Liniște

E liniște neobișnuită în dormitor e neobișnuită această lipsă de obișnuință a liniștii din dormitor dar dormitorul se prezintă doar întâmplător ca dormitor ar putea fi la fel de bine o magazie de emoții sau o baie de senzații carevasăzică este liniște nicio stridență nu apare pe niciunde chiar și dezordinea este atât de calmă și caldă ca un trup de copil trezit din somn ador când se face acalmie apoi mă ia frica poate visez poate mi-am pierdut mințile în esență e liniște în camera care nu ține neapărat să se reprezinte prin funcție că de-aia e neobișnuit să fie subit atâta liniște într-atât de scurtă clipa.
40330444_10216992934285650_705640294686654464_o

O încurcătură

Am doi cireși și nu știu cum să fac cu ei. Mi-am montat scara în „A” lipită de trunchiul celui mai mare, este bine proptită în pământ. De doi-trei ani, de când am început să-i cred pe cireșe că sunt cireși, este prima oară când nu știu cum să fac cu ei, dar am pus scara. Cineva ar putea deduce că cei doi cireși cireșesc întâia oară în veselie. Nu doar cineva, ci și altcineva. Intâia oară este o expresie exagerată, la fel cum este și incertitudinea mea, adică exagerată (ceea ce, bineînțeles, poate fi doar părerea unui al treilea altcineva). Adevărul meu este cât se poate de neclar: cum să fac cu ei? Mă aflu des în încurcături, desigur, exagerate, de exemplu acum: dacă folosesc scara (în „A”, ca să nu cad) și culeg cireșele, le mănânc, asta este o certitudine, nu este nicio exagerare, ceea ce mă face o mamă rea (lacomă nu mă poate face, pentru că sunt deja), iar dacă nu folosesc scara (de data asta nu mai contează ce formă are aceasta, întrucât NU o folosesc, deci nu pot cădea), nu culeg cireșele, care au toate șansele să înceteze brutal din cireșit din cauza păsărilor, iar acest fapt nu este deloc o exagerare, fiindcă rareori vedem ființele să continue să ființeze sau obiectele să obiecteze când sunt mușcate în carne vie. Fără îndoială, mai există variante de trai alături de doi sau chiar mai mulți cireși, dar nu mă interesează acum. Din fericire, nici propria-mi dilemă nu-mi mai stârnește subit vreo emoție, întrucât trebuie să plec de acasă. Asta nu mă face vreo persoană inconsecventă sau? Ce exagerare!
33110021_10216215463009354_3289369564852256768_n

Casa din V Murglah 147*

Dober dan, l-am salutat prin telefon, apoi am trecut imediat pe engleză, o limbă pe care aproape toți tinerii din țara asta slavă o vorbeau încă de imediat de după pasionanții ani 90′, iar bărbatul care m-a sunat nu doar că promitea tinerețe prin glasul său, dar era și agent imobiliar. Doamnă, am o casă superbă pentru dumneavoastră, se află în cartierul în care locuiește președintele țării, trebuie să o vedeți. Desigur că proximitatea rezidențială a președintelui țării sale nu constituia pentru mine neapărat un motiv suplimentar de entuziasm în acest fascinant oraș ușor, sigur, prietenos, viu, vibrant, calități pe care i le-am descoperit cu inepuizabilă uimire un an întreg deja, an scurs de când ne adoptase cu voia noastră, aceasta întrucât impresia primordială asupra micului, dar totuși marelui oraș a fost de congruență estetică de la nord la sud, la vest, la est și până în miezul său cel mai adânc. Locuisem în nordul orașului, acum agentul imobiliar m-a invitat în sud și m-a invitat încrezător că vom bate palma, doar atuul casei, credea bărbatul, era vecinătatea cu casa președintelui. De fapt, n-a fost cu totul neapreciat avantajul cu care agenția s-a lăudat, pentru că de cum am pășit în cartierul acela m-am lăsat copleșită de frumusețea sa, din drumul principal pavat impecabil și străjuit de copaci diverși se desprindeau în linii drepte, paralele între ele alei înmiresmate de tufe înflorite (era un aprilie sănătos, însorit ziua și ploios noaptea) care se transformau în ramificații tot mai mici, păstrând constante perpendicularitatea și paralelismul lor. Iar toată această construcție simplă, intuitivă a căilor de acces venea să se augmenteze cu case albe, asemănătoare între ele, dar diferențiate de personalitățile fiecărui proprietar, amplasate din loc în loc, cuminți, neieșite din linia frumosului necomplicat. Cartierul acesta cu nume cu sonoritate aspră pentru o vorbitoare de limbă latină (în ciuda puternicei sale influențe slave), Murgle, se sprijinea la sud întins pe câțiva kilometri pe așa-zisul „pot”, o alee bătătorită prin fosta pădure din locul orașului, ocolitoare a aproape întregului oraș, lărgită decent pentru uzul exclusiv al oamenilor și al eventualelor lor biciclete și câinilor.

