Xoco sau câinele cu numele unei băuturi energizante aztece

Era seară târziu când am ajuns să urcăm dealul pe care ne stă casa, dealul pe care eu, una, nu pot să-l urc cu bicicleta și dealul pe care Xoco, împreună cu partenerul ei, Negruțu, îl urcă și-l coboară de aproape fiecare dată când venim și plecăm de-acasă, în întâmpinare, o întâmpinare ca o răsplată, deși iubirea nu trebuie răsplătită sau poate că trebuie totuși, dar suntem prea stângaci ca s-o facem cum se cuvine noi, oamenii, nu ei, câinii. Dar în acea seara târzie Xoco n-a coborât dealul, ca apoi să-l urce la loc cu noi, cum face ea, și nici Negruțu n-a făcut-o. Totuși, când ne-am apropiat de casă, am zărit-o din mașină, s-a ridicat din culcușul din grădinița mea luxuriantă, culcuș pe care doar iarna i-l îngădui, și a pornit-o pe alee oarecum împleticindu-se. Am parcat mașina și am scos copiii, cam un minut ne-a luat, apoi, ocolind mașina am dat cu ochii de Xoco, trântită brusc la pământ, și un sentiment înspăimântător ne-a cuprins instantaneu. Felix a început să plângă, iar eu am început să plâng. Xoco, Xoco, am strigat-o amândoi, iar biata cățelușă ne-a privit cu ochii ei calzi cum e bucuria, ridicându-și capul perfect de pe pământ. Poate că se va face bine, l-am mângâiat pe Felix și m-am mângâiat cu niște speranță, doar trecuseră doar doisprezece ore de când medicul veterinar îi pornise tratamentul medicamentos. Să ne bucurăm că analizele de sânge au infirmat diagnosticul de „viermi la inimă”, cum s-a exprimat doctorul, un diagnostic crunt după cum ne-a explicat veterinarul. Teribilă plasticitatea acestei expresii, „viermi la inimă”, viermi la inimă, viermi și inimă, de când am auzit-o nu-mi pot potoli groaza de a-mi imagina acele ființe dezgustătoare mâncând dintr-o inimă palpitând genetic, dar și învățat, de fapt mai mult mă chinuie gândul unei maladii cronice, ireversibile ce devastează atât de crud o inimă care iubește, o inimă de câine. Dar Xocoatl nu are viermi la inimă, în plus, nu cred că se va lăsa doborâtă de boală această cățelușă perfectă, cum spune Felix despre ea, cu nume de băutură din cacao și vanilie și alte mirodenii exotice făcută de azteci tocmai împotriva epuizării, nu-i așa, Felix?

 

53421947_419444285477879_7171487922707759104_n

Metamorfoze

Simți să te lamentezi și o faci plângând de-ți sare cămașa de pe tine, de ce, de ce nu-mi dai pace măcar acum, când mă simt ca dracu, de ce mă chinui cu și mai multă ardoare decât o faci în mod obișnuit? Plângi în hohote și abia te ții după copilul-locomotivă ca să-l împiedici să mute dulăpiorul din hol și fotoliul din camera de zi, să îți arunce perna pe care îți sprijini dureros gâtul înțepenit atunci când ai liniștea să o faci, să îți arunce în poală ca pe niște ofrande ghetele murdare de la ușă sau altele asemenea. Iți pui singură cu glas tare iarăși aceeași lamentabilă întrebare, de ce, de ce, deși nu aștepți decât o palmă invizibilă care să-ți închidă gura aia plângăreață odată, deci te compătimești și te dușmănești deopotrivă. Apoi cazi extenuată în fotoliul fără pernă și nu-ți mai pasă de nimic în afară de integritatea fizică a copilului tău exaltat, apropii pleoapele între ele ca și cum tragi cortina între două acte și îți lași plânsul să se consume liniștit până la ultimul suspin. Copilul-locomotivă dispare înainte ca tu să-ți dai seama, chiar dacă o urmărești pe sub gene, se așază ingenuu lângă tine ca și cum e un fluture delicat abia metamorfozat dintr-o omidă. De parcă n-ai fi plâns destul, plângi încă puțin, de data asta fără lamentări și fără dușmănie, doar cu duioșie. Trăiești deodată atât de mult calm încât te rupi ușor de realitate, chiar dacă concretul clipei este fericit. Ațipești ușor și te trezești în câteva clipe de parcă n-ai fost tu aceea de dinainte. Iți spui, ce fericire totuși că nu suntem singuri pe lume și ai grijă să nu uiți cât de fragil ne poate fi echilibrul.

 

50921789_2143603369237146_2626219196941336576_n

Limba maternă

Kiti vorbește românește, zice Felix, fiindcă Kiti îi cere răspicat, apă. Kiti nu doar că vorbește, ci o face în limba maternă (deși nu-mi pot opri impulsul de a contrazice puțin explicația cunoscută a expresiei limbă maternă, pentru că, iat-o pe fata noastră, carne din carnea mamei sale, care, în ciuda a ceea ce spune Felix mai sus, dovedește fără echivoc că limba ei maternă are vag de-a face cu vorbirea propriu-zisă sau cu lexicul limbii, aceasta îi este mai degrabă o colecție misterioasă de înțelesuri inefabile, un glosar nescris și unic de noime și tâlcuri, închid…), așadar graiul fetei negrăit se face difuz auzit (ea articulează stângaci cu multă strădanie banalul „apă”), iar Felix îndeasă cu generozitate într-un singur cuvânt de pe lume întregul vocabular al limbii noastre. „Kiti vorbește românește”, spune Felix și atât cât de mare este nepotrivirea dintre obiectivul și subiectivul copilului care observă este și dragul pe care calitatea de matern ce mă compune mă umple subit.

