O încurcătură

Am doi cireși și nu știu cum să fac cu ei. Mi-am montat scara în „A” lipită de trunchiul celui mai mare, este bine proptită în pământ. De doi-trei ani, de când am început să-i cred pe cireșe că sunt cireși, este prima oară când nu știu cum să fac cu ei, dar am pus scara. Cineva ar putea deduce că cei doi cireși cireșesc întâia oară în veselie. Nu doar cineva, ci și altcineva. Intâia oară este o expresie exagerată, la fel cum este și incertitudinea mea, adică exagerată (ceea ce, bineînțeles, poate fi doar părerea unui al treilea altcineva). Adevărul meu este cât se poate de neclar: cum să fac cu ei? Mă aflu des în încurcături, desigur, exagerate, de exemplu acum: dacă folosesc scara (în „A”, ca să nu cad) și culeg cireșele, le mănânc, asta este o certitudine, nu este nicio exagerare, ceea ce mă face o mamă rea (lacomă nu mă poate face, pentru că sunt deja), iar dacă nu folosesc scara (de data asta nu mai contează ce formă are aceasta, întrucât NU o folosesc, deci nu pot cădea), nu culeg cireșele, care au toate șansele să înceteze brutal din cireșit din cauza păsărilor, iar acest fapt nu este deloc o exagerare, fiindcă rareori vedem ființele să continue să ființeze sau obiectele să obiecteze când sunt mușcate în carne vie. Fără îndoială, mai există variante de trai alături de doi sau chiar mai mulți cireși, dar nu mă interesează acum. Din fericire, nici propria-mi dilemă nu-mi mai stârnește subit vreo emoție, întrucât trebuie să plec de acasă. Asta nu mă face vreo persoană inconsecventă sau? Ce exagerare!
33110021_10216215463009354_3289369564852256768_n

Gol

Nu pot ști cine sau ce-mi dictează să-mi simt sufletul plin de melancolie sau gol de ea acum, când opresc mașina-n drum să-mi plâng ușor tristețea afară, un dor violent se materializează într-un hohot și-un gând să mă-ntorc la școală, mă frământă subit cuvintele copilului care-mi spune uneori că-mi iubește îmbrățișările, mi le spune când îl desprind prea curând din ele, dar nu-mi lipsește nici mie preadragul, numai că îmi prisosesc temerile de tot felul, sunt plămădită din temeri, în genere să nu amețesc de dor, gânduri, viteză, ortostatism, frumusețe, durere, nedreptate și lumină, nu mă întorc la școală, simt că trebuie să mă doară tot dorul și tristețea despre al căror generator nu știu nimic.

 
32683140_10216154705810462_197436408191778816_o

Extravagant, dar profund inofensiv

Desigur, matematica este știința științelor, dar atunci când domeniile matematice sunt studiate doar de dragul abstractului care le provoacă, atunci devine o artă, iar oamenii care sunt influențați de matematică- niște artiști. Asta n-are nimic de-a face cu concretul vieților noastre stimulate de prezența ubicuă în minte și realitate fizică a însușirilor autistice, numai că, poate dintr-o grijă autoprotectoare sau dintr-o prostească nevoie de clarificare sau poate, pur și simplu, din înclinația mea romantică spre visare, am nebunescul sentiment că aplecarea mea nativă către matematică s-a reorganizat, ce-i drept, într-un mod bizar în tendințele exclusiviste, adesea profund estetice ale atitudinii Catincăi. Iată așadar viziunea mea poetică asupra fascinației pentru cunoaștere abstractă, rotunjirea ei în atracția magnetică a copilei spre comportare trupească și sufletească intolerantă, absolută. Astfel socotesc.

32162677_10216112916045744_5335048709681971200_n

Dans

N-am nicio ezitare să răspund la întrebarea care mi se pune în diferite împrejurări, diagnostice sau informale, ce îi place să facă. Spun invariabil: să danseze. Dar Kiti nu dansează propriu-zis, iar eu nu mint când răspund dansul.

Vin de la documentarul italianului Ivan Gergolet, Dancing with Maria, și sunt fericită. Nu doar muzica seducătoare, dar speranța, de fapt încrederea deplină că dansul ne poate ușura viața mă fac fericită.