Condusă de agentul imobiliar, un bărbat brunet, înalt, atletic, sigur pe el și pe portofoliul său, o siguranță decursă din mulțumirea generică a locuitorilor acestui oraș, harnici și mândri, avuți și chibzuiți, prietenoși și plini de voie bună, am luat-o pe o alee îngustă foarte verde si foarte aromată de tufe de zmeură, coacăze, căpșuni, iasomie, liliac și deosebit de cochetă prin magnoliile tinere și mai bătrâne, deja înflorite, găsite în fiecare curte, trecând pe rând de o casă, apoi de alta și alta și încă una, până ne-am oprit la numărul 147, imprimat pe o plăcuță metalică agățată de ușa de intrare a casei.

Casa, vopsită în alb ca toate celelalte case aproape că nu se vedea de la nivelul aleii de intrare, atât de însuflețită era de către o grădiniță verde de copăcei și tufulițe de buxuși și rododendoni cu frunze cărnoase, lucioase. Fără gard sau altă împrejmuire, grădinița aceasta de la intrarea principală m-a cucerit pe loc. In urma însoțitorului meu care m-a poftit înăuntrul casei, am trecut de ușa din lemn vopsit în wenge, cu un șir median de geam jivrat, într-un hol întunecos, înalt, îngust, dispus într-un singur unghi drept, din care intrai în toate încăperile casei. Mai întăi, pe dreapta, agentul a deschis ușa unei băi de serviciu cu o chiuvetă minusculă și un wc, apoi pe stânga o altă ușă te introducea în bucătăria de dimensiune medie, mobilată elegant în lemn wenge, de altfel culoarea predominantă a  mobilierului și a decorațiunilor casei în stil minimalist, și dotată decent cu toate cele necesare. Fereastra largă și înaltă dădea către grădinița verde din fața casei, iar obloanele ce erau gata să o protejeze nu păreau să fi fost vreodată întrebuințate în scopul în care au fost menite, iar aceeași impresie mi-au făcut-o deopotrivă și celelalte ferestre ale casei acesteia atât de tihnite.

Din bucătărie am intrat printr-o ușă glisantă făcută dintr-o rețea de cadre de lemn și geam mat în sufragerie, o încăpere pătrată în mijlocul căreia trona impunătoare o masă rotundă cu scaune de jur împrejur, mărginită de ușa prin care am pătruns, un perete din care jumătate era ocupat de o altă fereastră vecină cu cea din bucătărie, cu perspectiva încântătiare a unei iasomii, alt perete alb pe care se lăsa grea,masivă o servantă cât peretele din același lemn wenge sculptat simplu, deasupra căreia atârna un tablou, și a patra latură a pătratului, o deschizătură completă spre camera de zi, un loc în care sobrietatea sufrageriei se dizolva ușor ușor, lăsând mai mult spațiu pentru relaxare.

Ei bine, odată ajunsă acolo, am știut că bărbatul ce mă însoțea a avut tot dreptul să își manifeste încrederea că locul mă va fermeca. M-am îndrăgostit la prima vedere de spațiul acela luminos, larg, cochet, cald, iar îndrăgostirea mea a ținut peste ani și ani, fiindcă atunci când a venit vremea să ne construim propria noastră casă, singură am desenat-o pe hârtie, având viu în minte fiecare detaliu al spațiului celui mai locuit din casa din V Murglah 147.

Cu un șemineu plasat între sufragerie și living,  decorat cu un brâu din lemn ce se continua într-o parte și în alta până la capătul sufrageriei și dincolo, la capătul peretelui comun celor două încăperi, cu patru fotolii confortabile din lemn și piele dispuse în jurul unei măsuțe pătrate, joase, simple, un grătar din lemn sub brâul de care spuneam și încă cu o servantă cât tot peretele de vizavi de șemineu, dar nu în ultimul rând, cu grinzile impresionante din același lemn împodobind tavanul într-un desen liniștitor de-a lungul și de-a latul său, acest spațiu mi s-a părut atunci ireal de frumos. Si de parcă ar mai fi avut nevoie de un argument în plus să batem palma pentru închirierea casei, prin ferestrele-uși înalte cât camera de zi se ieșea în curtea casei, o suprafață mică cu iarbă verde împrejmuită cu flori perene în tufe adulte, viguroase de rododendroni, trandafiri, azalee, alte flori răsărite timid din bulbi feluriți, iar în stânga extremă un umbrar cu viță de vie deasupra unei mese solide și două bănci asemenea sprijinite pe zidul unei dependințe pentru instrumentar de grădină.

Imediat am știut că acest loc va fi și al nostru pe lume măcar un timp, la fel și agentul cu care am venit, pentru că mi-a interpretat corect zâmbetul autentic de pe figură, după ce nu m-am săturat să mă umplu de visuri în viitoarea noastră casă, bărbatul a insistat să mă conducă într -o plimbare până la casa vecină a președintelui țării sale.

Desigur că ne-am mutat inediat în casa din V Murglah 147, iar în acea seara răcoroasă de aprilie, fiindcă se pornise o ploaie zdravănă, am făcut focul cu lemne în șemineu, ne-am înfofolit în pături cu copiii în brațe pe fotoliile comode întoarse spre focul roșu-portocaliu parfumat cu miresme dulcege din cea mai plină tinerețe a noastră.

