Un sfârșit de sfârșit de săptămână cu caracter

Kiti este pregătită pentru școală, urmează să mă aștepte pe mine să fiu gata. Are locul ei de așteptare în dormitorul nostru, un scaun lipit de unul dintre pereții unui colț de cameră. La colț este doar o întâmplare sau nici nu știu dacă să mai cred în doar întâmplări. Măcar stă cu fața spre dormitor, vede tot sau, mai bine, vede tot ceea ce vrea să vadă. Pe noptiera din partea mea de pat zac într-o discretă dezordine un teanc măricel de cărți, o sticluță goală de antiacide, o lampă, un butoiaș de apă gol, un săpun din lavandă împachetat, o copertă de carte și, ascuns sub ea, un elastic negru de păr. Kiti n-are liniștea promisă de respectarea rutinei, nu-mi mai recunoaște pe moment autoritatea, ea îmi dă mâinile întinse a disperare la o parte cu un gest ferm și-o încleștare de maxilare, trece de mine și se repede ca o fiară să scoată elasticul de păr rătăcit pe noptieră de sub coperta de carte și să mi-l dea mie. Eu îl refuz înciudată, dar recunosc îndată sentimentul de supunere, m-a mai năpădit desigur și-n alte împrejurări, primesc elasticul de la copilă și mânioasă îl arunc peste cap departe. Kiti se recompune trup și suflet. Abia acum simt că se termină weekendul, chiar dacă mie îmi rămâne sufletul puțin în urmă.

47429499_10217767947420494_7641288969010806784_o

Mânios, da

Mă învârt în bucătărie cu Dilema veche făcută sul în mâna mea cea mai nervoasă, urmăresc o muscă sau poate două. Kiti stă la masă pe locul ei, cel din mijloc, mă urmează îndeaproape cu privirea. Ușa este încuiată cu cheia 12, una dintre cele trei înnodate pe un șiret bleumarin, chei fără de care cu toții (mai puțin ea, firește) suntem incompleți. Ca o paranteză, visez la un sistem de blocare a ușilor pe bază de amprentă, voce, zâmbet, puls, orice, numai să nu mai depindem de șnurul cu chei care mereu se rătăcește. Deci urmăresc o muscă și, chiar dacă nu mă văd, îmi pot imagina mimica fioroasă după valurile de furie ce mă traversează dinspre suprafață spre adâncuri, valuri ce-mi lasă chipul brăzdat și sec ca țărmul după retragerea apelor din timpul mareei. Bodogănesc și dau ocol bucătăriei cu arma în mână pe care o folosesc cu ură, cum se folosesc în general armele, și mă străfulgeră revelația ridicolului a cărui protagonistă sunt, dar asta nu mă oprește. Kiti continuă să mă privească curioasă, ceea ce este oarecum neobișnuit să se întâmple acolo, în bucătărie, iar atenția ei mă tulbură. Mă las deodată inundată de emoție, scap ziarul din mâna care nu mai simte brusc nervos, las muștele să cadă singure în lapte și pornesc în a mă compătimi de una singură sau poate nu doar singură. Mă torturez întrebându-mă, oare cum mă vede Kiti în reacțiunea febrilă, oare curiozitatea exprimată în privirea copilei mai devreme înseamnă recunoașterea furiei cu care și pe ea o onorez uneori, ca pe muscă, căci nu are cum să nu îmi știe mânia, fanatismul cu care îi interzic atâtea și atâtea acțiuni. N-am încotro, îmi înghit în silă meschinăria ce mă mână uneori de la spate și mă bucur măcar că sufăr de disfagie. Mă apropii de Kiti care, cum ajung lângă ea, sare de pe scaun și încearcă a o suta douăzeci și noua oară ușa, apăsând brutal clanța. Zâmbește cu un fel de înțelegere tainică a lucrurilor pe care nu pot s-o deslușesc, apoi revine resemnată pentru încă câteva clipe pe scaunul ei. Termin de aranjat masa pentru prânz, caut cheia 12 ( o știu, este ceva mai deschisă la culoare decât unșpele și mai mată decât zecele) pe șiretul bleumarin cu chei, descui bucătăria și cineva țâșnește veselă, cvasi-eliberată, ca din sulul criminal din mâna mea nervoasă de anterior.

 

PS: Fericiți părinții cărora copiii le descarcă toate tristețile în față.