Privește-o pe Catinca Maria, frumoasa adormită, desăvârșit sinceră pe lume, dar încleștată pe nedrept înăuntrul trupului de o discontinuă, teribilă și necunoscută rupere, iat-o tânjind din privire după fluiditatea corpului în dans. Fluiditatea corpului în dans sau descătușarea, erupția. Trupul arareori știe să mintă, iar fără cuvinte Maria trăiește în întregime cinstit.

Maria Fux, dansatoarea, coregrafa, terapeuta argentiniană din film, astăzi în vârstă de 96 de ani, ne povestește reținut despre disfuncționalitatea unuia dintre genunchii mamei sale, mamă care i-a întreținut în secret pasiunea pentru dans, și ne spune cu grația care îi luminează toată viața că ea însăși, prin dansul ei, este piciorul mamei sale.

Eu însămi caut să fiu ce îi lipsește copilei noastre, numai că îmi simt căutarea asta dureros de nenaturală și se întâmplă, de aceea, să mă resimt epuizată uneori. Suntem prinși într-un timp anapoda, părinte care-și crește copilul, părinte care-și crește copilul, părinte care-și crește copilul. Dar timpul nu are cum a se amesteca cu el însuși, pe când nouă ne merge așa o vreme.

Mi-e clar că rostul nostru nu este esențial de interpreți, mi-e limpede că trebuie să dansăm împreună. Suntem parteneri de dans.
31658032_10216052050764150_3535908126526013440_n

Nemișcările noastre

Când mi s-a arătat bucuria din fotografie în fața ochilor Kiti nu mai dormea de minute bune, deși soarele abia răsărea, câmpul nu se sinchisea să se dezvelească din ceață, iar trupurile ne erau doar siluete, atât de prematură se afla dimineața în facerea ei. Mă prefăceam că dorm, de fapt stăteam doar nemișcată, cu aceeași nemișcare chinuită care i-a ușurat întotdeauna copilei neastâmpărul, și îi pândeam grijuliu revenirea în pat, știind că mereu revine după ce pornește, ocolește, atinge și de la capăt. Dar Kiti nu revenea și nemișcarea mea nu-și mai avea rostul, astfel că am reușit o respirație recompensatorie care nu doar că mi-a zădărnicit efortul de a sta neclintită, dar chiar m-a dus până la fereastra de unde obișnuiesc să privesc răsăriturile, acolo unde fata mea se lipise cu privirea de orizont sau pe acolo pe-undeva. N-a părut să-mi observe apropierea, și totuși exact peste o clipă m-a luat puternic de mână, încă scrutând orizontul sau ceva-ul de pe-acolo, de parcă aș fi fost o balustradă de care te ții când crezi că te ia amețeala. Atunci aș fi putut să îi atac obrajii adumbriți de niște adorabili cârlionți ciufuliți cu sărutul arzător matern universal, dar n-am făcut-o, fiindcă nemișcarea ei fără urmă de chin m-a țintuit inexplicabil. In portocaliul difuz al aurorei eram două siluete ținându-se de mâini. Am rezistat așa încă puțin, atât cât silueta lui Felix-dormitor s-a conturat destul de clar ca ceasul deșteptător să începe să sune.

31265495_10216015608933127_5109152027120762880_o

Albastru

Realitatea este că vor ajunge peștii să zboare în înaltul cerului albastru înainte ca oamenilor din jur să le pese mai mult de-un like pe facebook și-o bătaie pe umăr de problemele persoanelor cu autism atâta vreme cât nu învățăm să trăim în comunități, cu respect, grijă și gentilețe unul față de celălalt. Despre implicarea autorităților-numai de bine, dar aceasta depinde direct de cum ne educăm spiritul civic. Până atunci ne amăgim cu impactul estetic și de conștiință al culorii asupra omului capabil să simtă alături de noi, prietenul nostru.
29853209_10215849478179962_1799792071_n

Privește-mă în oglindă!

