere dor milimetric în timp real, mai zăbovesc câteva minute în pat să-i împărtășesc lui Cătă bucuria de a-i fi văzut ieri din depărtare pe copiii noștri mari, coborau dintr-un taxi, doar ei doi, singuri pentru prima oară, cu Horică în cele din urmă învoindu-se să-i fie surorii sale unic protector citadin, și i-a fost, deși, venind către adevăratul unic protector al omului, părintele, mima ușor stângaci un aer sever, dominator asupra fetei blânde și de-a pururea supuse fratelui lumii, un titlu imaginar de noblețe către care, fără s-o știe, Felix se tot apropie și el, dar eu nu mă apropii astăzi de dormitorul băieților ca să-l trezesc pe Felix, găsesc un mod mai înțelept s-o fac, mă folosesc de întâmplarea întâlnirii pe terasă cu un biet șoricel, să-i strig copilului că șoricelul îl caută pe el, bineînțeles că vine repede la mine, cu iepurașul de pluș încoronat în brațe, să mă înștiințeze că de fapt șoricelul este prezent la lecțiile pe care prințesa-iepure le ia pentru a deveni regină, găsesc deplin admirabilă ușurința cu care se transpune dintr-o realitate într-alta, ceea ce-mi amintește că este ziua copilului care nu își schimbă decât întâmplător astăzi vârsta, îl las apoi pe cel mai mic la școală și când trec prin pădure, îmi spun cu veselie că  dacă mă opresc o clipă, o să visez frumos la noapte.
13329750_10209656199391863_899488364_n

O noapte de vară

Primele nopți de vară așa cum te aștepți încă să fie, calde, înmiresmate, melodioase, Cătă le trăiește direct, pe terasă, cu un pahar de vin roșu în față, mie îmi trebuie un plus de căldură din pătura ușoară pe care o țin mereu la îndemână, sunt în casă, aproape de ușile larg deschise către terasă, urmăresc un film. Copiii dorm deja în camerele lor, este o liniște deplină, nici Broschi nu dă din aripioare, cum dă ea necontenit, încât mă sperie uneori când sunt singură acasă. Este un calm neobișnuit, prevestitor de furtună, șansele calculate de ploaie par a se strânge discret laolaltă, sigur va ploua la noapte. Nimic nu mișcă în afară de mine, dar pașii mei nu par a avea dinamică, atât de ușor m-am învățat să calc când dorm copiii. Din camera băieților răzbate un firicel galben de lumină, ceea ce mă surprinde, poate au adormit cu lampa aprinsă. De fapt Felix este treaz, citește încă, acum, spre miezul nopții, îmi șoptește că mai are doar patru pagini până să termine cartea începută astăzi la școală, apoi, când o termină, se plânge că nu poate adormi. Cred că simte apăsarea nemișcării generale a nopții, și mie mi se întâmplă adesea să trec trează de pragul miezului nopții, ca apoi să caut puțină dinamică în adierea vântului sau în vibrația lemnului din parchet și mobilă sau în cântul păsărilor de noapte ca să îmi recapăt ritm de adormire. Mai citește ceva, încerc să îl ajut, lui îi este teamă că adoarme cu lampa aprinsă, dar asta nu este o problemă, fiindcă tati o va stinge când se duce la culcare, ceea ce îi e de ajuns, în nici trei-patru minute îi aud respirația cadențată specific de somn. Nu dorm când fereastra dormitorului se trântește violent de ramă, un vânt puternic se iscă de niciunde. Furtuna presimțită se dezlănțuie în lumini, umbre, bătăi în ferestre, ape învolburate prelinse pe la încheieturile casei, dar îmi vine un somn bun, liber de vise și îngrijorări generice, semn bun de încă tinerețe.
13086799_10209409088254239_7706586075146780891_o