*Text inspirat de duioasa antologie a Ioanei Parvulescu, Casele vietilor noastre.
29514211_10215786125476184_30996288_o

Un ardelean și alte proporții ardelenești

Ieri am trecut pe la bunica și, în ciuda vârstei ei înaintate sau poate chiar datorită vârstei, i-am văzut din nou în privirea încețoșată încrederea. Izolată fizic de decrepitudinea bătrâneții în orășelul natal transilvănean, în casa străbunicii, și-a păstrat intactă curiozitatea nativă. Dorința de a ști ce se petrece în jur la peste nouăzeci de ani este chintesența optimismului. Bătrânilor le poate lipsi aplombul în a-și evalua viitorul, dar atâta vreme cât sunt binecuvântați cu o minte funcțională tot trecutul întâmplat ar putea să fie premisa unui prezent inspirat, a unor momente luminoase. Este posibil ca impresiile mele să se afle sub influența imaginii uimitoare de gingășie a ghioceilor înfloriți din grădina bunicii.

Este curios cum obârșia mea transilvăneană m-a „prelucrat” inconștient să ne consider copiii ca fiind ei înșiși în mare parte ardeleni, de aceea mă miră neîncrederea unui profesor care se îndoiește de originile transilvănene cu care se mândrește băiatul la școală. Că lipsa de încredere mă tulbură este, cred, subînțeles.
27747685_10215389962452356_9077716394712882593_o

Ritmuri domestice

Un prieten de-al Catincăi i-a sugerat lui Felix să continue „In zbor barba nu crește”, carțulia lui Horică despre a fi fratele unui copil cu autism, iar Felix a primit sugestia foarte entuziasmat. Nu știu dacă o va scrie, dar dacă o va face, sunt sigură că va fi o poveste suprarealistă cu buni și răi, cu oameni și câini, cu lunatici și pământeni și poate chiar cu ceva puști Kalashnikov. Eu, una, aștept să se mobilizeze, mai ales că fața lui perfect netedă nu promite încă răsărirea nciunui firicel timid de barbă.

Prietenii mei se miră când află că Felix stă cu mine vineri seara să lucrăm exerciții de olimpiadă la matematică. Eu nu mă mir, îmi folosesc rațional autoritatea și extrem de emoțional pasiunea pentru acest hulit obiect de studiu. Totuși, am o mică mirare, să-l văd atât de rezistent la treabă, în ciuda comportamentului său poznaș știut. Nu cunosc să existe un timp mai minunat în prefacerea omului decât acela al minții ne-prejudecate a copilului care găsește soluții la problemele abstracte ale matematicii. Sunt nespus de recunoascătoare pentru norocul cu care simt că am fost lăsată.

Fotografia de mai jos se intitulează amăgire.
27164784_10215276188768085_587510478739179518_o

Perechi

Acum, că aud că vine iarna și pe la noi, caut să împerechez mănușile din casă; nu găsesc, dar asta nu mă surprinde cum nu te poate surprinde succesiunea zilelor. Nu am structură de pețitoare, nu pot ține fibră străină lipită de altă fibră străină, militez pentru neatârnare. Mâinile ne îngheață în cunoștință de cauză sau nu ne îngheață deloc, cu fiecare mână pe cont propriu, fericire să fie, căci încălzire globală avem. Nu pot să-mi țin mănușile împerecheate de parcă de le-aș ține, s-ar risipi în van resursă universală de alăturare, am apucături animistice. Si totuși acum, că aud că vine iarna pe la noi, deși aș fi surprinsă să dau de perechi-perechi, eu caut la nesfârșit să unesc fibrele între ele, prostește, fiindcă am și o vagă înclinație romantică.

26678523_10215106109036198_6165025126822583723_o

Odă dorului bun

Copiii mei sunt buni ca pâinea de casă. Oricât de mult sau puțin mă (îi) frământ să crească mari, ei tot buni rămân. Ca pâinea caldă. Singurul ingredient cu care înadins vreau să influențez împrejurarea miraculoasă în care fericit mă aflu este (nu, n-ați ghicit, nu este iubirea) naturalețea, această sare în bucate a strădaniei de a face bine. Astăzi coc pâine în casă fără preambul. Simplu, sub imboldul dat de dor. Dor bun, ca anticiparea gustului minunat, necomplicat al pâinii calde, ca zbaterea nerăbdătoare a inimii.

 
24291802_10214760105706331_6421407479163379202_o

Sinonimii

Să-ți alinți cățelușa ‘maimuțică’ sau să te mulțumești cu trandafiri roșii în loc de crizanteme crem. Să te încăpățânezi să aștepți ca Kiti să-ți spună ‘la mulți ani’ sau să pleci de acasa fără șosete în noiembrie. Să-i refuzi (tot) copilei parfumarea cu esența pe care și-o alege sau să amâni să citești din cartea prea tulburătoare. Să-ți fierbi ție însăți un ou la prânz sau să îi pui doar trei întrebări pe whatsapp copilului plecat de-acasă. Să-ți povestească copilul despre ușurința cu care rezolvă probleme la ora de matematică sau să descoperi că femeii care vine la curățenie îi place Rapsodia ungară de Liszt. Să înaintezi sau să respiri.