Cred că excelentul film documentar al regizorului Raoul Peck, I Am Not Your Negro, trebuie urmărit de toți oamenii, mărturiile profunde, dureroase, pline de furie ale scriitorului James Baldwin din acest film despre discriminarea rasială a anilor 60-70 din Statele Unite sunt pe cât de revoltător-actuale, pe atât de promițătoare din perspectiva trezirii omeniei din noi, acum, la început tulburător de atroce de mileniu. Baldwin spune: „Nu mă puteți condamna la o viață izolată în ghetou, astfel încât să nu fiți nevoiți să mă priviți în față, fără să deveniți voi înșivă monstruoși, dându-mi în plus avantajul înfricoșător de a vă putea cunoaște mult mai bine decât ați putea voi afla despre mine. Nu orice situație luată în considerare poate fi rezolvată, dar nicio problemă nu se poate rezolva dacă nu ne confruntăm cu ea.” sau ” eu nu sunt un ‘negru’, ci sunt un om…, atunci, dacă acceptăm că nu sunt un ‘negru’ și voi, oamenii albi l-ați inventat, trebuie să aflați de ce ați avut nevoie de invenția asta, pentru că inclusiv viitorul acestei țări depinde de răspunsul pe care îl veți da.”

Intr-un documentar radiofonic realizat de Liliana Nicolaie despre fratele fetei noastre cu autism, acesta, copil de 12 ani, testa ipoteza că omul este generic pregătit să trăiasă armonios în lumea diversă în care s-a născut, el neavând teoretic niciun motiv pentru care ar simți tentația să împartă sau, mai degrabă, să despartă ființele și diversele entități între ele (cunoaștem desigur toți nesfârșita și inimaginabila fantezie de copil). Horia spunea credibil cu inocența definitorie că el nu ar fi avut cum să-și privească în alt fel decât cu naturalețe surioara mai mică, aceasta fiindu-i la acea oră “singurul model disponibil de soră”, așadar modelul, reperul.

Îmi revin lucrurile acestea regulat în minte, toate revenirile acestea sunt ca multitudinea de ace de după amorțeală ce împung penibil și revelator din interior către exteriorul traumatizat prin întreruperea simțirii și indiferență. Mă întristează, în ciuda drăgălășeniei fără margini a fetiței de nici șase ani de lăngă mine, care mă mustră fără perdea pentru eșecul în educația fetei mele, “tu nu știi să o înveți să fie normală, uite ce dinți are, uite ce mâzgălită este pe mâini, uite cât de urât se murdărește cu zgură, uite că face semne în loc s-o înveți să vorbească”. Mă întristează pentru că fetița, la fel cum spune Baldwin în documentarul de mai sus, știe deja la vârsta ei fragedă să “inventeze” anormalitatea lui Kiti, deși va mai trece ceva vreme până va afla că toată această invenție a diferențelor de orice fel are scopul de a îi da amețitoarea senzație de putere.
28471974_10215588178727639_4645951366299123712_o

Doresc

Stă cuminte să-i strâng părul într-un mănunchi sărăcăcios la spate, n-are niciun motiv de a se plânge sau atât de cuminte așteaptă. De o vreme, de când îi e iarăși părul orchestră (licență poetică Ana Barton), mă caută un dor primordial de a-i descoperi rotunjimea perfectă a capului, iar toate simfoniile din lume nu mă pot ajuta. Trag de timp, iar Kiti nu se plânge. Trag părul cu palmele avide pe deasupra urechilor, ușor le ocolesc înspre gât în jos, orchestra se îmblânzește subit, trăsăturile chipului luminat se îndulcesc. Palmele au inteligență practică, sunt potrivite pentru mângâiere. Palmele au fost create pentru mângâiere. Copila iese transformată dintre mâinile mele. Nu zâmbește neapărat pe față. Doresc. Incă o clipă. Apoi cu gestul sigur, o altă dovadă de inteligență a mâinilor, Kiti își smulge elasticul din păr și îl aruncă departe. Inundație de sunete foșnețe.

 

28417426_10215504950326981_1462437737_o

Un ardelean și alte proporții ardelenești

Ieri am trecut pe la bunica și, în ciuda vârstei ei înaintate sau poate chiar datorită vârstei, i-am văzut din nou în privirea încețoșată încrederea. Izolată fizic de decrepitudinea bătrâneții în orășelul natal transilvănean, în casa străbunicii, și-a păstrat intactă curiozitatea nativă. Dorința de a ști ce se petrece în jur la peste nouăzeci de ani este chintesența optimismului. Bătrânilor le poate lipsi aplombul în a-și evalua viitorul, dar atâta vreme cât sunt binecuvântați cu o minte funcțională tot trecutul întâmplat ar putea să fie premisa unui prezent inspirat, a unor momente luminoase. Este posibil ca impresiile mele să se afle sub influența imaginii uimitoare de gingășie a ghioceilor înfloriți din grădina bunicii.