Tensiuni

Zilele trecute mi-a apărut înainte un text frumos, deși cam ascuțit la rememorare, despre cum a râs și-a râs odată Kiti până la epuizare, a noastră, nu a ei, iar pentru că mi s-a părut frumos (fiindcă nu toate îmi plac, recunosc), l-am scos în față. Ei bine, duminica ce tocmai a trecut, Kiti a râs din nou exasperant, ca atare, nu pot spune cu certitudine că durerea de cap ce mi s-a construit treptat, bineînțeles, în cap s-a petrecut din cauza soarelui brutal arzător pe care l-am îngăduit să ma atingă nemijlocit, desigur, tot pe cap. Continuitatea neiertătoare a crizei bizare de râs a revelat existența tot mai puțin surprinzătoare a unei categorii de oameni fericit discreți, care nu simt neapărat nevoia să se holbeze întrebător la copilă, ceea ce doresc cât mai multora dintre noi. De dimineață, deși râsul a părut să fi încetat, cefaleea a rezistat, ceea ce nu este un fapt negreșit de mirare, întrucât niște hohote care hohotesc ore în șir au putința să impresioneze prin reverberație intracraniană un aparat otologic sensibil și, evident, hipersensibilizat. Din fericire, împotriva tensiunilor pe care, în general, orice lucrătură (hi, hi) zeloasă le produce există cafeaua sau licoarea absolută, deopotrivă exotică și familiară, fără de care încă multe alte încordări nenecesare s-ar cere demonstrate. Și nu doar cafeaua. De exemplu, ochii și, prin ei, privitul sau, mai bine, admiratul. Felix este complet de acord că acțiunea de a privi (chiar fără admirație) te poate elibera de tensiuni, mai cu seamă de tensiunea de a fi urmărit din spate, lateral sau de oriunde, de aceea, fără a avea știință de vreo atare tensiune, el privește încântat și cu oarecare gelozie planta cu ochi din imaginea de dedesubt. Apoi, este de neignorat că a sosit vara.

 

13341927_10209641580826408_1319550983_n

Poftiți, vă rog!

13219904_10209549927895142_1321433257_n-2Amândoi iubim să ne primim oaspeții. Catinca pare în total acord cu noi, pentru ea oaspeți acasă înseamnă mai multă libertate, mai puțin control sau, cu alte cuvinte, libertate controlată cu moderație. Se aud bătăi în ușă. (De fapt, se aude motorul unei mașini pe aleea din fața casei.) Binevoitori dorim să ne întâmpinăm oaspeții, numai că bunăvoința se amestecă cu îngrijorarea pe care subita alertă a fetei ne-o transmite nemijlocit. Secundele de bucurie pentru primirea prietenilor nu au continitate, cum nu are logică nici înlănțuirea clipelor de necesară concentrare asupra dinamicii crescânde a copilei, se strâng în mănunchiuri haotice de senzații rupte, apoi, cum alerta fetei se face îndrăzneală, se mai limpezește negura de impresie, fiindcă lăsăm oaspeții pierduți în antreu și alergăm absurd după fată spre bucătărie. Primirea politicoasă cu care am voi să ne invităm musafirii în casă se metamorfozează într-o comicărie stranie, Kiti ne pune la subtilă încercare priceperea, ea deschide în grabă neobișnuită ușă după ușă și pătrunde semijucăuș în toate spațiile ei interzise. Calmăm oarecum scena de primire, prietenii  ne respectă fâstâceala perfect adaptată, ei așteaptă calmi să treacă valul. Valul nu trece curând sau nu atât timp cât intrările în bucătărie pentru a prepara o cafea și un platou cu prăjiturele nu se termină, în cele din urmă agitația gazdelor se limitează la protejarea strașnică a tăvii cu bunătăți, ceea ce, noi recunoaștem veseli, este un parfum de fericire.

Și visarea

(continuare)