 

45923235_10217591070518682_1185107779069673472_o

Incongruent

Mă miră încă și mă resemnează lipsa de congruență dintre acțiunea spontană și cea provocată ale copilei, un fel de schiță informă sau dimorfism de circumstanță, desigur, înnebunitoare din perspectiva educatorului cu care mă confund de multă vreme. Se scrie singură cursiv când simte s-o facă și se mâzgălește în lehamite altminteri. În tot acest timp, educatorul se transformă ca un aluat crescut scos brutal la rece. Firesc este, de altfel, să iasă la iveală toată această nepotrivire dintre reacțiile genuine și cele dobândite, doar că nepotrivirea se atenuează până la dispariție în cele mai multe cazuri. A-ți imita conștient propriul comportament involuntar cere un tip de raționare complexă, este o decodificare a unor impulsuri abstracte, urmată de o echivalare paralelă (nu simetrică) a efectelor acestor impulsuri. Iată de ce cred eu că, de exemplu, Kiti nu poate să mă strige decât „îm-îm”, dar poate cânta cât se poate de limpede „ma-ma-ma…”.

44719449_290145394936583_5580872593092640768_n

Women’s Tennis Charity Tour ReadyPlay-octombrie 2018

S-a întâmplat duminică, într-o strălucitoare zi de octombrie și, toți spun, a fost una dintre întâmplările fericite ale vieții unei comunitâți. Intâmplarea a fost frumoasă ca un cerc desenat de mâna unui (sau unei) pasionat(e) de geometrie, un cerc în creion HB ca să armonizeze toată culoarea vie pe care a înconjurat-o ușor imperfect, fiindcă cercul este tenace ca sufletul, mereu în urma trupului său, dar mereu aproape să se prindă pe sine din urmă.

Am adorat bucuria copiilor noștri voluntari îmbrăcați cu tricouri cu logo, stângăcia lor de copii de mingi spontani, responsabilitatea cu care s-au montat să ajute, „turneul” lor paralel fără altă miză decât jocul. Felicitări părinților care i-au încurajat să vină, pentru că încurajarea lor este unul dintre darurile părintești neprețuite și nemăsurabile, un îndemn la iubire și respect pentru omul de lângă noi.

N-am destule cuvinte pentru câtă recunoștință vreau să arăt jucătoarelor acestui turneu de tenis, întrucât, desigur, fără abilitățile și bunăvoința, nu mai zic de entuziasmul acestor doamne, acest turneu nu s-ar fi putut întâmpla. Dar s-a întâmplat, ceea ce în logica formală, dar și în cea literară înseamnă o recunoaștere subînțeleasă a calităților minunate ale acestor doamne inimoase.

Acesta nu este un text special de mulțumire, dar nu-mi pot reține impulsul de a vă îmbrățișa de câte ori mă gândesc la turneul Women’s Tennis Charity Tour ReadyPlay, pe toți cei peste 200 de oameni buni care ne-am încrucișat pe-o gură de rai ca să facem bine.

Am doar două regrete: unul, pentru accidentarea impresionantă a uneia dintre noi, al doilea, pentru că nu ne-am adunat în duminica luminoasă și mai mulți oameni, dar sunt convinsă că cel din urmă este consecința unui deficit de organizare, pe care mi-l însușesc.

In rest, simt numai bucurie amestecată cu un strop de nostalgie, dar unda de tristețe nu poate fi decât emblema înfăptuirii unei minuni, a unei nașteri, așadar ador să o las să doară.

 

44199733_2199480213669346_1328487101808771072_n

 

 

O întâlnire

 

 

Mila- acea zbatere în oglindă sau golul paradoxal din preaplin ale sufletului înaintea suferinței celuilalt. Să îți fie milă, dar să îți refuzi înduioșarea este o abstinență necinstită și dezastruoasă a psihicului. Desigur că toate fricile și fiecare necunoaștere înseamnă tot atâtea acorduri dizarmonice în viața pe care o interpretăm mai mult sau mai puțin după ureche, dar faptul că ele se întâmplă cu ecou reprezintă o șansă să pot să-mi spun, mi-e frică, nu știu.

Când toamna are grația celei pe care acum o petrecem, chiar și înduioșarea merită un zâmbet cald pe fețele ce-o expimă, iar mie, împreună cu Kiti, mi-este nespus de drag să o ajut să se împlinească, să nu rămână doar teama de întristare la eventuala reîntâlnire a ta cu inadecvarea copilei, ce te doare.