Este curios cum obârșia mea transilvăneană m-a „prelucrat” inconștient să ne consider copiii ca fiind ei înșiși în mare parte ardeleni, de aceea mă miră neîncrederea unui profesor care se îndoiește de originile transilvănene cu care se mândrește băiatul la școală. Că lipsa de încredere mă tulbură este, cred, subînțeles.
27747685_10215389962452356_9077716394712882593_o

Ritmuri domestice

Un prieten de-al Catincăi i-a sugerat lui Felix să continue „In zbor barba nu crește”, carțulia lui Horică despre a fi fratele unui copil cu autism, iar Felix a primit sugestia foarte entuziasmat. Nu știu dacă o va scrie, dar dacă o va face, sunt sigură că va fi o poveste suprarealistă cu buni și răi, cu oameni și câini, cu lunatici și pământeni și poate chiar cu ceva puști Kalashnikov. Eu, una, aștept să se mobilizeze, mai ales că fața lui perfect netedă nu promite încă răsărirea nciunui firicel timid de barbă.

Prietenii mei se miră când află că Felix stă cu mine vineri seara să lucrăm exerciții de olimpiadă la matematică. Eu nu mă mir, îmi folosesc rațional autoritatea și extrem de emoțional pasiunea pentru acest hulit obiect de studiu. Totuși, am o mică mirare, să-l văd atât de rezistent la treabă, în ciuda comportamentului său poznaș știut. Nu cunosc să existe un timp mai minunat în prefacerea omului decât acela al minții ne-prejudecate a copilului care găsește soluții la problemele abstracte ale matematicii. Sunt nespus de recunoascătoare pentru norocul cu care simt că am fost lăsată.

Fotografia de mai jos se intitulează amăgire.
27164784_10215276188768085_587510478739179518_o

Puțin

Am aflat aseară despre Teoria tăcerii scrisă de Iulian Tănase și până dau de ea (de carte, pentru că tăcerea a dat de mult de mine), n-am tăcere în gând să mă liniștească puțin și n-am de gând să tac, așa c-am să vorbesc puțin. Puțin, cât să-mi ajungă și-mi ajunge, acum, când știu că prea puțin și prea mult înseamnă același lucru atunci când vorbele sunt imposibil de vorbit sau nu sunt chiar nimic. Nu pot ști în câte feluri se tace pe lume, dar am o discretă bănuială că asta este cea mai lipsită de poezie tăcere. Paradoxal, lipsa noimei vorbelor dă noimă tăcerii din nevorbire. Enunțul anterior nu mă ajută neapărat cu ceva concret, deși n-am cum să nu-i recunosc rolul de a-mi ține neclintirea caracteristică de a ordona și clasa, cum altfel?, neclintită. Intr-un fel așa sunt eu făcută să tac. Eh, vorbe-n vânt, ce aroganță!

 
26951920_10215163255384821_6516459500171111203_o

Promițător

Nu-mi fac promisiuni la începuturile de an (desigur, nu se socotește promisiunea pe care i-am făcut-o azi lui Felix că nu intru decât în trei magazine) și nu mi le fac, pentru că îmi sună a disperare. Imi doresc să-mi rămână atâta încredere în mine, încât să nu ajung să mă oblig să-mi fac promisiuni. Nu sufăr de îngâmfare, dar intuitiv mă străduiesc să fiu egală cu mine însămi. Eh, egalități și egalități. Cea mai nesuferită egalitate se petrece când nu-mi pot depăși neinspirația. Sunt neinspirată când ajung în pragul disperării pentru că nu mai înțeleg ce-aș putea face pentru Kiti. Atunci aș putea fi tentată să-mi fac o promisiune și chiar mi-o fac, dar, fericit, momentul nu are de-a face decât poate aleatoriu cu începutul de an. Fericit, pentru că nimeni nu-și dorește să înceapă nimic din disperare. Mi-este limpede că lipsa de inspirație se poate trata doar printr-o infuzie de bunătate. Bunătatea este un supliment nutritiv, o găsim în scorțișoară, turcoaz, căței, atingeri, fluturări de inimi și alte verdețuri și gesturi. Să fiu mereu bună cu ea nu este o promisiune, ci este dorința mea arzătoare. Fără măcar s-o știu, tocmai scot din cuptor plăcinta cu mere și scorțișoară.