În timp ce îi direcționez mâinile spre bara ruginită, fiindcă mi-e mie nesigur pământul sub picioare când îmi las ochii să vadă nestatornic apele de dedesubtul nostru, darămite lui Kiti, cum i-o fi?, ca s-o îmbrățișez din spate și să-mi sprijin cu încredere capul pe umărul ei drept, ne ținem astfel comod într-o pace rară, ea își privește din timp în timp frații-pescari, de la vreo șase metri depărtare, cum lansează, așteaptă câteva secunde, mulinează, apoi se mută ușor din loc și-o iau de la capăt ca-ntr-un dans oarecum complicat pentru necunoscători. Ii admir și eu cu drag, Horică-un pic agitat să reîntâlnească monstrul cu care a dat odată ochii, iar Felix-agitat să ajungă mai repede acasă, mai ales că lui i-a surâs deja norocul, a prins mai devreme un șalău mititel, pentru el pescuitul este mai degrabă o activitate de împrietenire cu fratele său, nu pentru că nu ar fi prieteni, ci pentru că este fratele mai mic. Am vreme de visare, dispusă fizic și emoțional cum mă aflu, căsuța pescarilor împresurată de ape, stufăriș și sălcii, caldă, primitoare și amorțită de un soare arzător nesperat mă transpune într-o lume aventuroasă și veselă, copilărească, poate ca-n Huckleberry Finn, de aceea vreau s-o fotografiez frumos, la fel cum o văd cu ochii minții și reușesc s-o fac. Sunt singură doar cu copiii și câinii și câmpul nemărginit și lacul și visarea și ritmul lent al vieții și gândul către biciclistul nostru și egretele-superbele și pescărușul acela ireal de albastru și…
13120033_10209480517159917_899268630897928945_o

Sâmbăta în care pisicile răsăreau din ierburile mai înalte ca oricând în aprilie

Pe vremea, nu de mult dusă, când soarele strălucea mai văratic ca oricând în aprilie și pisicile răsăreau din ierburile mai înalte ca oricând în aprilie, cu toții am simțit că a venit momentul să zburdăm liberi pe câmpii. Am pornit încrezători, viteji de-acasă, dar în cele din urmă nu am prea zburdat, nici liber nu prea ne-am dezlănțuit, nici chiar câmpiile n-au fost tocmai câmpii. Poate puțin Horică să fi zburdat la un moment dat, cam până a condus cu șase zero, dar mai pe urmă, când adversatul s-a trezit, chiar dacă sprinteneala i s-a păstrat, a fost nevoit să apeleze la maturitatea sa de jucător serios ca să câștige meciul de tenis. L-a câștigat. Cum spuneam, libertățile noastre au ținut în limitele unor captivități felurite, iat-o pe Kiti, eliberându-și picioarele între pereții transparenți ai mașinii, iată-l pe Cătă, deblocându-se de termene și obligații de om muncitor tot din mașină, iată-mă pe mine, salvându-mă de gânduri și probleme cu suflet tremurător alături de Horică în acțiune și privește-l chiar și pe Felix, răsărind ca pisicile de mai sus din ierburi înalte într-o limită enervantă de hipersiguranță, lângă mama lui, dar totuși. 13029598_10209373378161509_4156542298464890073_o

Relative

Atât de mult verde deja, încât ploaia pare redundantă. Nu este, iar săptămâna începe amețitor, cu surpriza unei tufe mărețe de leuștean crescute parcă pe ascuns. Buruienile nu mai sunt de mult surprinzătoare, iar de ieri nici nu mai (prea) sunt. Secretul curățării de buruieni a straturilor de lalele este libertatea îngăduită de a îngenunchea pe pământ, chiar și îmbrăcată în pijama roz. Roz este, de data asta, un element redundant în fraza de mai sus. Nu pentru Felix, care dorește să afle de ce am în garderobă mai multe pijamale roz. Și totuși verdele predomină, ceea ce ar putea explica imprimarea genetică a nevoii de verde. Leuștean și mentă pentru mine. Nu mă laud cu stimulente subtile.

Sfârșitul de săptămână ne apare unora mai lung acum, de exemplu, nopțile lui Felix s-au spațiat prin perceperea intensă a unui coșmar, apoi a unui vis frumos, acesta din urmă legat de subiectul cărții citite cu o seară înainte. Iată o motivație norocoasă de a continua să citească (nu are sens să speculez că determinarea ar fi inversă, citește și vei visa frumos, întrucât, chiar de-ar fi o speculație corectă, nu ar ajuta la nimic). In cazul lui Horia, visul frumos s-a înfăptuit mai întâi, o zi întreagă numai pentru bucurie, niște repetiții muzicale, apoi o dupăamiază pe baltă, împreună cu Felix. Cât despre Kiti, aș putea spune că liniștit înseamnă mult, întrucât mulțumirea sufletească permite senzațiilor felurite să existe, în contrast cu nervozitatea, o stare afectivă acaparatoare, epuizantă și respingătoare. Așadar în liniște, atingerile ei au fost mai blânde, vorbele-mai clare, somnul-mai domol, atenția-mai vie, iar gustul-mai rafinat.