 

43466979_10217328516194988_4345094001045536768_o

Liniște

E liniște neobișnuită în dormitor e neobișnuită această lipsă de obișnuință a liniștii din dormitor dar dormitorul se prezintă doar întâmplător ca dormitor ar putea fi la fel de bine o magazie de emoții sau o baie de senzații carevasăzică este liniște nicio stridență nu apare pe niciunde chiar și dezordinea este atât de calmă și caldă ca un trup de copil trezit din somn ador când se face acalmie apoi mă ia frica poate visez poate mi-am pierdut mințile în esență e liniște în camera care nu ține neapărat să se reprezinte prin funcție că de-aia e neobișnuit să fie subit atâta liniște într-atât de scurtă clipa.
40330444_10216992934285650_705640294686654464_o

Corespondent

Spunea odată un profesor că partea bună în educarea copilului cu autism este că atunci când ajunge să învețe un lucru nou, va fi în stare să-l demonstreze toată viața. Ei, desigur că lucrurile nu sunt atât de simple precum par, dar este extraordinar de fascinant felul în care Kiti, cel puțin, ajunge să învețe noțiuni și acțiuni noi și, mai ales, modul în care dovedește că și le-a însușit. Astăzi mă gândesc la ce poate însemna oare pentru ea scăldatul în mare.

Dacă ar fi să caut să mă pun pentru câteva clipe în pielea ei, cred că m-aș găsi deodată infinit mai simțitoare, nu neapărat pentru că nu sunt foarte atentă la răspunsurile pe care trupul meu le întoarce stimulilor din afara lui, ci pentru că am certitudinea că Kiti se ghidează pas cu pas în lumea asta strict și părtinitor după impresiile senzoriale felurite ale mediului, impresii care o energizează, o mângâie, o dor, o biciuiesc sau o terorizează.

Sunt în mare, aproape de mal, o chem. Nu se întâmplă, bineînțeles, să capăt întotdeauna răspuns atât de prompt cum este cel al chemării ăsteia. Vuietul profund și inepuizabil al mării nu poate fi pătruns, nici străpuns cu ușurință de auzul nealertat al omului, dar Kiti țâșnește pur și simplu de sub ploaia inconstantă de nisip cu care își gratifică pielea brațelor. Sunt uimită. Ea nu protestează și nici nu se entuziasmează, ignoră recele cu care o întâmpină marea și se supune aproape de necrezut ascuțimilor tâioase ale pietrelor aruncate de valuri la mal. Nimic n-o poate opri. De ce vine, de ce nu se împotrivește? Am emoții când se clatină împinsă de colo-colo de apă, nu mă pot stăpâni să nu mi-o imaginez împiedicându-se și dispărând sub ape. Ajunge la mine pe picioare, îi întind pluta să-și sprijine nesiguranța. Haide să ne jucăm puțin înainte de clipa de înot. Nu ar prea vrea să iasă din rutina cu care s-a obișnuit să înoate, așa că îmi ignoră brațele întinse către ea și se aruncă pe spate în apă, ca-ntr-un fotoliu. Sar repede să-i sprijin spatele, trec să-i conduc lecția de înot, o învârt pe brațe cum făceam cu ea pe când era bebeluș, apoi Kiti se mulțumește cu acest puțin intens și dă să plece. Pleacă.

Astfel arată scăldatul fetei în mare. Bălăceala în mare are configurație nealterabilă, în caz contrar ea nu poate exista. Orice ar face, orice s-ar pregăti să simtă, cu toatele se îmbracă în rutină, la fel cum îmbraci o haină nespus de comodă. Rutina, acest scut trebuincios împotriva hipersenzitivității cu care s-a născut, acest anxiolitic al adesea-intolerabilei excitabilități de care nu este răspunzătoare, dar căreia i se supune congruent corespunzătoare.

 

37149885_213178342880262_8714524785733795840_n

Stâng

Nu aflasem dis-de-dimineață că astăzi se celebrează ziua internațională a stângacilor, atunci când am observat noul model de traiectorie pe care Kiti urma să o tot descrie și descrie parcă la nesfârșit până la finele zilei de plajă și când am constatat că ia mereu numai cu mâna stângă câte un pumn sănătos de nisip din mare pe care îl întinde neapărat și implacabil pe antebrațul ei drept și am legat preferința ei de a apuca nisipul cu stânga de obișnuitele ei acțiuni repetitive „domestice”, executate, desigur, cu mâna stângă, ceea ce m-a determinat să exclam, cred că Kiti e stângace, iar pe Felix să se entuziasmeze în unison frățesc, Kiti este primul om stângaci pe care îl cunosc. Așadar, fără să fim realmente convinși de „stângăcia” copilei, n-avem nimic împotrivă a o celebra cu drag și dor nealinat față de tainicul ei sine, stângaci sau nestângaci, și astăzi.