23319061_10214560787403498_3028146205821626884_n

Sunt bine, mulțumesc!

Sunt bine, mulțumesc. Se poate și mai rău, o spun cu toată convingerea, iată un motiv bun să afirm, sunt bine, mulțumesc! Când nu sunt bine, urlu ca fiara, de fapt devin o fiară inundată pe dinăuntru de adrenalină sau foc și pară, obrajii îmi ard, gura scuipă necuviințe, gâtlejul îmi flutură înfricoșător,…., deloc simpatic. Mă supăr pe fată, cred eu, ca măgarul din poveste; de ce ne urăște?, mă frământ neputincios, ca un aluat pus la dospit într-un borcan închis. Copila nu este generoasă, ea nu dă indicii sau le dă chinuitor de subtil, așadar rămân antipatică, mă mișc dezgustător în spațiile simțitoare din jur. Se simte pericolul în aer, eu însămi îl percep. Mă sperie mai tare fiara decât mă năucește pisicuța, realizez, ceea ce sporește frica. Mi-e frică de mine însămi. Mi-e frică. De mine. De răutatea mea, de prostia mea, de urâțenia mea, cu care nu doresc să mă obișnuiesc. Mi-e frică să nu mai pot să plâng, să ajung să urăsc, mi-e teamă că-mi dau feedback pozitiv care simt cum mă destabilizează. Caut soluții împotriva haosului în care fata ne obligă să ne recunoaștem. Dacă toată treaba asta ar fi o poveste spusă de Felix, s-ar găsi pe undeva un buton de rezolvare, cu siguranță. Dar nu, poveștile sunt povestite, iar haosul nostru trebuie trăit, trebuie trăit. Tânjesc după simplitate, iar spirala autodistructivă pe care uneori alunec este mult prea sofisticată ca să merite urmată. Încerc să nu mă mai supăr pe ea, să-mi pun mai puține întrebări imposibile, să fiu, simplu, să fiu. De-asta, vezi, zic că sunt bine, mulțumesc!

21015701_10213947543472783_561137125170459801_o

Ridicol, ca omul

Stau la birou cu fereastra larg deschisă către intrarea în casă a vecinului, cele două curți sunt despărțite de un gard scund din sârmă tapetat cu vegetație felurită tot mai deasă din fericire, fericire care n-are de-a face cu destul de obișnuita „rivalitate” a proximității, ci cu ordinea proprie a curții noastre care socotește la marginea gardului cu pricina un spațiu de joacă, cu masa de ping-pong, cu trotinete, biciclete, mingi, arc cu săgeți și altele, așadar fericire pentru că gardul pigmentat și parfumat de clorofilă mai ține din mingile rătăcitoare. Totuși el nu poate ține nimic din ceea ce Kiti își propune să arunce peste el (am zis deja că este un gard scund), uneori chiar și triciclete (!!!), noroc că mai ținem noi, ceea ce face ca după joacă să mai rămână la vecin câte un cotor de măr sau măr întreg, vreo șopârlă de jucărie sau tricoul de care s-a dezbrăcat Horică în timpul meciului de tenis ori un șlap sau chiar doi, în funcție de cât ne absoarbe activitatea pe care o facem. Iată-mă cum stau la biroul meu cu fereastra larg deschisă către vecinul-coș (față de care ne scuzăm și ne-om mai scuza până o crește și mai mare vegetația dintre noi), pe care îl văd pe după perdea cum culege un recipient de apă și îl aruncă cu of înapoi în curtea noastră, plasticul cade răsunător pe mochetă, oful vecinului ar putea fi mai degrabă îndreptățit dacă nu ar fi atât de răsunător, iar ăsta este chiar motivul pentru care m-am apucat să scriu, fiindcă ni se întâmplă și nouă să ne supărăm absurd pe Kiti când face nefăcute, de parcă nu am ști că înțelegem prea puțin din logica năucitoare a acțiunilor ei, ceea ce ar putea să ne cumințească mai degrabă decât să ne ridiculizeze, așa cum pe bună dreptate că ne face să arătăm, dar partea bună este că, dacă nu experiența, măcar timpul ne potolește pe lume, iar asta nu-i puțin lucru în favoarea timpului care tot trece.