Alegerea grimasei lui Negruzzu de mai jos nu este întâmplătoare, cum nu trebuie nici tradusă drept sperietoare, iar dacă acest câine ar fi urangutan, aș putea să jur că nu a făcut decât să mă imite pe mine, pentru că este exact dispoziția cu care îmi încep eu săptămâna, ceea ce vă doresc și vouă, desigur.

12967268_10209276011327399_7899594941315267580_o

Aparte

În seara asta nu am haine de împachetat și pus în dulapuri. Nu am nici răbdare să aștept să se scurgă și ultimul firicel de nisip din clepsidra care-i numără minutele de spălat pe dinți lui Felix. O chem pe Kiti, o invit să ne aruncăm împreună pe canapeaua din hol. Trei minute întregi, sunt lungi cele trei minute de spălat dinții, ceea ce face ca îmbrățișarea în care mă ordonează Kiti să fie intensă. Nu spun prea intensă, fiindcă sunt recunoscătoare pentru că este. Totuși o să îi spun o îmbrățișare milităroasă, pentru că este fermă, chiar rigidă, dar asta nu o face mai puțin plăcută, în definitiv, acolo, în strânsoarea irevocabilă a fetei, obrazul ei este tot moale și elastic ca o minge de pluș. Mă supun și sper să mai țină. Ține, fiindcă din baia cu ușa larg deschisă către noi, Felix freacă dinții și tot scuipă zgomotos, de parcă ar vrea să tragă de timp. E plictisitor să te speli pe dinți, zice. Kiti tresare din când în când, tresăririle ei trădează o ușoară stare de nervozitate care mă străbate fulgerător și pe mine, dar pe care o detonez repede într-un ”de la gingie spre dinți și nu mai scuipa atât”. Apoi, acalmie. Uit de recunoștință, îmi mulez palma de obrazul ei, iar rotunjimea perfectă mă însuflețește. Kiti mă scutură scurt din îmbrățișare, dar eu mă repliez din căzătură exact când Felix mă strigă să mă duc la el. Cât îl săpunesc sub apa curgătoare, am vreme să fiu din nou recunoscătoare pentru cât de norocoasă mă simt.

12891035_10209180581861722_933630272183685096_o

S-ar putea numi, desigur, exotic

Îmi plac parfumurile cu nume exotice, cum îmi rezonează Escale a Pondichery! Descrierea plastică a lui Felix are deasemenea răsunet interesant, lui i se înșurubează stropii minusculi de parfum în nas, cuprinzători până în gură și urechi, iată un motiv potrivit de a stabili niște repere și comunicări anatomice. Hapciu!

Îndrept patul, timp în care Kiti, spălată și îmbrăcată, așteaptă, urmărindu-mă de pe scaunul din spatele ușii larg deschise a balconului. Nu însă astăzi, când se ridică de pe scaun și se lasă cu totul într-un cot pe dulapul de haine, încrucișând neobișnuit picioarele pe podea. Mereu mă face să zâmbesc cu posturile ei caraghioase, iar orice zâmbet merită răsplătit cu o îmbrățișare, așa că, după ce o îmbrățișez, Kiti își lasă greutatea trupului să se scurgă printr-un cot pe umărul meu și își încrucișează din nou neobișnuit picioarele pe podea, ca înainte. Nu aș putea să bag mâna-n foc că n-o face fericit intenționat.

Circulă pe internet o poză cu două mimici ale aceluiași câine, o expresie arțăgoasă, înspăimântătoare, reprezentând mama-acasă și una blândă, zâmbitoare, adică mama-în public, dar Felix o privește amuzat dezaprobator, el susține că imaginea se potrivește cu realitatea cel mult invers. Dacă mă gândesc bine, ar putea avea dreptate, îl cert mai degrabă ca să se conformeze la așteptările unui public dat, decât acasă, unde are libertatea să ignore anumite standarde sociale. Cred în comportamentul social decent, împotriva tonului general deranjant de indecență și insist să îl demonstrez, bineînțeles în măsura în care înțeleg să o fac.