Pe de altă parte, mi-ar plăcea să ajung să cred că inepuizabilele ritmicități și înverșunări cu care Kiti ne amorțește atunci când nu ne smintește mințile (cu tot ajutorul și asistența de care dispunem fericit câteodată) sunt expresia dorinței sale de ordonare și înțelegere a lumii pe care noi i-o arătăm, nu niște banale repetiții mecanice determinate de diverse disfuncționalități neurologice. Nu spun însă deloc că nu mă găsesc adesea o visătoare.
39086599_10216856170786648_16193860656955392_o

Văicăreli sau vanitate

Omul învață devreme să fie îngrijorat, să se vaite de tot mai multe și mai multe lucruri, el însă se oprește din văicărit abia atunci când suferința lui este cu adevărat insuportabilă. Nimic nu este mai supărător decât omul care se ia prea tare în serios, pentru care tot ce i se întâmplă îi apare plin de semnificație și hotărâtor. Acesta își trăiește viața cu teama că este permanent nedreptățit, încearcă tot timpul sentimentul de dezamăgire, deși prea puține persoane au încercat vreodată să-l amăgească în vreun fel. Din această perspectivă, oamenii ce rămân de-a pururea inocenți aduc multă bucurie în jurul lor, atât de neesențial vanitoși, atât de cinstiți cu durerile pe care le simt, atât de conectați la propriile lor trăiri, la viețile pe care le rabdă. Cu toate astea, cât de incongruent și vanitoși ne socotim față de ei!
36634369_10216545705985222_6543782738774720512_o

Doare

Durerea înseamnă viață. Desigur, există și fericire pe lume, dar fericirea nu este decât reversul necesar și denaturat al durerii. Nu îi vine deloc ușor omului să-și trăiască durerea, dar bietul de el, fugind de durere, alinându-și-o cu felurite antialgice, nu bănuiește că se îndepărtează și de fericire. Dacă l-ar învăța cineva încă de mic să nu mai alerge disperat, ar viețui poate mai împăcat cu sine. Gândurile astea de zi ploioasă de vară îmi vin când mi-o amintesc ieri pe Kiti hohotind în râsete zglobii în timp ce-și însemnează antebrațele albe ca laptele cu pete albastre, neregulate de sânge capilar extravazat sub epiderma translucidă prin lovituri brutale de margini dure, anorganice.

36678930_10216540149566315_3023100181118713856_o (1)

Păsare

Indiferența este înșelătoare, te poate păcăli că duci o viață mai ușor de îndurat, de fapt, să nu mai ajungi să te îngrijorezi, să nu te mai doară nimic va începe să te obosească mai devreme sau mai târziu. Este ca și cum te-ai îmbrăca într-un scut metalic din cap până-n picioare, pe care l-ai purta oriunde pentru-ntotdeauna. Indiferența nu este cea mai inteligentă formă de viețuire. Nu este de mirare atunci că mereu mă regăsesc temătoare față de aparenta indiferență a fetei noastre. Paradoxală vine în acord cu cele de mai sus și trăirea asta generică, necesară de părinte, pe de o parte tristețea ce vine din lipsa de reacție a copilei, pe de alta mulțumirea constatată atunci când fata plânge de-adevăratelea. Indiferent ce-ar fi, cumva, undeva se face o diferență.

 

 