20645357_10213806201219315_3690459264824770018_o

Perfecțiune

Perfecțiunea există, dar este extrem de rară. Matematic vorbind, ieri, 28/06, a fost o zi perfectă, numerele naturale 6 și 28 fiind primele numere „perfecte”, adică numere care se pot scrie ca suma dintre toți divizorii lor, mai puțin ele însele (6=1+2+3, 28=1+2+4+7+14). Perfecțiunea există, dar este extrem de relativă (când nu este absolută). Ieri, 28/06, mulți viitori bacalaureați au vorbit matematică între ei, unii spun chiar că ar fi făcut-o perfect. (Întrucât subiectivismul este adesea calitatea predilectă a adolescentului, prefer să aproximez pe moment noțiunea de perfecțiune). Perfecțiunea chiar nu are nicio legătură cu instituțiile statului nostru, iar dacă mă adresez acestora în vreo problemă ce o privește pe fiica mea cea imperfectă, ar trebui să fiu recunoscătoare pentru o atare potriveală. Tonul acrimonios al celor tocmai spuse ajută la detensionare, rog a mi se ierta. Și totuși, matematic sau nu, ziua de ieri s-a rotunjit cumva către finalul ei, iar cercului nu-i poate nega nimeni perfecțiunea. De multe ori m-am gândit la cerc cu teamă să nu se desfacă, să nu se rupă, cam aceeași teamă pe care o ai când știi că se termină o carte, o muzică pe care o adori sau o sarcină pe care o adori. Dar cercurile nu se rup niciodată, cercurile se pot învârti, ceea ce nu le face doar estetic desăvârșite, ci și indisolubile, ca iubirea părintească.

19577524_10213400996529451_4423204010373508224_o

Timpul examenelor

Timpul examenelor, zmeurei, florii soarelui, caniculei, roșiilor cu brânză, năpârlirii, emoțiilor, vișinelor, teilor înfloriți, lecturilor ușoare, Bucureștiului eliberat, examenelor, înghețatei, muzicii pe străzi, teraselor, picioarelor goale, dorului…

Bacalaureat. Am râs mult împreună aseară, tu- fiindcă urma să scapi pentru-ntotdeauna de textele tale ușor ridicole cu limbajul lor prețios, distant, eu- pentru că ador simțul tău fin pentru umor, am râs amândoi puțin nervos, un râs adrenergic, sănătos pentru orice start lucid, cum bineînțeles că se întâmplă cursa bacalaureatului tău, cu lacrimi cinstite am râs, netulburate de emoția examenului, pe care nu am simțit-o niciunul decât în clipa celebră a dezvăluirii subiectelor, tu-direct, în plin, din a doua bancă, mereu a doua bancă, eu- probabil într-un duplicat al clipei (asta mă determină să realizez că toate grijile părintești acute se petrec într-un timp paralel cu timpul generic al lumii, un fel de dimensiunea a patra sau replica generoasă a propriilor noastre viețuiri, ce binecuvântare!), și am mai râs totodată pentru că nu avem nevoie de niciun examen ca să râdem pe lume, sunt nespus de recunoscătoare, mulțumesc!

19489528_10213370393644398_808219231_n

Simplu

Spune din când în când pe facebook o ființă minunată că ea este o fată simplă, cu bucurii simple și de câte ori o face, o îmbrățișez în gând ca pe o soră, întrucât și eu sunt o fată simplă, cu bucurii simple, uite, chiar acum câteva minute, când am ajuns acasă, am făcut să răsune câmpul de hard bop-ul lui Horace Silver cât timp mi-am cules un braț lacom de margarete de câmp în pași de dans nebun de fericire și cântat scat cu ecou din cetatea vecină părăsită, acompaniată de lătrătura deplasat-de-blănoasei Xoco, o altă fată simplă, mă rog, o cățelușă, totuși nu atât de entuziasmată ca mine, deși suntem blonde amândouă, numai că ea nu știe, câteva minute de vară ușoară ca-n summertime când livin’ is easy desigur, chiar dacă copiii încă învață, învață douăzecișișase de eseuri degeaba din douăzecișișapte, cum spune unul, sau învață generic tot felul de lucruri firești, trebuincioase, de exemplu cum să-ți ții surioara curioasă departe de camera ta, construind o fortăreață din scaune și fotolii și altele, ușoare, minute, vară, flori de câmp, non-timp, visare și simplu, atât.
19190779_10213249115372517_1756819179_n

Să nu uiți peștii în priză

Să nu uiți peștii în priză, i-am strigat râzând, în timp ce m-am apropiat de masa de sufragerie devenită temporar birou, și nu orice fel de birou, ci unul dezordonat, aglomerat, exagerat de mare, dezechilibrat, cu toate cărțile, caietele, creioanele, stilourile, căștile, cablurile, rezervele de stilouri, micile dicționare științifice, apoi rumegușul împrăștiat din guma de șters folosită, rezervele fără cerneală, recipientele goale de apă și nu în ultimul rând cel puțin o vază cu flori proaspete, toate înghesuindu-se către partea mesei dinspre fereastră precum trunchiurile plantelor către lumină, acolo unde băiatul a ajuns să învețe, mai întâi trecând prin alte locuri mai neatent alese din jurul mesei-birou, a mesei-trambulină spre cunoaștere, căci cunoaștere începe să se numească toată informația pe care un copil aflat la un pas de majorat a strâns-o, să nu uiți peștii, ziceam că i-am spus mai mult în joacă decât cu grijă, fiindcă grija este definiția sfântă a mamei, a părintelui, iar copilului ajuns la un pas de majorat, n-avea grijă, nu-i este deloc străină ordinea parcă tot mai ordonată a lumii, pe când joaca, ei bine, joaca este darul pe care alegi sau nu să-l prețuiești, așadar se poate rătăci ușor printre firele dese de grijă pentru seriozitate, în timp ce m-am apropiat de masă, ziceam, de fapt de el, băiatul serios de la masa-birou, care abia a ridicat ochii din hârtiile lui amețitoare, dar totuși i-a ridicat împreună cu colțurile încordate ale gurii să-mi zâmbească îngăduitor, cum îi stă bine unui adolescent care-i zâmbește mamei sale, dar și un pic naiv, încrezător, cum a făcut-o cu primul său zâmbet pe lume.