 

 

 

50428399_356082978280149_6682481187111305216_n

Magnifică și legendară

 

„Manifestările artistice, fie strălucite sau dimpotrivă, îți umplu sufletul de bucurie, pentru Dumnezeu! Cântă la duș, dansează pe muzica de la radio, spune povești. Compune-i o poezie unui prieten, chiar dacă este o poezie modestă, dar fă-o cât de bine poți. Vei fi imens răsplătit, pentru că vei fi creat ceva.” (Kurt Vonnegut)

Nu știu câtă ironie conține acest îndemn (mă aștept să conțină ceva), dar atât timp cât sunt conștientă și mă privesc cu autoironie (pe cuvânt că o fac), cred că am destule motive să ies din baie și să cânt. Am ieșit de curând din baie. De fapt, din bucătărie, așa cum o fată/femeie responsabilă o face în ajun de An Nou. Nu sunt o gospodină în adevăratul sens al gospodinei autentice, dar sunt autentică. Și magnifică sau legendară, mi-o repetă de câte ori prinde mingea la fileu Felix. Adevărul că splendoarea în care mă vede copilul are o oarecare corespondență și în alți ochi obiectivi, de exemplu ai mei. Da, obiectivi, eu sunt cel mai înfocat critic al meu, de aceea afirm fără subtilitate că tot ceea ce eu am creat astăzi în bucătăria unde copiii m-au încuiat la cerere am creat în cel mai eficient mod posibil, cu cele mai puține daune colaterale, așadar magnific. Aș deschide o paranteză în care aș pune o atenționare. Deschid și pun: fetele/femeile responsabile care gătesc în ajun de an nou NU sunt singurele ființe responsabile. Inchid paranteza și ajung unde am vrut să ajung. La partea cu legendară. Glumesc. Asta îmi amintește de perseverența cu care idolul meu, Roger Federer, îi numește pe foștii jucători de tenis legende. Sunt nespus de fericit să mă revăd cu legenda x, am deosebita plăcere să regăsesc în public pe legenda y, legendelor, sunteți nemaipomenite, și așa mai departe. Desigur, Roger însuși va deveni cât de curând o legendă, ceea ce poate explica oarecum blocajul său pe acest atribut cu calitate de infinită prețuire. Legendar Roger, fără îndoială. Așadar legendară mi se mai spune printre foarte apropiați, ceea ce la început mi-a dat un oarecare fior de neliniște, adică cum, m-am întrebat, apoi, judecând după ridurile firești ale patruzecilor plus, am priceput că nu e motiv de tulburare. Rămăsesem la am ieșit din bucătărie (și bine am făcut, fiindcă nu aș fi vrut să ies din sfera magnificului) și m-am dus să cânt, cu îndemnul marelui scriitor în minte. Am cântat până mi-a fugit vocea pe sub pian și până Kiti și-a urlat linia melodică ce o caracterizează. Am ieșit fericiți cu toții din camera de muzică, cu sufletele mai mari, de-a dreptul magnifice, mai ales că Felix a reușit pentru prima oară să cânte întreaga piesă fără partitură, așa precum ne-a atenționat Horică să o facă până revine el acasă de la petrecere, fiindcă altfel nu cântă cu noi, amatorilor! La anu’ și la mulți ani!

PS: Un pic de veselie peste tristețea dispariției prietenului (o spun cu multă umilință) Amos Oz este ușor mângâietoare.

 

iarna

Minunile de care nu avem nevoie

Zicea într-o carte un mare scriitor că omul este nefericit pentru că nu i se întâmplă măcar de două ori pe zi câte o minune. Cred că nefericirea omului are mult de-a face cu nesiguranța și cu ubicuitatea caracterului său părtinitor. Să ai parte în permanență de franchețea celor apropiați, în ciuda faptului că aceasta te poate neferici temporar, iată poate o cale paradoxală către fericire. Când ai parte în fiecare zi de momente izolate sau mai extinse de sinceritate dureroasă din partea copilului afectat de autism, tinzi să-ți plângi amar nemulțumirea, să implori să se înfăptuiască minunile de care crezi că ai nevoie, dar asta numai pentru că tu nu înțelegi din ceea ce copilul face decât o mică parte, anume cea care te defavorizează pe tine. Sinceritatea oamenilor din jur este idealul, dar artele și literatura în mod special o împlinesc cu mult succes.