36284754_10216489470739376_2302699539829620736_o

O încurcătură

Am doi cireși și nu știu cum să fac cu ei. Mi-am montat scara în „A” lipită de trunchiul celui mai mare, este bine proptită în pământ. De doi-trei ani, de când am început să-i cred pe cireșe că sunt cireși, este prima oară când nu știu cum să fac cu ei, dar am pus scara. Cineva ar putea deduce că cei doi cireși cireșesc întâia oară în veselie. Nu doar cineva, ci și altcineva. Intâia oară este o expresie exagerată, la fel cum este și incertitudinea mea, adică exagerată (ceea ce, bineînțeles, poate fi doar părerea unui al treilea altcineva). Adevărul meu este cât se poate de neclar: cum să fac cu ei? Mă aflu des în încurcături, desigur, exagerate, de exemplu acum: dacă folosesc scara (în „A”, ca să nu cad) și culeg cireșele, le mănânc, asta este o certitudine, nu este nicio exagerare, ceea ce mă face o mamă rea (lacomă nu mă poate face, pentru că sunt deja), iar dacă nu folosesc scara (de data asta nu mai contează ce formă are aceasta, întrucât NU o folosesc, deci nu pot cădea), nu culeg cireșele, care au toate șansele să înceteze brutal din cireșit din cauza păsărilor, iar acest fapt nu este deloc o exagerare, fiindcă rareori vedem ființele să continue să ființeze sau obiectele să obiecteze când sunt mușcate în carne vie. Fără îndoială, mai există variante de trai alături de doi sau chiar mai mulți cireși, dar nu mă interesează acum. Din fericire, nici propria-mi dilemă nu-mi mai stârnește subit vreo emoție, întrucât trebuie să plec de acasă. Asta nu mă face vreo persoană inconsecventă sau? Ce exagerare!
33110021_10216215463009354_3289369564852256768_n

Gol

Nu pot ști cine sau ce-mi dictează să-mi simt sufletul plin de melancolie sau gol de ea acum, când opresc mașina-n drum să-mi plâng ușor tristețea afară, un dor violent se materializează într-un hohot și-un gând să mă-ntorc la școală, mă frământă subit cuvintele copilului care-mi spune uneori că-mi iubește îmbrățișările, mi le spune când îl desprind prea curând din ele, dar nu-mi lipsește nici mie preadragul, numai că îmi prisosesc temerile de tot felul, sunt plămădită din temeri, în genere să nu amețesc de dor, gânduri, viteză, ortostatism, frumusețe, durere, nedreptate și lumină, nu mă întorc la școală, simt că trebuie să mă doară tot dorul și tristețea despre al căror generator nu știu nimic.

 
32683140_10216154705810462_197436408191778816_o

Extravagant, dar profund inofensiv

Desigur, matematica este știința științelor, dar atunci când domeniile matematice sunt studiate doar de dragul abstractului care le provoacă, atunci devine o artă, iar oamenii care sunt influențați de matematică- niște artiști. Asta n-are nimic de-a face cu concretul vieților noastre stimulate de prezența ubicuă în minte și realitate fizică a însușirilor autistice, numai că, poate dintr-o grijă autoprotectoare sau dintr-o prostească nevoie de clarificare sau poate, pur și simplu, din înclinația mea romantică spre visare, am nebunescul sentiment că aplecarea mea nativă către matematică s-a reorganizat, ce-i drept, într-un mod bizar în tendințele exclusiviste, adesea profund estetice ale atitudinii Catincăi. Iată așadar viziunea mea poetică asupra fascinației pentru cunoaștere abstractă, rotunjirea ei în atracția magnetică a copilei spre comportare trupească și sufletească intolerantă, absolută. Astfel socotesc.

32162677_10216112916045744_5335048709681971200_n

Dans

N-am nicio ezitare să răspund la întrebarea care mi se pune în diferite împrejurări, diagnostice sau informale, ce îi place să facă. Spun invariabil: să danseze. Dar Kiti nu dansează propriu-zis, iar eu nu mint când răspund dansul.

Vin de la documentarul italianului Ivan Gergolet, Dancing with Maria, și sunt fericită. Nu doar muzica seducătoare, dar speranța, de fapt încrederea deplină că dansul ne poate ușura viața mă fac fericită.

Privește-o pe Catinca Maria, frumoasa adormită, desăvârșit sinceră pe lume, dar încleștată pe nedrept înăuntrul trupului de o discontinuă, teribilă și necunoscută rupere, iat-o tânjind din privire după fluiditatea corpului în dans. Fluiditatea corpului în dans sau descătușarea, erupția. Trupul arareori știe să mintă, iar fără cuvinte Maria trăiește în întregime cinstit.

Maria Fux, dansatoarea, coregrafa, terapeuta argentiniană din film, astăzi în vârstă de 96 de ani, ne povestește reținut despre disfuncționalitatea unuia dintre genunchii mamei sale, mamă care i-a întreținut în secret pasiunea pentru dans, și ne spune cu grația care îi luminează toată viața că ea însăși, prin dansul ei, este piciorul mamei sale.

Eu însămi caut să fiu ce îi lipsește copilei noastre, numai că îmi simt căutarea asta dureros de nenaturală și se întâmplă, de aceea, să mă resimt epuizată uneori. Suntem prinși într-un timp anapoda, părinte care-și crește copilul, părinte care-și crește copilul, părinte care-și crește copilul. Dar timpul nu are cum a se amesteca cu el însuși, pe când nouă ne merge așa o vreme.