18518329_10212976901767347_912911193612117542_o

Trandafirul câinilor

Zeci de tufe de măceș înflorit pe pajiștea imensă ca un Woodstock pregătitor cu corturi din flori, tufe de măceș sau rosa canina sau trandafirul câinilor cum i se mai spune probabil peiorativ-ironic, de-aici, încă din buza câmpului pornesc și se-nmulțesc într-o repetată, neobosită și fericită germinație, rosa canina, îmi spun privind complice cu plantele cei patru câini culcușindu-se la adăpostul lor generos, ca patru cotețe ridicole, prietenoase, de care nici gând să te apropii temătoare vreodată, rosa canina, îmi spun promițându-mi că n-am să uit să-i atrag iarăși atenția lui Felix despre rotunjimea superbă a lumii, copilului căruia intuiesc că i se va dezvălui ca rima unei poezii certitudinea că necuvântătoarelor pe care le adoră li se cuvine onoarea de a avea trandafirii lor, tufele de rosa canina aglomerate înaintea mea mă fac să visez la o pădure de cotețe roz, înflorate, pașnice ce-ar vegeta pământul și mi-ar aduce destulă fericire cât să uit temporar că sunt un om al podișului (transilvănean) în care m-am născut totuși cu picioarele pe pământ plan, deși mai sus față de izvorul din care mă aplec mai rar să beau, căci sunt acvafobă, dar foarte iubitoare, să știi.
18449377_10212961712987637_1689016740065019517_o

O zi

Sunt singură acasă, citesc o carte. Televizorul stă aprins, pe mut, zgura roșie pe care sportivii se mișcă live sau aproape live mă liniștește ca o muzică cântată direct de pe scenă. Închid cartea gata citită, de pe ultima copertă îmi zâmbește fermecător autoarea cărții, o doamnă mai în vârstă decât părinții mei, pe care-i cunosc și încruntați. Îmi amintesc că în dimineața asta m-am enervat prostește, deodată, ca o scânteie, fiindcă Felix nu și-a descoperit hanoracul în sertarul cu haine. Fiindcă am strigat de două-trei ori, ca să mă audă, fiindcă a coborât fără hanorac, fiindcă am fost nevoită să urc eu să-l caut, fiindcă mă tem mereu să nu întârziem, fiindcă treburile n-au mers șnur. Copilului pe cale să plângă i-am cerut imperios să rupă vraja rea, i-am spus să mă privească cu atenție și să observe că enervarea mi-a trecut. A luat cunoștință, iar eu mi-am aruncat o privire iscoditoare în oglinda retrovizoare; mi-am părut destul de calmă, într-adevăr, apoi mi-am spus că le voi zâmbi și mai des. Sunt singură acasă, încep să ordonez în teancuri cărți și caiete scrise și răs-scrise aflate doldora pe masa din sufragerie. Îndrept cu mâinile traversa scumpă și abia vizibilă de sub maculatură și mă gândesc că oricâte cărți ar mai apărea pe masă tot nu renunț la ea, la fel cum nu poți să renunți la frumusețe. O masă mare, plină de lucruri și lucrușoare la care nu te aștepți să se afle acolo, acoperită intim de o traversă mătăsoasă nu se poate compara cu ea însăși fără acoperitoarea din stofă cochetă, iar băieții noștri care și-au mutat birourile pe masa din sufragerie cunosc foarte bine obsesia estetică a mamei lor. Deocamdată e liniște și multă maculatură în sufragerie. E bine!

18387319_10212904331993148_608693273_n

Modul impresiv

Foarte stranie senzație de dimineață la trezire. Lumină multă, liniște deplină, vise încheiate, somn întreg, ori plenitudine, ori vid, nici urmă de fragmentare. Trăiesc sub pregnanta impresie că soarele s-a grăbit astăzi să ne facă o bucurie. Nu cred neapărat că am merita-o și nu sunt nici superstițioasă. Poate prea rațională, de-asta accentuarea impresiei. Senin. Perfecțiune. Totul sau nimic. Suntem atât de aproape de extreme, încât credem că le atingem. Dimineața asta bem șampanie la micul dejun. Șampanie adevărată, nu dulcegăraia aia grețoasă pentru copii. Felix renunță la lingurița de ciocapic din orice băutură, fiindcă intuiește efervescența momentului (pe cea a șampaniei nu știu dacă a notat-o). Purtăm mănuși delicate din mătase albă, cu ele mângâiem cel mai fin. Timpul stă pe loc, iar nouă ne-a dispărut teama. Se poate oare încerca demonstrarea ipotezei că teama depinde de timp? Dacă lăcrimează cineva în bucătărie, o face de fericire (fericirea este egală cu iluzia ei). Celebrăm împreună o întregire. Nu mi-e frică să o numesc, uite, spun iarăși: întregire. Altădată mi-aș fi zis, nu îi spune pe nume, ca să nu dispară, dar astăzi, de fapt nu astăzi, fiindcă astăzi e prea precis în timp, așadar în spațiul nostru de înfrățire ni se reamintește cu generozitate că și răul este efemer, mulțumesc!

