Ajunul Ajunului

O zi înaintea Ajunului. Ziua lucrătoare cel mai puțin lucrată a anului. A doua cea mai scurtă zi a anului. Poate motivul pentru care este neîncăpătoare. Aglomerarea de pe șosele o face, paradoxal, să pară mai lungă. Impresiile cu care ar putea să ne crească sunt volatile, inconsistente. Poate pentru că, precum fac adesea finalurile, așteptăm nerăbdători să le consumăm, să plece, să ne schimbăm. Ne scuturăm de ultimele zile ale anului ca și cum ne-am da o dată peste cap, ca și cum am face o vrăjitorie. Pierdem cu lejeritate ultimele zile ale anului mai degrabă pentru că ne cuprinde optimismul cuceririi anului nou, decât tristețea și duioșia amintirilor a ceea ce am fost în trecutul apropiat ce ne-a adus aici. Timpul pare o extrasistolă a inimii pe care vrei să o alungi cu forțarea unei tuse. Apoi ritmul imperturbabil se va relua și impresiile vor găsi spațiu în timp ce se vor insinua în minte și suflet.

 

80392639_10221015912017579_4877503545831587840_o

Prima ninsoare

5CE19BE1-C16E-4559-8792-31251DF7C35A

 

Am avut nevoie să crească trei copii mari ca să țin odată minte când se pun cizmele pentru Moș Nicolae, ca să nu mai pățim ca-n alți ani, să ajungă copilul la școală și să nu poată spune ce i-a adus moșul, pentru că nu i-a adus.  Nu aș zice că am probleme de învățare, nici că nu-s fără. Probleme. M-am gândit astăzi că dacă bucuria copiilor la darurile moșului scade pe măsură ce copiii cresc, iată că anul ăsta sper să o descopăr pe Kiti interesată de darul ei. Nu mă refer la nelipsiții biscuiți care o animă cvasi-permanent, ci la balsamul de buze pe care-l va găsi în cizme. N-a funcționat stimularea entuziasmului ani de-a rândul cu jucării, cărți, haine, cred că ar putea începe să meargă cu rujuri, pixuri, ojă, parfum. Vedem.

Spunea o prietenă pe facebook despre copii că parcă nu se mai lasă impresionați de ceea ce se află în jur, de frumusețile naturii și da, parcă așa înregistrez și eu. Desigur, sunt motive complexe pentru care se întâmplă asta, dar din fericire există încă în acești copii ai începutului de mileniu resurse pentru emoționare și, mai ales, surse adevărate de emoționare. Iată, de exemplu, prima ninsoare a noii ierni. Încă n-am cunoscut copil căruia să nu i se încălzească sufletul de la entuziasmul cu care primește prima ninsoare. Bineînțeles că prima ninsoare este una dintre frumusețile lumii care nu trebuie căutată, fiindcă îți cade în cap și totuși. De dimineață câmpul era înmărmurit în gheață translucidă, de poveste. Am oprit mașina și am coborât să ne frecăm ochii de uimirea cu care am primit darul iernii. Felix a exclamat că adoră iarna și mi-a povestit despre bulgărul pe care l-a construit în ziua primei ninsori. Recunosc că eu nu mi-am amintit că a nins preț de minim un bulgăre anul ăsta. Dar eu nu mai sunt copil.

Sezonal

14407776_10210603728599501_1888470584_nSunt singură acasă și strănut. Fac și altele, dar mai ales strănut. Mai apoi iarăși strănut și o fac atât de tare, încât sperii patru broaște de pe marginea iazului, de le văd cum sar speriate în apă. Îmi vine să zâmbesc, dar nu zâmbesc, pentru că strănut. De enervare arunc o înjurătură (sunt singură acasă- spun asta, ca să pară că contează), ceea ce-mi scoate totuși zâmbetul de mai devreme. Îmi amintesc de bunicul care sughița și bombănea iritat după fiecare sughiț. Pe noi ne amuza teribil. Devin mai relaxată când înjur din tot sufletul după ce strănut din toți rărunchii. Broschi nu schițează nici o mișcare, lipsa urechilor o arată impasibilă cum e piatra pe care stă. Cred că iritarea mea vădită domolește pornirea nestăvilită a fiziologiei. Amân aspirina pe mai târziu. Îmi trebuie mult să mă las convinsă s-o iau. Mult mai mult decât să încerc cu o înjurătură.

 

 

 

 

Fără artificii

Și-a luat bilet Kiti pentru reprezentația din seara asta, vrea Felix hâtru să spună că îi îngăduie surorii sale să asiste la activitățile de igienizare de seara, dar are abonament, doar ți-am mai spus, îi reamintesc, domnișoara se așază confortabil pe canapeaua din holul-încăpere, pe care a dispus-o transversal, cu deschiderea către ușa băii, picioarele i se încrucișează, iar adesea dinamica încrucișării lor îi întinde totodată și colțurile gurii într-un zâmbet suav, de parcă o legatură invizibilă se face între vărfurile picioarelor și gură. Avem timp cele trei minute socotite fără greș de clepsidra din brațele broscuței-dentist să ne oferim una alteia senzații și dezmierdări, în timp ce ne prefacem că suntem pe deplin prezente la spectacolul lui Felix. Apoi eu urc pe scenă, iar Kiti își descrucișează picioarele cu delicatețe, așa încât îi rămâne zâmbetul pe față, ca un nod nestrâns pe-o ață, adică oarecum în pericol să se încurce, fiindcă este un pic nelămurită de ce nu ne mai vede de pe canapea. Apare Kiti în baie, ca o asistentă responsabilă în spatele chirurgului, ea ține prosopul cuminte pe brațe cu mai multă adecvare în atitudinea maternă de soră mai mare, iar când coboară Felix din cada de baie, îl înfășurăm amândouă în el și-l alintăm cu duioșie, mă rog, uneori cu câte un gest brutal-duios, așa încât să creăm premisa unui somn cu vise frumoase fiecăruia dintre noi. Ceea ce nu se împlinește celor care nu ni s-au alăturat, întrucât Horică se trezește terifiat de coșmarul ce îi dă senzații concrete de rău, de abia îndrăznesc să vreau să știu ce imagini onirice l-au tulburat, deci îndrăznesc, și mă prăpădesc insensibilă de râs când aflu despre coșmarul unui iminent mic dejun constituit de un bol de iaurt scârnăvit de o lingură uriașă plină cu Nutella.

 

DSCN5136

DSCN5130