Mi-e clar că rostul nostru nu este esențial de interpreți, mi-e limpede că trebuie să dansăm împreună. Suntem parteneri de dans.
31658032_10216052050764150_3535908126526013440_n

Nemișcările noastre

Când mi s-a arătat bucuria din fotografie în fața ochilor Kiti nu mai dormea de minute bune, deși soarele abia răsărea, câmpul nu se sinchisea să se dezvelească din ceață, iar trupurile ne erau doar siluete, atât de prematură se afla dimineața în facerea ei. Mă prefăceam că dorm, de fapt stăteam doar nemișcată, cu aceeași nemișcare chinuită care i-a ușurat întotdeauna copilei neastâmpărul, și îi pândeam grijuliu revenirea în pat, știind că mereu revine după ce pornește, ocolește, atinge și de la capăt. Dar Kiti nu revenea și nemișcarea mea nu-și mai avea rostul, astfel că am reușit o respirație recompensatorie care nu doar că mi-a zădărnicit efortul de a sta neclintită, dar chiar m-a dus până la fereastra de unde obișnuiesc să privesc răsăriturile, acolo unde fata mea se lipise cu privirea de orizont sau pe acolo pe-undeva. N-a părut să-mi observe apropierea, și totuși exact peste o clipă m-a luat puternic de mână, încă scrutând orizontul sau ceva-ul de pe-acolo, de parcă aș fi fost o balustradă de care te ții când crezi că te ia amețeala. Atunci aș fi putut să îi atac obrajii adumbriți de niște adorabili cârlionți ciufuliți cu sărutul arzător matern universal, dar n-am făcut-o, fiindcă nemișcarea ei fără urmă de chin m-a țintuit inexplicabil. In portocaliul difuz al aurorei eram două siluete ținându-se de mâini. Am rezistat așa încă puțin, atât cât silueta lui Felix-dormitor s-a conturat destul de clar ca ceasul deșteptător să începe să sune.

31265495_10216015608933127_5109152027120762880_o

Albastru

Realitatea este că vor ajunge peștii să zboare în înaltul cerului albastru înainte ca oamenilor din jur să le pese mai mult de-un like pe facebook și-o bătaie pe umăr de problemele persoanelor cu autism atâta vreme cât nu învățăm să trăim în comunități, cu respect, grijă și gentilețe unul față de celălalt. Despre implicarea autorităților-numai de bine, dar aceasta depinde direct de cum ne educăm spiritul civic. Până atunci ne amăgim cu impactul estetic și de conștiință al culorii asupra omului capabil să simtă alături de noi, prietenul nostru.
29853209_10215849478179962_1799792071_n

Privește-mă în oglindă!

Cred că excelentul film documentar al regizorului Raoul Peck, I Am Not Your Negro, trebuie urmărit de toți oamenii, mărturiile profunde, dureroase, pline de furie ale scriitorului James Baldwin din acest film despre discriminarea rasială a anilor 60-70 din Statele Unite sunt pe cât de revoltător-actuale, pe atât de promițătoare din perspectiva trezirii omeniei din noi, acum, la început tulburător de atroce de mileniu. Baldwin spune: „Nu mă puteți condamna la o viață izolată în ghetou, astfel încât să nu fiți nevoiți să mă priviți în față, fără să deveniți voi înșivă monstruoși, dându-mi în plus avantajul înfricoșător de a vă putea cunoaște mult mai bine decât ați putea voi afla despre mine. Nu orice situație luată în considerare poate fi rezolvată, dar nicio problemă nu se poate rezolva dacă nu ne confruntăm cu ea.” sau ” eu nu sunt un ‘negru’, ci sunt un om…, atunci, dacă acceptăm că nu sunt un ‘negru’ și voi, oamenii albi l-ați inventat, trebuie să aflați de ce ați avut nevoie de invenția asta, pentru că inclusiv viitorul acestei țări depinde de răspunsul pe care îl veți da.”

Intr-un documentar radiofonic realizat de Liliana Nicolaie despre fratele fetei noastre cu autism, acesta, copil de 12 ani, testa ipoteza că omul este generic pregătit să trăiasă armonios în lumea diversă în care s-a născut, el neavând teoretic niciun motiv pentru care ar simți tentația să împartă sau, mai degrabă, să despartă ființele și diversele entități între ele (cunoaștem desigur toți nesfârșita și inimaginabila fantezie de copil). Horia spunea credibil cu inocența definitorie că el nu ar fi avut cum să-și privească în alt fel decât cu naturalețe surioara mai mică, aceasta fiindu-i la acea oră “singurul model disponibil de soră”, așadar modelul, reperul.