17434851_10212404277492098_7630244761899210666_o

Luminos

Câteodată casa este inundată de lumină (iubesc casele pline de lumină și mă tulbură casele luminate artificial în plină zi, de aceea lipesc în fiecare zi liberă a fetei întrerupătoarele cu scotch), astăzi este una dintre acele zile, „inundat” este adjectivul, privirea-mi îngăduitoare înoată lin pe liniile estompate ale mobilelor de sub podea, n-am grija obișnuită a respirației, contururile neclare, jucăușe nu știu că sunt doar niște senzații (asta îmi amintește de povestea inventată ieri de Felix, el zice că Spotu-dinozaurul nu știe despre sine că îi este imaginar prieten lui Felix, cum crede la rândul său că Felix îi există doar în imaginație- iată o perspectivă duală asupra realității obiective), impresia lor este însă concretă, fantele palpebrale se micșorează, dar tot îmi face bine ploaia caldă de lumină, cum îmi face și gândul că toate contururile mișcătoare ale copiilor mei apucă să se rotunjească puțin câte puțin, cu fiecare strop de lumină în plus deasupra capetelor lor.

17078613_10212221384839896_1307746547_n

Opinii optimiste

Aseară am văzut un film foarte frumos și trist, eroul, un bărbat de 54 de ani, mi-a amintit de tataia Chiril, (deși este mult mai încercat decât a fost bunicul meu), fiindcă este un om bun, drept, vesel și iubitor cu copiii. Mesajul filmului nu are subtilitate, este franc, aspru și dureros, dar totodată plin de speranță, depinde cum te uiți la el. Filmul britanic, I, Daniel Blake, al regizorului Ken Loach este un film de văzut, fără îndoială.

Între timp chiar a venit primăvara, se pare că a venit cu trâmbiță din moment ce aproape toți prietenii mei de pe facebook au aplaudat-o la unison și au sărbătorit-o (unii dintre ei, eu inclusiv) verde, adică cu câte o salată verde și colorată.

Astăzi la sport am ajuns cu pulsul la 152 de bătăi pe minut și am încercat să-mi privesc inima cu admirație. Cred că este momentul să mă încred și în concretul din care sunt construită, nu doar în abstracțiunea ce rezultă din emoții și idei, mai ales că pe cel dintâi am început să-l pun, dacă nu serios, cel puțin sănătos, și nu-i puțin, la muncă.

Felix mi-a arătat de dimineață doi pugi ce păreau că trag după ei în „V” cu câte un ham o doamnă. A pornit într-un râs molipsitor plin de adorație față de toată lumea canină, râs care m-a făcut să lăcrimez dulce. Nu foarte dulce încât să mă îngrijorez că aș putea suferi de diabet (încă nu făcusem sport), dar dulce, iar faptul că poți avea impresia că plângi dulce, sărat, acid sau amar are tot atâta logică cât de culorat este și gustul.

Kiti s-a trezit veselă ca un clinchet de clopoțel. Considerând că ieri s-a cam tânguit misterios ca întotdeauna, se înțelege de unde-mi vin pornirile optimiste de mai sus. Din respect organic pentru mama lui, chiar și Horică ne-a alungat cu blândețe specială din camera lui dis de dimineață.

 

16835862_10212137401940376_7663901389401938872_o

Să vină primăvara!

Știi că ți-a ajuns iarna chiar și ție, sfătoaso, atunci când încordată cauți zi de zi cu privirea puncte mobile portocalii pe sub stratul încă sănătos de gheață de peste iaz. Fericit se mișcă cu o amorțeală firească după somnul salvator, înaintează greoi către piatra limitrofă încălzită de soare, abia aștept să le dau vestea copiilor. Mi-a ajuns și nu sunt cea mai nerăbdătoare ființă pe care o cunosc! Răbdarea. A nu se confunda cu timiditatea, timidul poate părea adesea un răbdător iscusit. A fi răbdător înseamnă a estompa reacția la disconfortul pe care îl ai, folosindu-te eventual de rațiune. N-am nicio îndoială că acum, la început de primăvară, neastâmpărul pe care-l trăiesc are și el temeiul său. În plus, în vremuri ilogice nerăbdătorii tind să aibă răbdare, iar timizii nu mai sunt ceea ce-au fost odată. Să vină primăvara!