 

26165835_10215042387363196_2480919804444974674_n

Păstrare

Se întâmplă să ai sentimentul la sfârșit de an că vrei să te eliberezi în grabă de el, să ți-l arunci de pe umeri, să-l înghită timpul și să-l sece uitarea, dar mi-e că nu faci decât o comparație nedreaptă între ce ești și ce, poate, ai vrea să fii sau că te găsești deodată într-o dezorientare teribilă, întrucât crezi că timpul pe care inocent și de bună voie îl dai dus pe pustii se petrece în favoarea ta, când el nu-ți face neapărat un avantaj; se întâmplă să vrei să-l lași degrabă în urmă, uitând că acum exact un an de zile îl așteptai cu ardoare ca pe un nou-născut, ca pe un prunc care face primii pași în picioare sau ca pe maturitatea pe care nici n-o știai, dar o doreai deja din copilărie; din perspectiva asta măcar ai meritul consecvenței și al loialității față de propria-ți paradigmă, totodată îți dovedești redundant omenescul, fiindcă speri și crezi și te sperii de umbra ta. Imi place să cred că noaptea dintre ani nu este o renunțare, o alungare, ci este mai degrabă o păstrare, o îngrijire a unei amintiri ce tocmai va să se nască pentru a da temei proaspetei dimineți.
26220772_10215013079190510_1493950704291447908_o

Cu strângere de inimă

Adevărul este că am încă o strângere de inimă atunci când închid ușa în urma mea după sărutul de noapte bună. Nu-i văd chipul în întunericul dens, complet, nu-i aud nici glasul, pe care nu sunt sigură că îl are, nici răsuflarea, pe care parcă și-ar ține-o să nu se înece, nu simt decât acea neiertătoare strângere de inimă de a o abandona întunericului. Nu văd, nu aud, nu știu nimic despre posibila ei nesiguranță, dar toate aceste necunoașteri nu pot fi scuza mea și nici nu sunt, căci altfel nu m-aș amărî. Adevărul este că îmi este greu, deși mă cred pacifistă, să-mi urmez consecvent idealul, în fapt simt tot atâta neputință câtă necunoaștere îmi strânge sufletul. Dacă însă se întâmplă să se miște uimitor de sigură pe pașii ei către fereastră, fiindcă uneori asta se întâmplă, acolo unde deschide un colțișor de lumină selenară de sub draperie și i se expune, atunci, chiar știind că nu înțeleg decât vag neîndoielnicele indicii, recapăt naivitatea de a milita senin pentru pace. Desigur, resimt încă efectul tulburător al strângerii de inimă căreia îi descopăr recunoscătoare meritul de a mă feri momentan de indiferență.
25790953_10214990737671986_3755436611527065991_o