 

 

48397810_943245422732380_400054449613045760_n

Un sfârșit de sfârșit de săptămână cu caracter

Kiti este pregătită pentru școală, urmează să mă aștepte pe mine să fiu gata. Are locul ei de așteptare în dormitorul nostru, un scaun lipit de unul dintre pereții unui colț de cameră. La colț este doar o întâmplare sau nici nu știu dacă să mai cred în doar întâmplări. Măcar stă cu fața spre dormitor, vede tot sau, mai bine, vede tot ceea ce vrea să vadă. Pe noptiera din partea mea de pat zac într-o discretă dezordine un teanc măricel de cărți, o sticluță goală de antiacide, o lampă, un butoiaș de apă gol, un săpun din lavandă împachetat, o copertă de carte și, ascuns sub ea, un elastic negru de păr. Kiti n-are liniștea promisă de respectarea rutinei, nu-mi mai recunoaște pe moment autoritatea, ea îmi dă mâinile întinse a disperare la o parte cu un gest ferm și-o încleștare de maxilare, trece de mine și se repede ca o fiară să scoată elasticul de păr rătăcit pe noptieră de sub coperta de carte și să mi-l dea mie. Eu îl refuz înciudată, dar recunosc îndată sentimentul de supunere, m-a mai năpădit desigur și-n alte împrejurări, primesc elasticul de la copilă și mânioasă îl arunc peste cap departe. Kiti se recompune trup și suflet. Abia acum simt că se termină weekendul, chiar dacă mie îmi rămâne sufletul puțin în urmă.

47429499_10217767947420494_7641288969010806784_o

Noiembrie

F83958FB-C716-4461-B683-3118369166BA

Este o tristețe sănătoasă în frunzișul palid, umed așternut pe pământ, în bălțile tulburi, neregulate pe care le ocolim grijulii, în picăturile reci, pătrunzătoare de ploaie, în transparența pădurii iarna, în gerul aseptic, dureros, în ceața lăptoasă a dimineților. Imi face bine să mi-o las să mă inunde fără reținere, dacă detoxifierea organismului fizic este o metodă pseudoștiințifică, tristețea prefacerii naturii trăită cu resemnare este fără îndoială o detoxifiere a sufletului.

Noiembrie este singurul timp al anului în care mă îndur să tai trandafirii din grădină. Ăsta nu este un gest egoist, ci dimpotrivă unul salvator. Sau unul care îmi dă iluzia unei salvări, ceea ce mă face iarăși să mă îndoiesc de mine însămi. Trandafirii în toiul vieții lor, mușcați de gerul necruțător ajung să se trezească în căldura casei ca dintr-o comă doar ca să își înțeleagă și să-și ducă sfârșitul. Și totuși ăsta este firescul.

Luna noiembrie se trăiește sănătos cu o resemnare blândă, este un fel de adagio al simfoniei naturii.

 

 

Mânios, da

Mă învârt în bucătărie cu Dilema veche făcută sul în mâna mea cea mai nervoasă, urmăresc o muscă sau poate două. Kiti stă la masă pe locul ei, cel din mijloc, mă urmează îndeaproape cu privirea. Ușa este încuiată cu cheia 12, una dintre cele trei înnodate pe un șiret bleumarin, chei fără de care cu toții (mai puțin ea, firește) suntem incompleți. Ca o paranteză, visez la un sistem de blocare a ușilor pe bază de amprentă, voce, zâmbet, puls, orice, numai să nu mai depindem de șnurul cu chei care mereu se rătăcește. Deci urmăresc o muscă și, chiar dacă nu mă văd, îmi pot imagina mimica fioroasă după valurile de furie ce mă traversează dinspre suprafață spre adâncuri, valuri ce-mi lasă chipul brăzdat și sec ca țărmul după retragerea apelor din timpul mareei. Bodogănesc și dau ocol bucătăriei cu arma în mână pe care o folosesc cu ură, cum se folosesc în general armele, și mă străfulgeră revelația ridicolului a cărui protagonistă sunt, dar asta nu mă oprește. Kiti continuă să mă privească curioasă, ceea ce este oarecum neobișnuit să se întâmple acolo, în bucătărie, iar atenția ei mă tulbură. Mă las deodată inundată de emoție, scap ziarul din mâna care nu mai simte brusc nervos, las muștele să cadă singure în lapte și pornesc în a mă compătimi de una singură sau poate nu doar singură. Mă torturez întrebându-mă, oare cum mă vede Kiti în reacțiunea febrilă, oare curiozitatea exprimată în privirea copilei mai devreme înseamnă recunoașterea furiei cu care și pe ea o onorez uneori, ca pe muscă, căci nu are cum să nu îmi știe mânia, fanatismul cu care îi interzic atâtea și atâtea acțiuni. N-am încotro, îmi înghit în silă meschinăria ce mă mână uneori de la spate și mă bucur măcar că sufăr de disfagie. Mă apropii de Kiti care, cum ajung lângă ea, sare de pe scaun și încearcă a o suta douăzeci și noua oară ușa, apăsând brutal clanța. Zâmbește cu un fel de înțelegere tainică a lucrurilor pe care nu pot s-o deslușesc, apoi revine resemnată pentru încă câteva clipe pe scaunul ei. Termin de aranjat masa pentru prânz, caut cheia 12 ( o știu, este ceva mai deschisă la culoare decât unșpele și mai mată decât zecele) pe șiretul bleumarin cu chei, descui bucătăria și cineva țâșnește veselă, cvasi-eliberată, ca din sulul criminal din mâna mea nervoasă de anterior.

 

PS: Fericiți părinții cărora copiii le descarcă toate tristețile în față.