 

16924177_10212136240191333_1466096907_n

Coexistent

Ca în fiecare dimineață intru cu grijă la Kiti în cameră, o cameră iluminată doar de curățenia sufletească a fetei, nici un artificiu în plus, deci mă strecor prevăzător prin întunericul mai adânc decât întunericul dimineții prea timpurii și mă ghidez după murmurul lin al respirației. O descopăr totuși ușor, în ciuda întunecimii, dar și a straniei nevoi a fetei de a reordona întruna mobilierul din dormitorul ei, de parcă ar fi un desenator neîmpăcat cu propria-i lucrare, un estet în căutarea deșartă a perfecțiunii, deopotrivă liniștitoare și înnebunitoare. Găsesc prin noua ordine a douămiapatrusutatreizecișișaptea cale către fereastra acoperită cu draperii dense o nouă cale în minimul spațiu al încăperii, care, precum precedentele câteva sute și mai bine de căi, mi se deschide prietenoasă în față, întrucât e întretăiată generos de aproape toate celelalte din trecut, și ajung să dau deoparte zece centimetri de draperie de pe fereastră. Nu intră încă lumină pe geam, nu iese nici din întuneric, rămânem la fel de dependente una de cealaltă. Kiti, tot ca mereu, se sprijină cu spatele de caloriferul fierbinte printre cele două jumătăți de draperie, mă așteaptă în liniște să îi aleg îmbrăcămintea din șifonier. Simt cum mă urmărește, iar dacă există posibilitatea să nu o facă (și există), atunci ardoarea de a mă face cât de cât înțeleasă tot o va atenționa spre mine. Ating cu degetele hăinuțele de pe raftul cu rochițe, cel de sus, din stânga, și, cât caut să-mi imaginez ce rochie ar putea să o potrivească mai acătării, visez un pic la raftul cu rochițe, eu l-am ales acolo sus în stânga, ca pe un mic secret al meu și, poate, și al ei, dar nu al băieților, pe care îi rog de atâtea ori să-i mai aducă câte-o șosetă sau un pantalon de pe raftul din fața ochilor de obicei, rochițele sunt doar ale noastre, desigur, suntem doar noi două ca tainic să le împărțim, la fel cum jumătatea ei de ADN primită de la mine este unică pe lume, dar împărtășită, bineînțeles. Liniștea familiară a oricărei dimineți se rupe însă într-un tulburător scâncet de copil, mă surprinde, nu-l înțeleg, iar neînțelegerea îmi aduce panică. Las visurile deoparte și o întreb, Kiti, tu plângi?, într-un fel destul de lipsit de compasiune, fiindcă Kiti poate să plângă, tot cum poate să râdă sau să danseze, dacă vrea. Dar în alt fel, plin de compasiune, nu vreau s-o doară nimic pe lume, cum nu vrei să fii vreodată deznădăjduit. O iau în brațe, iar atingerea îi ușurează debarasarea de suspine și îmi șterge aroganța de a voi să știu. Continuăm apoi ritualul dimineții, dar, cum o facem, firesc, fără contactul îmbrățișării, pe Kiti o mai scutură din timp în timp câte un suspin, iar pe mine mă reia moderat neastâmpărul de a o ști un pic și pe ea.
16107518_10211767920943582_8625101083624777213_o

Bază

Când se văd munții din fața casei noastre se simte de parcă ne-ar cânta o voce luminoasă ca a Ellei despre iubire și dor, Felix îi iubește surioarei sale expresia întrebătoare a chipului pe care gurița mereu întredeschisă i-o dă, „dinții ei mari de castor…”, o guriță atât de nevorbită cât de curat este cerul dimineții între câmpie și munte, o raritate, izuri de condimente îmi țin de foame, gătesc festiv și mă dezbrac în maieu, atmosfera se încarcă, fulguie cu făină fără limite în casă și afară, posibil ca guri nenumărate să se fi apucat de vorbit vorbe cu sens, fără sens, eu scriu cu noimă în timp ce-mi cântă un pian fermecător în urechi, văd orice munte vreau eu, Kiti continuă să se mire, „ooooooo”, cățărată pe coapsele mele antrenate, eu însămi am multă mirare să îi îmbrățișez, suntem în vacanță, depun mărturie, am văzut munții.

img_9832

Singurătate însoțită

Mă gândeam că de Crăciun ne adunăm singurătățile laolaltă, (aproape că se cer singure împreună), binecuvântate sunt acele reuniuni în care singurătățile abia înmugurite nu-și realizează încă starea, mai uitam din timp în timp să mă invit la dans, Kiti nu uita niciodată, de parcă ea nu ar fi una cu propria-i singurătate, de fapt, de asta mă găsisem să mă gândesc (de parcă nu împotriva gândurilor ne-am strâns acolo), din cauza ei (din cauza, fiindcă nu-i drept ca singurătatea ei să fie atât de acaparatoare) pentru că m-a îmbrățișat deodată, într-un moment ce-mi era, desigur, interzis în atare adunare festivă de solitudini, iar atunci m-a lovit ca trăsnetul ideea nesăbuită că sunt pe vecie protejată nu de tristețe sau melancolie, ci de durerea aspră a singurătății pentru că ea neagă franc prin toate gesturile suficiența, singure, dar mai însoțite decât aș putea sau chiar aș vrea să fiu vreodată.

 

 

15626008_10211565869812430_1202455186271285030_o