Spaime de necunoscut

Ajungem devreme la Operă, asta sunt eu, dacă nu întârzii (și nu întârzii), atunci ajung cu destul de mult timp înainte. Am înainte o mulțime de locuri de parcare, parcul din fața Operei este pustiu și trist (doar este ziua ultimului drum al regelui Mihai I). Este zi de doliu național, dar îmi amintesc că am căutat acum câteva zile pe site-ul operei informații despre anularea spectacolelor și nu am găsit nimic. Mă gândesc că probabil am luat-o înaintea informației pe care o căutam și încerc iarăși. Intr-adevăr. Felix mă întreabă ce facem, îi spun că mai stăm câteva minute pe loc, să ne gândim. Incă nu vreau să descopăr cum ne vom schimba planul serii, fiindcă am nevoie de un mic răgaz să o privesc cu ochii minții pe Kiti. Este îmbrăcată de plecare, îl urmează pe tatăl ei îndeaproape, este difuză în mișcări, amețitoare sau sufocantă, este coada pe care nucleul luminos al cometei o lasă să se desprindă din el însuși, prin holul, baia și bucătăria casei, trei încăperi în care Kiti pare că datorează universului ritualuri tainice. Urmează să plece la centrul ei de toate zilele ultimilor ani, deși este șase seara, pentru prima ei petrecere în pijama. Prima ei petrecere în pijama. N-am nicio îndoială că fetele vor reuși să o ademenească să se bucure măcar puțin, să-i mai smulgă din sobrietatea cu care ne prea tratează în ultima vreme. N-am grijă inutilă, de ce-aș avea, doar pentru că este noapte? Acasă va fi straniu să trecem pragurile camerelor fără șnurul de chei din buzunare care să descuie ușile, va fi prea puțină dinamică înainte de adormire, va fi o seară nebună, dacă bune ne par serile noastre obișnuite și neastâmpărate și am fi nerecunoscători să le credem altfel. Nu-mi fac griji. Totuși mă trece fugar gândul că Kiti ar putea înțelege că plecarea asta neobișnuită la centru înseamnă o tristă și crudă renunțare, îmi imaginez că tace ostentativ sub un chip ce pare neimpresionabil ca să-și mascheze durerea sau că tace resemnată. Mereu mă chinui cu imagini dramatice de felul ăsteia, fata privește împietrită niciunde, fiindcă dacă nu este acasă este nicăieri, iar dacă nu poate simți, este pentru că nu ne mai poate simți. Apoi mi se iscă un gând liniștitor, dar Kiti nu înțelege prea bine ce se petrece, așadar nu poate înțelege greșit. Revine puțină voioșie când Felix propune să mergem să luăm brad. Lăsăm parcul operei în tristețea în care l-am găsit, iar aceasta mă molipsește. Dar dacă Kiti înțelege greșit?
23658880_10214632833164597_8504746272215203130_n

Fără

Se întâmplă desigur să-ți mai scadă entuziasmul, să te găsești deodată sec ca un măr uitat cu lunile în frigider și să nu vrei pe moment nimic, uneori asta-mi face mie bine, să îmi lipsească patima cu care supun, să fiu un zero negativ carevasăzică, un gol nemulțumit, dar totuși gol, un deșert pietros bătut de vânt sau un nonsens, fiindcă abia atunci înțeleg cât de zgomotoasă și nesimțitoare mi-e înverșunarea, câtă trecere și apetit devastator stârnește ea. Se întâmplă desigur să-ți mai scadă entuziasmul, când nu vrei pe moment nimic, dar ce crezi că te lasă cineva neentuziasmat mai mult de-o clipă?
24831199_10214806889475896_20418151901936334_o

Odă dorului bun

Copiii mei sunt buni ca pâinea de casă. Oricât de mult sau puțin mă (îi) frământ să crească mari, ei tot buni rămân. Ca pâinea caldă. Singurul ingredient cu care înadins vreau să influențez împrejurarea miraculoasă în care fericit mă aflu este (nu, n-ați ghicit, nu este iubirea) naturalețea, această sare în bucate a strădaniei de a face bine. Astăzi coc pâine în casă fără preambul. Simplu, sub imboldul dat de dor. Dor bun, ca anticiparea gustului minunat, necomplicat al pâinii calde, ca zbaterea nerăbdătoare a inimii.

 
24291802_10214760105706331_6421407479163379202_o

Moș Crăciun se întoarce

 

Moș Crăciun există, iar noi nu mai suntem cei mai tineri dintre părinții lumii. Posibil să-și fi pierdut barba și chiar din păr, ceea ce este paradoxal, să recunoaștem, fiindcă cert pare mai tânăr, dar el încă există și activează potrivit cu misiunea binecunoscută. Să fie sănătos! Pe de altă parte, nu doar că nu neg existența bătrânului, ba încerc un sentiment neobișnuit de renaștere a sa, acum, când noi, părinții, ne așteptăm copilul acasă. Să îmbătrânești așteptându-l astfel pe moș Crăciun, iată o altă binecuvântare a vieții, mulțumesc! Intre timp, să fim totuși optimiști, la mulți ani, România!
15304370_10211289629466594_8884249149103112618_o

Deschis

Dacă anul trecut Felix mi-a apărut atent și visător la școală, în clasa a cincea Felix pare că și-a închis fericit pe undeva mai profund melancolia. Este curios cum anticiparea dorului te poate atinge mai adânc decât dorul însuși. Cum amintirea unei dureri te doare. Din perspectiva asta, timpul este nespus de grațios, îți dă măcar o șansă să nu îți plângi de milă, șansa prezentului.