 

45923235_10217591070518682_1185107779069673472_o

Liniște

E liniște neobișnuită în dormitor e neobișnuită această lipsă de obișnuință a liniștii din dormitor dar dormitorul se prezintă doar întâmplător ca dormitor ar putea fi la fel de bine o magazie de emoții sau o baie de senzații carevasăzică este liniște nicio stridență nu apare pe niciunde chiar și dezordinea este atât de calmă și caldă ca un trup de copil trezit din somn ador când se face acalmie apoi mă ia frica poate visez poate mi-am pierdut mințile în esență e liniște în camera care nu ține neapărat să se reprezinte prin funcție că de-aia e neobișnuit să fie subit atâta liniște într-atât de scurtă clipa.
40330444_10216992934285650_705640294686654464_o

O încurcătură

Am doi cireși și nu știu cum să fac cu ei. Mi-am montat scara în „A” lipită de trunchiul celui mai mare, este bine proptită în pământ. De doi-trei ani, de când am început să-i cred pe cireșe că sunt cireși, este prima oară când nu știu cum să fac cu ei, dar am pus scara. Cineva ar putea deduce că cei doi cireși cireșesc întâia oară în veselie. Nu doar cineva, ci și altcineva. Intâia oară este o expresie exagerată, la fel cum este și incertitudinea mea, adică exagerată (ceea ce, bineînțeles, poate fi doar părerea unui al treilea altcineva). Adevărul meu este cât se poate de neclar: cum să fac cu ei? Mă aflu des în încurcături, desigur, exagerate, de exemplu acum: dacă folosesc scara (în „A”, ca să nu cad) și culeg cireșele, le mănânc, asta este o certitudine, nu este nicio exagerare, ceea ce mă face o mamă rea (lacomă nu mă poate face, pentru că sunt deja), iar dacă nu folosesc scara (de data asta nu mai contează ce formă are aceasta, întrucât NU o folosesc, deci nu pot cădea), nu culeg cireșele, care au toate șansele să înceteze brutal din cireșit din cauza păsărilor, iar acest fapt nu este deloc o exagerare, fiindcă rareori vedem ființele să continue să ființeze sau obiectele să obiecteze când sunt mușcate în carne vie. Fără îndoială, mai există variante de trai alături de doi sau chiar mai mulți cireși, dar nu mă interesează acum. Din fericire, nici propria-mi dilemă nu-mi mai stârnește subit vreo emoție, întrucât trebuie să plec de acasă. Asta nu mă face vreo persoană inconsecventă sau? Ce exagerare!
33110021_10216215463009354_3289369564852256768_n

Casa din V Murglah 147*

Dober dan, l-am salutat prin telefon, apoi am trecut imediat pe engleză, o limbă pe care aproape toți tinerii din țara asta slavă o vorbeau încă de imediat de după pasionanții ani 90′, iar bărbatul care m-a sunat nu doar că promitea tinerețe prin glasul său, dar era și agent imobiliar. Doamnă, am o casă superbă pentru dumneavoastră, se află în cartierul în care locuiește președintele țării, trebuie să o vedeți. Desigur că proximitatea rezidențială a președintelui țării sale nu constituia pentru mine neapărat un motiv suplimentar de entuziasm în acest fascinant oraș ușor, sigur, prietenos, viu, vibrant, calități pe care i le-am descoperit cu inepuizabilă uimire un an întreg deja, an scurs de când ne adoptase cu voia noastră, aceasta întrucât impresia primordială asupra micului, dar totuși marelui oraș a fost de congruență estetică de la nord la sud, la vest, la est și până în miezul său cel mai adânc. Locuisem în nordul orașului, acum agentul imobiliar m-a invitat în sud și m-a invitat încrezător că vom bate palma, doar atuul casei, credea bărbatul, era vecinătatea cu casa președintelui. De fapt, n-a fost cu totul neapreciat avantajul cu care agenția s-a lăudat, pentru că de cum am pășit în cartierul acela m-am lăsat copleșită de frumusețea sa, din drumul principal pavat impecabil și străjuit de copaci diverși se desprindeau în linii drepte, paralele între ele alei înmiresmate de tufe înflorite (era un aprilie sănătos, însorit ziua și ploios noaptea) care se transformau în ramificații tot mai mici, păstrând constante perpendicularitatea și paralelismul lor. Iar toată această construcție simplă, intuitivă a căilor de acces venea să se augmenteze cu case albe, asemănătoare între ele, dar diferențiate de personalitățile fiecărui proprietar, amplasate din loc în loc, cuminți, neieșite din linia frumosului necomplicat. Cartierul acesta cu nume cu sonoritate aspră pentru o vorbitoare de limbă latină (în ciuda puternicei sale influențe slave), Murgle, se sprijinea la sud întins pe câțiva kilometri pe așa-zisul „pot”, o alee bătătorită prin fosta pădure din locul orașului, ocolitoare a aproape întregului oraș, lărgită decent pentru uzul exclusiv al oamenilor și al eventualelor lor biciclete și câinilor.

Condusă de agentul imobiliar, un bărbat brunet, înalt, atletic, sigur pe el și pe portofoliul său, o siguranță decursă din mulțumirea generică a locuitorilor acestui oraș, harnici și mândri, avuți și chibzuiți, prietenoși și plini de voie bună, am luat-o pe o alee îngustă foarte verde si foarte aromată de tufe de zmeură, coacăze, căpșuni, iasomie, liliac și deosebit de cochetă prin magnoliile tinere și mai bătrâne, deja înflorite, găsite în fiecare curte, trecând pe rând de o casă, apoi de alta și alta și încă una, până ne-am oprit la numărul 147, imprimat pe o plăcuță metalică agățată de ușa de intrare a casei.