Îmi revin lucrurile acestea regulat în minte, toate revenirile acestea sunt ca multitudinea de ace de după amorțeală ce împung penibil și revelator din interior către exteriorul traumatizat prin întreruperea simțirii și indiferență. Mă întristează, în ciuda drăgălășeniei fără margini a fetiței de nici șase ani de lăngă mine, care mă mustră fără perdea pentru eșecul în educația fetei mele, “tu nu știi să o înveți să fie normală, uite ce dinți are, uite ce mâzgălită este pe mâini, uite cât de urât se murdărește cu zgură, uite că face semne în loc s-o înveți să vorbească”. Mă întristează pentru că fetița, la fel cum spune Baldwin în documentarul de mai sus, știe deja la vârsta ei fragedă să “inventeze” anormalitatea lui Kiti, deși va mai trece ceva vreme până va afla că toată această invenție a diferențelor de orice fel are scopul de a îi da amețitoarea senzație de putere.
28471974_10215588178727639_4645951366299123712_o

Doresc

Stă cuminte să-i strâng părul într-un mănunchi sărăcăcios la spate, n-are niciun motiv de a se plânge sau atât de cuminte așteaptă. De o vreme, de când îi e iarăși părul orchestră (licență poetică Ana Barton), mă caută un dor primordial de a-i descoperi rotunjimea perfectă a capului, iar toate simfoniile din lume nu mă pot ajuta. Trag de timp, iar Kiti nu se plânge. Trag părul cu palmele avide pe deasupra urechilor, ușor le ocolesc înspre gât în jos, orchestra se îmblânzește subit, trăsăturile chipului luminat se îndulcesc. Palmele au inteligență practică, sunt potrivite pentru mângâiere. Palmele au fost create pentru mângâiere. Copila iese transformată dintre mâinile mele. Nu zâmbește neapărat pe față. Doresc. Incă o clipă. Apoi cu gestul sigur, o altă dovadă de inteligență a mâinilor, Kiti își smulge elasticul din păr și îl aruncă departe. Inundație de sunete foșnețe.

 

28417426_10215504950326981_1462437737_o

Un ardelean și alte proporții ardelenești

Ieri am trecut pe la bunica și, în ciuda vârstei ei înaintate sau poate chiar datorită vârstei, i-am văzut din nou în privirea încețoșată încrederea. Izolată fizic de decrepitudinea bătrâneții în orășelul natal transilvănean, în casa străbunicii, și-a păstrat intactă curiozitatea nativă. Dorința de a ști ce se petrece în jur la peste nouăzeci de ani este chintesența optimismului. Bătrânilor le poate lipsi aplombul în a-și evalua viitorul, dar atâta vreme cât sunt binecuvântați cu o minte funcțională tot trecutul întâmplat ar putea să fie premisa unui prezent inspirat, a unor momente luminoase. Este posibil ca impresiile mele să se afle sub influența imaginii uimitoare de gingășie a ghioceilor înfloriți din grădina bunicii.

Este curios cum obârșia mea transilvăneană m-a „prelucrat” inconștient să ne consider copiii ca fiind ei înșiși în mare parte ardeleni, de aceea mă miră neîncrederea unui profesor care se îndoiește de originile transilvănene cu care se mândrește băiatul la școală. Că lipsa de încredere mă tulbură este, cred, subînțeles.
27747685_10215389962452356_9077716394712882593_o

Ritmuri domestice

Un prieten de-al Catincăi i-a sugerat lui Felix să continue „In zbor barba nu crește”, carțulia lui Horică despre a fi fratele unui copil cu autism, iar Felix a primit sugestia foarte entuziasmat. Nu știu dacă o va scrie, dar dacă o va face, sunt sigură că va fi o poveste suprarealistă cu buni și răi, cu oameni și câini, cu lunatici și pământeni și poate chiar cu ceva puști Kalashnikov. Eu, una, aștept să se mobilizeze, mai ales că fața lui perfect netedă nu promite încă răsărirea nciunui firicel timid de barbă.