Aș nota că sunt fericită că Felix îmi păstrează mereu un scaun liber lângă el (vino, mami, aici, aici), dar prefer să spun că bucuria de a mă afla dorită în proximitatea lui fizică este cu atât mai îndreptățită cu cât, în timp ce copilul tot crește, mă voi găsi pe negândite păcălită de tristețea de a fi firesc respinsă. Păcălită, iată un adevăr de neignorat.

Dar nu dezamăgirea. Aflarea ei nu-mi dă sentimente bune. Nu este drept ca copilul să creadă că a dezamăgit, iar toată vina este a mea. Dintre toate materiile, chiar matematica, de acum destul de a lui, cum și a mea, să îl descopere neîmpăcat. Sau poate tocmai pentru că o simte a lui, cum o simt și eu a mea, să-l facă să suspine, așa încât să fim amândoi nevoiți să ne retragem scurt din oră. Orice, dar nu dezamăgirea! Iubirea părintească nu-i o amăgire, așadar nici dezamăgire nu poate exista. Când totuși există, ceva nesiguranță umblă deghizată în iubire.
24172260_10214740221449237_1532478882_n

Din corespondențele mele. Felix

Ți-am spus că îți culeg niște exerciții de matematică pentru pregătirea testului de azi, iar tu nu ai sărit în sus de bucurie, n-ai făcut-o niciodată încă, dar nici nu te-ai bosumflat, ceea ce pentru mine a fost un bun semn de luat în seamă. Tu știi deja desigur cum îmi plac mie raritățile, cum aleg să culeg frumuseți ascunse sub aparența banalului, pentru că mi-ai dedicat mai de mult o poveste despre o trupă de flori speciale care mi-au bătut la ușă (o mai știi?), apoi m-ai întrebat hâtru de unde am făcut rost de capul ăsta al meu drăguț, și de aceea abia ai așteptat să. Le-ai primit cu un licăr surprinzător în ochi și le-ai cercetat fugar pe toate din cap până-n picioare, ca un medic experimentat în clipa imediat anterioară anamnezei propriu-zise, apoi te-ai așezat confortabil în fotoliul nostru de rege cu pixul împrumutat de la mine și caietul în care amândoi am scris. Nu m-a uimit tonul tău pe jumătate plângăcios atunci când ai crezut că n-o să le dai problemelor de capăt, fiindcă încă nu ești gata să anticipezi o stare bună a sufletului născută dintr-una împovărătoare. Ești copil. Stii că te-am încurajat să le privești ca pe extratereștrii pe care îi tot aștepți, curios, prietenos, fără prejudecată, deschis, jucăuș, atent și empatic, să le arăți că vrei de mult să îi cunoști, iar tu chiar asta ai început să faci când cu sfiiciune le-ai deschis ușite văzute și nevăzute, lăsând liberă mintea să creeze nebunii și ipoteze, fantezii și adevăruri, ba ai zâmbit mulțumit când te-am asigurat că orice năstrușnicie ți-ar veni trebuie păstrată măcar o vreme în minte, cât să te dumirească. Apoi le-ai dat celor mai multe de capăt, iar pe restul ni le-am împrietenit împreună, în afară de una. Problema. Problema ta este mereu problema mea, dar problema mea nu trebuie să fie a ta, așa că ți-am propus să o lăsăm pe mai târziu, pe când se va fi săturat și Kiti de atenția noastră pe care o tot cerea, dar tu, iubitor cum te știm, ai insistat să o rezolvi. Te-ai așezat în locul meu la birou și ai înșirat cifre nesfârșite pe foaie, iar când te-am privit sumar din îmbrățișarea compensatorie cerută de Kiti, nu te-am recunoscut, crescuseși deodată mare, pentru prima oară ai fost pregătit să anticipezi într-un haos o dispoziție sufletească bună. Atunci m-am smuls din îmbrățișarea inocenței, ca să cinstesc cu altă îmbrățișare startul celeilalte vârste și tu te-ai emoționat, mi-ai spus că-mi semeni. Abia după câteva minute după ce v-am sărutat de noapte bună, la nord, la est, la vest, cum facem, te-am chemat să îți arăt soluția la problemă, iar tu te-ai entuziasmat, „incredibil, ce frumos!’.