Casa, vopsită în alb ca toate celelalte case aproape că nu se vedea de la nivelul aleii de intrare, atât de însuflețită era de către o grădiniță verde de copăcei și tufulițe de buxuși și rododendoni cu frunze cărnoase, lucioase. Fără gard sau altă împrejmuire, grădinița aceasta de la intrarea principală m-a cucerit pe loc. In urma însoțitorului meu care m-a poftit înăuntrul casei, am trecut de ușa din lemn vopsit în wenge, cu un șir median de geam jivrat, într-un hol întunecos, înalt, îngust, dispus într-un singur unghi drept, din care intrai în toate încăperile casei. Mai întăi, pe dreapta, agentul a deschis ușa unei băi de serviciu cu o chiuvetă minusculă și un wc, apoi pe stânga o altă ușă te introducea în bucătăria de dimensiune medie, mobilată elegant în lemn wenge, de altfel culoarea predominantă a  mobilierului și a decorațiunilor casei în stil minimalist, și dotată decent cu toate cele necesare. Fereastra largă și înaltă dădea către grădinița verde din fața casei, iar obloanele ce erau gata să o protejeze nu păreau să fi fost vreodată întrebuințate în scopul în care au fost menite, iar aceeași impresie mi-au făcut-o deopotrivă și celelalte ferestre ale casei acesteia atât de tihnite.

Din bucătărie am intrat printr-o ușă glisantă făcută dintr-o rețea de cadre de lemn și geam mat în sufragerie, o încăpere pătrată în mijlocul căreia trona impunătoare o masă rotundă cu scaune de jur împrejur, mărginită de ușa prin care am pătruns, un perete din care jumătate era ocupat de o altă fereastră vecină cu cea din bucătărie, cu perspectiva încântătiare a unei iasomii, alt perete alb pe care se lăsa grea,masivă o servantă cât peretele din același lemn wenge sculptat simplu, deasupra căreia atârna un tablou, și a patra latură a pătratului, o deschizătură completă spre camera de zi, un loc în care sobrietatea sufrageriei se dizolva ușor ușor, lăsând mai mult spațiu pentru relaxare.

Ei bine, odată ajunsă acolo, am știut că bărbatul ce mă însoțea a avut tot dreptul să își manifeste încrederea că locul mă va fermeca. M-am îndrăgostit la prima vedere de spațiul acela luminos, larg, cochet, cald, iar îndrăgostirea mea a ținut peste ani și ani, fiindcă atunci când a venit vremea să ne construim propria noastră casă, singură am desenat-o pe hârtie, având viu în minte fiecare detaliu al spațiului celui mai locuit din casa din V Murglah 147.

Cu un șemineu plasat între sufragerie și living,  decorat cu un brâu din lemn ce se continua într-o parte și în alta până la capătul sufrageriei și dincolo, la capătul peretelui comun celor două încăperi, cu patru fotolii confortabile din lemn și piele dispuse în jurul unei măsuțe pătrate, joase, simple, un grătar din lemn sub brâul de care spuneam și încă cu o servantă cât tot peretele de vizavi de șemineu, dar nu în ultimul rând, cu grinzile impresionante din același lemn împodobind tavanul într-un desen liniștitor de-a lungul și de-a latul său, acest spațiu mi s-a părut atunci ireal de frumos. Si de parcă ar mai fi avut nevoie de un argument în plus să batem palma pentru închirierea casei, prin ferestrele-uși înalte cât camera de zi se ieșea în curtea casei, o suprafață mică cu iarbă verde împrejmuită cu flori perene în tufe adulte, viguroase de rododendroni, trandafiri, azalee, alte flori răsărite timid din bulbi feluriți, iar în stânga extremă un umbrar cu viță de vie deasupra unei mese solide și două bănci asemenea sprijinite pe zidul unei dependințe pentru instrumentar de grădină.

Imediat am știut că acest loc va fi și al nostru pe lume măcar un timp, la fel și agentul cu care am venit, pentru că mi-a interpretat corect zâmbetul autentic de pe figură, după ce nu m-am săturat să mă umplu de visuri în viitoarea noastră casă, bărbatul a insistat să mă conducă într -o plimbare până la casa vecină a președintelui țării sale.

Desigur că ne-am mutat inediat în casa din V Murglah 147, iar în acea seara răcoroasă de aprilie, fiindcă se pornise o ploaie zdravănă, am făcut focul cu lemne în șemineu, ne-am înfofolit în pături cu copiii în brațe pe fotoliile comode întoarse spre focul roșu-portocaliu parfumat cu miresme dulcege din cea mai plină tinerețe a noastră.

*Text inspirat de duioasa antologie a Ioanei Parvulescu, Casele vietilor noastre.
29514211_10215786125476184_30996288_o

Un ardelean și alte proporții ardelenești

Ieri am trecut pe la bunica și, în ciuda vârstei ei înaintate sau poate chiar datorită vârstei, i-am văzut din nou în privirea încețoșată încrederea. Izolată fizic de decrepitudinea bătrâneții în orășelul natal transilvănean, în casa străbunicii, și-a păstrat intactă curiozitatea nativă. Dorința de a ști ce se petrece în jur la peste nouăzeci de ani este chintesența optimismului. Bătrânilor le poate lipsi aplombul în a-și evalua viitorul, dar atâta vreme cât sunt binecuvântați cu o minte funcțională tot trecutul întâmplat ar putea să fie premisa unui prezent inspirat, a unor momente luminoase. Este posibil ca impresiile mele să se afle sub influența imaginii uimitoare de gingășie a ghioceilor înfloriți din grădina bunicii.