Horică mi-a spus odată că sunt tare ”witty”, ceea ce este desigur un mare compliment, nu neapărat pentru că vine de la un adolescent, ci fiindcă vine de la propriul adolescent. De dimineață, fiind în eterna-i mare grabă, l-am luat ușor peste picior, amintindu-i că mi-a spus odată că sunt ”witty”, pentru a-i minimiza reacția. N-a fost să fie, mi-a răspuns că sunt witty, dar pitică. L-am amenințat că îl voi atinge cu un pumnișor când va ieși pe ușă, iar el, în aceeași vânzoleală după cărți și caiete, a îndeplinit presimțitor un hohot scurt de râs. Bună dimineața!

12794955_10208864113190203_8754513552736573554_o

O ploaie veselă și adevărată cu nuci uriașe

Felix este bucuros, m-a însoțit la bancă pentru a-și converti bănuții din pușculiță în euro. A primit treizeci de euro, iar în fața bancnotei de 10 euro a izbucnit în râs, sunt exact ca mister Bean când a scos bani de la bancomat. A râs vădit amuzat și băiatul de la bancă, ”ca Mr. Bean”, a zis, el este foarte tânăr, poate că a urmărit, ca Felix, desenele animate cu Mr. Bean. Se poate să fi scris despre asta acum vreo săptămână, dar sigur n-am scris despre ploaia cu nuci uriașe de acasă, din sfârșitul de săptămână care a intrat cel mai de curând în non-existență. Toate cele două zile Kiti s-a ocupat să ne testeze răbdarea, perspicacitatea, perseverența și, până la urmă, inteligența, toate ale noastre, întrucât pe ale ei le-a demonstrat în timp congruent cu cel al testării respective. N-aș putea spune că am trecut testele fetei, întrucât Kiti și-a împlinit cu ocazia noului joc inventat, ploaia cu nuci, deopotrivă nevoile senzoriale, tactilă și auditivă, cât și nevoia de joc și controlul jocului. Aș putea considera, totuși, că nu ne-am aflat, niciunul dintre noi, ceilalți, în postura tristă și dureroasă de pierzători absoluți, întrucât lansările de la etaj ale fetei cu nucile accelerate suplimentar față de gravitație s-au lăsat cu explozii la contactul cu parchetul, nu cu vreun cap de om. Nu mai spun despre praful și pulberea roșcată și țăndările lemnoase groase împrăștiate spectaculos pe rază generoasă, ele fac parte din joc.

Nu pot să nu las pe această filă micul dinozaur de companie creat de Felix și încălecat de nu știu ce stormtrooper.

12615568_10208651592317314_672109848739855997_o

886837_10208651953046332_6621322491013316381_o

IMG_1643

Fantomele dimineții

Dorm toți în casă, luminile sunt stinse, îmi socotesc greutatea cu care mă răsucesc în pat după telefon și ușurința cu care ies din visul straniu. Trebuie să fie măcar cinci. Ies greu, oare visez? Este cinci, deși crăpătura ușii camerei lui Kiti nu este străbătută de nicio undă de niciun fel. De când am aflat că îmi voi pierde temporar simțurile și până după ce mi le-am recăpătat, curând după anestezia generală care mi s-a întâmplat, mă tem ca trezirea să nu fie doar un vis. Îi ating obrazul lui Cătălin și, fiindcă atingerea îl trezește, îi povestesc visul, de data asta cel din eventuala realitate. Copilul mic agățat cu mâinile de bara longitudinală de pe mașină, apoi pasagerii, niște cunoscuți pe care nu i-am mai văzut de mult, întăresc stranietatea realității din vis. De ce doarme Kiti, mă întreb ușor îngrijorată, apoi, la șase, când aprind lumina din cameră și tot nu se mișcă, mă aplec asupra ei și-o zgâlțâi de braț. Poate visează. Kiti sare din pat, se clatină pe picioare. Acum, în clipa asta a zilei, obrajii ei au moliciune maximă și ard cuminte, afebril, niciodată nu-mi pot refuza încântarea de a-i cuprinde în palme. ”Mă trezesc într-un minut”, se aude glasul lui Horia, și, iarăși, ”mai lasă-mă să dorm”, cel al lui Felix, care deja se află în urma mea și a lui Kiti, cu ochii închiși și brațele întinse înainte, gata supus ritualului dimineții.

409661_4425943136798_621478493_n