DSCN5703

Când ploaia plouă

Fata recunoaște frumusețea ploii în fotografie, dar nu i-o poate cu adevărat accepta în real, dar ploaia este o necesitate fiziologică a sufletului mai apoi, iar seceta este răul în fața căruia ar fi bine să nu te resemnezi. Seceta nu este obligatoriu o lipsă, ba dimpotrivă adesea este o abundență imundă, îngrijorătoare de neiubire, (chiar și când soarele strălucește pe cer), fiindcă nu zice nimeni care a iubit vreodată că n-a cunoscut ploaia, adică, cum s-ar zice, că nu i-a venit măcar puțin să plouă și să dor-ească. Uite, eu tânjesc uneori din senin la ploaie, precum un prunc la o mângâiere sau un strigăt la un ecou. Să-mi plouă de grijă scumpă din timp în timp aș vrea, să nu mă-mbolnăvesc de tot de uscăciune și ciudă.
23244566_10214587350187551_4973640652475288906_n

Sinonimii

Să-ți alinți cățelușa ‘maimuțică’ sau să te mulțumești cu trandafiri roșii în loc de crizanteme crem. Să te încăpățânezi să aștepți ca Kiti să-ți spună ‘la mulți ani’ sau să pleci de acasa fără șosete în noiembrie. Să-i refuzi (tot) copilei parfumarea cu esența pe care și-o alege sau să amâni să citești din cartea prea tulburătoare. Să-ți fierbi ție însăți un ou la prânz sau să îi pui doar trei întrebări pe whatsapp copilului plecat de-acasă. Să-ți povestească copilul despre ușurința cu care rezolvă probleme la ora de matematică sau să descoperi că femeii care vine la curățenie îi place Rapsodia ungară de Liszt. Să înaintezi sau să respiri.

23319061_10214560787403498_3028146205821626884_n

Îmbucurare

Locuiam odată undeva, departe, Kiti era mică-mică, iar eu îmi vedeam de treaba pe care speram să o tot fac, când într-o zi, revenind acasă de la treabă, femeia care mă ajuta cu copiii și casa mi-a spus râzând că Kiti nu se bucură când mă vede. Peste timp, eu nu mi-am mai făcut treaba pe care speram să o tot fac, dar Kiti a continuat să nu se bucure când mă revedea. ‘A continuat să nu se bucure’ sună mai întristător decât este, în definitiv îmbucurarea copilei este despre ea, nu despre mine. Ieri, ca-n fiecare zi din vacanța lui Felix, ne petreceam ora sfârșitului de program al centrului alături de copiii și terapeuții de acolo. Copiii, aliniați pe scaune, coordonatorul de lecție înaintea lor, „umbrele” copiilor în spatele scaunelor, în picioare, și eu, la biroul din colțul din spate al încăperii. Kiti, atentă și activă la lecție, școlărița conștiincioasă ideală, a întors deodată capul în stânga, ocolind obstacolele din cale, ca să mă salute din privire. Da, Kiti, sunt aici, și eu mă bucur să te revăd, iubire!

 
23116743_10214534401663871_6565034111930261455_o

Sușa

Poți ignora cu bună știință sau, cel mai adesea, inconștient atingerile viețuinde cu care ești dăruit și le tot ignori de o mie și una de ori fără măcar să clipești, până odată când printr-o minune nu o mai nesocotești pe una anume, ba dimpotrivă, o recunoști pe sub o mie de impresii cuvenite, destul de puțin grațioase încât să te arate cam scorțos, într-o delicată și neașteptată cuprindere a mijlocului tău de către degetele copilei, atât de fină precum un păienjeniș și la fel de surprinzător de acaparatoare, atingere-sușă i-aș putea spune pentru că îți e izvor de drag și bine, pentru că te naște și renaște încă o dată încrezătoare, cum adesea uiți să fii. Apoi îți scrie copilul plecat de acasă, de parcă s-a prins și el cu tine în păienjeniș, ‘mi-e dor de îmbrățișările ei’, iar tu rămâi în nenăscuta încă dimineață să-ți alini singură dorurile.

22662343_10214416675440789_1548019994_o