Este curios cum obârșia mea transilvăneană m-a „prelucrat” inconștient să ne consider copiii ca fiind ei înșiși în mare parte ardeleni, de aceea mă miră neîncrederea unui profesor care se îndoiește de originile transilvănene cu care se mândrește băiatul la școală. Că lipsa de încredere mă tulbură este, cred, subînțeles.
27747685_10215389962452356_9077716394712882593_o

Ritmuri domestice

Un prieten de-al Catincăi i-a sugerat lui Felix să continue „In zbor barba nu crește”, carțulia lui Horică despre a fi fratele unui copil cu autism, iar Felix a primit sugestia foarte entuziasmat. Nu știu dacă o va scrie, dar dacă o va face, sunt sigură că va fi o poveste suprarealistă cu buni și răi, cu oameni și câini, cu lunatici și pământeni și poate chiar cu ceva puști Kalashnikov. Eu, una, aștept să se mobilizeze, mai ales că fața lui perfect netedă nu promite încă răsărirea nciunui firicel timid de barbă.

Prietenii mei se miră când află că Felix stă cu mine vineri seara să lucrăm exerciții de olimpiadă la matematică. Eu nu mă mir, îmi folosesc rațional autoritatea și extrem de emoțional pasiunea pentru acest hulit obiect de studiu. Totuși, am o mică mirare, să-l văd atât de rezistent la treabă, în ciuda comportamentului său poznaș știut. Nu cunosc să existe un timp mai minunat în prefacerea omului decât acela al minții ne-prejudecate a copilului care găsește soluții la problemele abstracte ale matematicii. Sunt nespus de recunoascătoare pentru norocul cu care simt că am fost lăsată.

Fotografia de mai jos se intitulează amăgire.
27164784_10215276188768085_587510478739179518_o

Perechi

Acum, că aud că vine iarna și pe la noi, caut să împerechez mănușile din casă; nu găsesc, dar asta nu mă surprinde cum nu te poate surprinde succesiunea zilelor. Nu am structură de pețitoare, nu pot ține fibră străină lipită de altă fibră străină, militez pentru neatârnare. Mâinile ne îngheață în cunoștință de cauză sau nu ne îngheață deloc, cu fiecare mână pe cont propriu, fericire să fie, căci încălzire globală avem. Nu pot să-mi țin mănușile împerecheate de parcă de le-aș ține, s-ar risipi în van resursă universală de alăturare, am apucături animistice. Si totuși acum, că aud că vine iarna pe la noi, deși aș fi surprinsă să dau de perechi-perechi, eu caut la nesfârșit să unesc fibrele între ele, prostește, fiindcă am și o vagă înclinație romantică.

26678523_10215106109036198_6165025126822583723_o

Odă dorului bun

Copiii mei sunt buni ca pâinea de casă. Oricât de mult sau puțin mă (îi) frământ să crească mari, ei tot buni rămân. Ca pâinea caldă. Singurul ingredient cu care înadins vreau să influențez împrejurarea miraculoasă în care fericit mă aflu este (nu, n-ați ghicit, nu este iubirea) naturalețea, această sare în bucate a strădaniei de a face bine. Astăzi coc pâine în casă fără preambul. Simplu, sub imboldul dat de dor. Dor bun, ca anticiparea gustului minunat, necomplicat al pâinii calde, ca zbaterea nerăbdătoare a inimii.

 
24291802_10214760105706331_6421407479163379202_o

Sinonimii

Să-ți alinți cățelușa ‘maimuțică’ sau să te mulțumești cu trandafiri roșii în loc de crizanteme crem. Să te încăpățânezi să aștepți ca Kiti să-ți spună ‘la mulți ani’ sau să pleci de acasa fără șosete în noiembrie. Să-i refuzi (tot) copilei parfumarea cu esența pe care și-o alege sau să amâni să citești din cartea prea tulburătoare. Să-ți fierbi ție însăți un ou la prânz sau să îi pui doar trei întrebări pe whatsapp copilului plecat de-acasă. Să-ți povestească copilul despre ușurința cu care rezolvă probleme la ora de matematică sau să descoperi că femeii care vine la curățenie îi place Rapsodia ungară de Liszt. Să înaintezi sau să respiri.

23319061_10214560787403498_3028146205821626884_n

Sunt bine, mulțumesc!

Sunt bine, mulțumesc. Se poate și mai rău, o spun cu toată convingerea, iată un motiv bun să afirm, sunt bine, mulțumesc! Când nu sunt bine, urlu ca fiara, de fapt devin o fiară inundată pe dinăuntru de adrenalină sau foc și pară, obrajii îmi ard, gura scuipă necuviințe, gâtlejul îmi flutură înfricoșător,…., deloc simpatic. Mă supăr pe fată, cred eu, ca măgarul din poveste; de ce ne urăște?, mă frământ neputincios, ca un aluat pus la dospit într-un borcan închis. Copila nu este generoasă, ea nu dă indicii sau le dă chinuitor de subtil, așadar rămân antipatică, mă mișc dezgustător în spațiile simțitoare din jur. Se simte pericolul în aer, eu însămi îl percep. Mă sperie mai tare fiara decât mă năucește pisicuța, realizez, ceea ce sporește frica. Mi-e frică de mine însămi. Mi-e frică. De mine. De răutatea mea, de prostia mea, de urâțenia mea, cu care nu doresc să mă obișnuiesc. Mi-e frică să nu mai pot să plâng, să ajung să urăsc, mi-e teamă că-mi dau feedback pozitiv care simt cum mă destabilizează. Caut soluții împotriva haosului în care fata ne obligă să ne recunoaștem. Dacă toată treaba asta ar fi o poveste spusă de Felix, s-ar găsi pe undeva un buton de rezolvare, cu siguranță. Dar nu, poveștile sunt povestite, iar haosul nostru trebuie trăit, trebuie trăit. Tânjesc după simplitate, iar spirala autodistructivă pe care uneori alunec este mult prea sofisticată ca să merite urmată. Încerc să nu mă mai supăr pe ea, să-mi pun mai puține întrebări imposibile, să fiu, simplu, să fiu. De-asta, vezi, zic că sunt bine, mulțumesc!