Prietenii mei se miră când află că Felix stă cu mine vineri seara să lucrăm exerciții de olimpiadă la matematică. Eu nu mă mir, îmi folosesc rațional autoritatea și extrem de emoțional pasiunea pentru acest hulit obiect de studiu. Totuși, am o mică mirare, să-l văd atât de rezistent la treabă, în ciuda comportamentului său poznaș știut. Nu cunosc să existe un timp mai minunat în prefacerea omului decât acela al minții ne-prejudecate a copilului care găsește soluții la problemele abstracte ale matematicii. Sunt nespus de recunoascătoare pentru norocul cu care simt că am fost lăsată.

Fotografia de mai jos se intitulează amăgire.
27164784_10215276188768085_587510478739179518_o

Puțin

Am aflat aseară despre Teoria tăcerii scrisă de Iulian Tănase și până dau de ea (de carte, pentru că tăcerea a dat de mult de mine), n-am tăcere în gând să mă liniștească puțin și n-am de gând să tac, așa c-am să vorbesc puțin. Puțin, cât să-mi ajungă și-mi ajunge, acum, când știu că prea puțin și prea mult înseamnă același lucru atunci când vorbele sunt imposibil de vorbit sau nu sunt chiar nimic. Nu pot ști în câte feluri se tace pe lume, dar am o discretă bănuială că asta este cea mai lipsită de poezie tăcere. Paradoxal, lipsa noimei vorbelor dă noimă tăcerii din nevorbire. Enunțul anterior nu mă ajută neapărat cu ceva concret, deși n-am cum să nu-i recunosc rolul de a-mi ține neclintirea caracteristică de a ordona și clasa, cum altfel?, neclintită. Intr-un fel așa sunt eu făcută să tac. Eh, vorbe-n vânt, ce aroganță!

 
26951920_10215163255384821_6516459500171111203_o

Promițător

Nu-mi fac promisiuni la începuturile de an (desigur, nu se socotește promisiunea pe care i-am făcut-o azi lui Felix că nu intru decât în trei magazine) și nu mi le fac, pentru că îmi sună a disperare. Imi doresc să-mi rămână atâta încredere în mine, încât să nu ajung să mă oblig să-mi fac promisiuni. Nu sufăr de îngâmfare, dar intuitiv mă străduiesc să fiu egală cu mine însămi. Eh, egalități și egalități. Cea mai nesuferită egalitate se petrece când nu-mi pot depăși neinspirația. Sunt neinspirată când ajung în pragul disperării pentru că nu mai înțeleg ce-aș putea face pentru Kiti. Atunci aș putea fi tentată să-mi fac o promisiune și chiar mi-o fac, dar, fericit, momentul nu are de-a face decât poate aleatoriu cu începutul de an. Fericit, pentru că nimeni nu-și dorește să înceapă nimic din disperare. Mi-este limpede că lipsa de inspirație se poate trata doar printr-o infuzie de bunătate. Bunătatea este un supliment nutritiv, o găsim în scorțișoară, turcoaz, căței, atingeri, fluturări de inimi și alte verdețuri și gesturi. Să fiu mereu bună cu ea nu este o promisiune, ci este dorința mea arzătoare. Fără măcar s-o știu, tocmai scot din cuptor plăcinta cu mere și scorțișoară.

 

26165835_10215042387363196_2480919804444974674_n

Păstrare

Se întâmplă să ai sentimentul la sfârșit de an că vrei să te eliberezi în grabă de el, să ți-l arunci de pe umeri, să-l înghită timpul și să-l sece uitarea, dar mi-e că nu faci decât o comparație nedreaptă între ce ești și ce, poate, ai vrea să fii sau că te găsești deodată într-o dezorientare teribilă, întrucât crezi că timpul pe care inocent și de bună voie îl dai dus pe pustii se petrece în favoarea ta, când el nu-ți face neapărat un avantaj; se întâmplă să vrei să-l lași degrabă în urmă, uitând că acum exact un an de zile îl așteptai cu ardoare ca pe un nou-născut, ca pe un prunc care face primii pași în picioare sau ca pe maturitatea pe care nici n-o știai, dar o doreai deja din copilărie; din perspectiva asta măcar ai meritul consecvenței și al loialității față de propria-ți paradigmă, totodată îți dovedești redundant omenescul, fiindcă speri și crezi și te sperii de umbra ta. Imi place să cred că noaptea dintre ani nu este o renunțare, o alungare, ci este mai degrabă o păstrare, o îngrijire a unei amintiri ce tocmai va să se nască pentru a da temei proaspetei dimineți.
26220772_10215013079190510_1493950704291447908_o