21015701_10213947543472783_561137125170459801_o

Ridicol, ca omul

Stau la birou cu fereastra larg deschisă către intrarea în casă a vecinului, cele două curți sunt despărțite de un gard scund din sârmă tapetat cu vegetație felurită tot mai deasă din fericire, fericire care n-are de-a face cu destul de obișnuita „rivalitate” a proximității, ci cu ordinea proprie a curții noastre care socotește la marginea gardului cu pricina un spațiu de joacă, cu masa de ping-pong, cu trotinete, biciclete, mingi, arc cu săgeți și altele, așadar fericire pentru că gardul pigmentat și parfumat de clorofilă mai ține din mingile rătăcitoare. Totuși el nu poate ține nimic din ceea ce Kiti își propune să arunce peste el (am zis deja că este un gard scund), uneori chiar și triciclete (!!!), noroc că mai ținem noi, ceea ce face ca după joacă să mai rămână la vecin câte un cotor de măr sau măr întreg, vreo șopârlă de jucărie sau tricoul de care s-a dezbrăcat Horică în timpul meciului de tenis ori un șlap sau chiar doi, în funcție de cât ne absoarbe activitatea pe care o facem. Iată-mă cum stau la biroul meu cu fereastra larg deschisă către vecinul-coș (față de care ne scuzăm și ne-om mai scuza până o crește și mai mare vegetația dintre noi), pe care îl văd pe după perdea cum culege un recipient de apă și îl aruncă cu of înapoi în curtea noastră, plasticul cade răsunător pe mochetă, oful vecinului ar putea fi mai degrabă îndreptățit dacă nu ar fi atât de răsunător, iar ăsta este chiar motivul pentru care m-am apucat să scriu, fiindcă ni se întâmplă și nouă să ne supărăm absurd pe Kiti când face nefăcute, de parcă nu am ști că înțelegem prea puțin din logica năucitoare a acțiunilor ei, ceea ce ar putea să ne cumințească mai degrabă decât să ne ridiculizeze, așa cum pe bună dreptate că ne face să arătăm, dar partea bună este că, dacă nu experiența, măcar timpul ne potolește pe lume, iar asta nu-i puțin lucru în favoarea timpului care tot trece.

20645357_10213806201219315_3690459264824770018_o

Perfecțiune

Perfecțiunea există, dar este extrem de rară. Matematic vorbind, ieri, 28/06, a fost o zi perfectă, numerele naturale 6 și 28 fiind primele numere „perfecte”, adică numere care se pot scrie ca suma dintre toți divizorii lor, mai puțin ele însele (6=1+2+3, 28=1+2+4+7+14). Perfecțiunea există, dar este extrem de relativă (când nu este absolută). Ieri, 28/06, mulți viitori bacalaureați au vorbit matematică între ei, unii spun chiar că ar fi făcut-o perfect. (Întrucât subiectivismul este adesea calitatea predilectă a adolescentului, prefer să aproximez pe moment noțiunea de perfecțiune). Perfecțiunea chiar nu are nicio legătură cu instituțiile statului nostru, iar dacă mă adresez acestora în vreo problemă ce o privește pe fiica mea cea imperfectă, ar trebui să fiu recunoscătoare pentru o atare potriveală. Tonul acrimonios al celor tocmai spuse ajută la detensionare, rog a mi se ierta. Și totuși, matematic sau nu, ziua de ieri s-a rotunjit cumva către finalul ei, iar cercului nu-i poate nega nimeni perfecțiunea. De multe ori m-am gândit la cerc cu teamă să nu se desfacă, să nu se rupă, cam aceeași teamă pe care o ai când știi că se termină o carte, o muzică pe care o adori sau o sarcină pe care o adori. Dar cercurile nu se rup niciodată, cercurile se pot învârti, ceea ce nu le face doar estetic desăvârșite, ci și indisolubile, ca iubirea părintească.

19577524_10213400996529451_4423204010373508224_o

Timpul examenelor

Timpul examenelor, zmeurei, florii soarelui, caniculei, roșiilor cu brânză, năpârlirii, emoțiilor, vișinelor, teilor înfloriți, lecturilor ușoare, Bucureștiului eliberat, examenelor, înghețatei, muzicii pe străzi, teraselor, picioarelor goale, dorului…

Bacalaureat. Am râs mult împreună aseară, tu- fiindcă urma să scapi pentru-ntotdeauna de textele tale ușor ridicole cu limbajul lor prețios, distant, eu- pentru că ador simțul tău fin pentru umor, am râs amândoi puțin nervos, un râs adrenergic, sănătos pentru orice start lucid, cum bineînțeles că se întâmplă cursa bacalaureatului tău, cu lacrimi cinstite am râs, netulburate de emoția examenului, pe care nu am simțit-o niciunul decât în clipa celebră a dezvăluirii subiectelor, tu-direct, în plin, din a doua bancă, mereu a doua bancă, eu- probabil într-un duplicat al clipei (asta mă determină să realizez că toate grijile părintești acute se petrec într-un timp paralel cu timpul generic al lumii, un fel de dimensiunea a patra sau replica generoasă a propriilor noastre viețuiri, ce binecuvântare!), și am mai râs totodată pentru că nu avem nevoie de niciun examen ca să râdem pe lume, sunt nespus de recunoscătoare, mulțumesc!

19489528_10213370393644398_808219231_n

Simplu

Spune din când în când pe facebook o ființă minunată că ea este o fată simplă, cu bucurii simple și de câte ori o face, o îmbrățișez în gând ca pe o soră, întrucât și eu sunt o fată simplă, cu bucurii simple, uite, chiar acum câteva minute, când am ajuns acasă, am făcut să răsune câmpul de hard bop-ul lui Horace Silver cât timp mi-am cules un braț lacom de margarete de câmp în pași de dans nebun de fericire și cântat scat cu ecou din cetatea vecină părăsită, acompaniată de lătrătura deplasat-de-blănoasei Xoco, o altă fată simplă, mă rog, o cățelușă, totuși nu atât de entuziasmată ca mine, deși suntem blonde amândouă, numai că ea nu știe, câteva minute de vară ușoară ca-n summertime când livin’ is easy desigur, chiar dacă copiii încă învață, învață douăzecișișase de eseuri degeaba din douăzecișișapte, cum spune unul, sau învață generic tot felul de lucruri firești, trebuincioase, de exemplu cum să-ți ții surioara curioasă departe de camera ta, construind o fortăreață din scaune și fotolii și altele, ușoare, minute, vară, flori de câmp, non-timp, visare și simplu, atât.
19190779_10213249115372517_1756819179_n

Să nu uiți peștii în priză

Să nu uiți peștii în priză, i-am strigat râzând, în timp ce m-am apropiat de masa de sufragerie devenită temporar birou, și nu orice fel de birou, ci unul dezordonat, aglomerat, exagerat de mare, dezechilibrat, cu toate cărțile, caietele, creioanele, stilourile, căștile, cablurile, rezervele de stilouri, micile dicționare științifice, apoi rumegușul împrăștiat din guma de șters folosită, rezervele fără cerneală, recipientele goale de apă și nu în ultimul rând cel puțin o vază cu flori proaspete, toate înghesuindu-se către partea mesei dinspre fereastră precum trunchiurile plantelor către lumină, acolo unde băiatul a ajuns să învețe, mai întâi trecând prin alte locuri mai neatent alese din jurul mesei-birou, a mesei-trambulină spre cunoaștere, căci cunoaștere începe să se numească toată informația pe care un copil aflat la un pas de majorat a strâns-o, să nu uiți peștii, ziceam că i-am spus mai mult în joacă decât cu grijă, fiindcă grija este definiția sfântă a mamei, a părintelui, iar copilului ajuns la un pas de majorat, n-avea grijă, nu-i este deloc străină ordinea parcă tot mai ordonată a lumii, pe când joaca, ei bine, joaca este darul pe care alegi sau nu să-l prețuiești, așadar se poate rătăci ușor printre firele dese de grijă pentru seriozitate, în timp ce m-am apropiat de masă, ziceam, de fapt de el, băiatul serios de la masa-birou, care abia a ridicat ochii din hârtiile lui amețitoare, dar totuși i-a ridicat împreună cu colțurile încordate ale gurii să-mi zâmbească îngăduitor, cum îi stă bine unui adolescent care-i zâmbește mamei sale, dar și un pic naiv, încrezător, cum a făcut-o cu primul său zâmbet pe lume.

18518329_10212976901767347_912911193612117542_o

Trandafirul câinilor

Zeci de tufe de măceș înflorit pe pajiștea imensă ca un Woodstock pregătitor cu corturi din flori, tufe de măceș sau rosa canina sau trandafirul câinilor cum i se mai spune probabil peiorativ-ironic, de-aici, încă din buza câmpului pornesc și se-nmulțesc într-o repetată, neobosită și fericită germinație, rosa canina, îmi spun privind complice cu plantele cei patru câini culcușindu-se la adăpostul lor generos, ca patru cotețe ridicole, prietenoase, de care nici gând să te apropii temătoare vreodată, rosa canina, îmi spun promițându-mi că n-am să uit să-i atrag iarăși atenția lui Felix despre rotunjimea superbă a lumii, copilului căruia intuiesc că i se va dezvălui ca rima unei poezii certitudinea că necuvântătoarelor pe care le adoră li se cuvine onoarea de a avea trandafirii lor, tufele de rosa canina aglomerate înaintea mea mă fac să visez la o pădure de cotețe roz, înflorate, pașnice ce-ar vegeta pământul și mi-ar aduce destulă fericire cât să uit temporar că sunt un om al podișului (transilvănean) în care m-am născut totuși cu picioarele pe pământ plan, deși mai sus față de izvorul din care mă aplec mai rar să beau, căci sunt acvafobă, dar foarte iubitoare, să știi.
18449377_10212961712987637_1689016740065019517_o