Când ploaia plouă

Fata recunoaște frumusețea ploii în fotografie, dar nu i-o poate cu adevărat accepta în real, dar ploaia este o necesitate fiziologică a sufletului mai apoi, iar seceta este răul în fața căruia ar fi bine să nu te resemnezi. Seceta nu este obligatoriu o lipsă, ba dimpotrivă adesea este o abundență imundă, îngrijorătoare de neiubire, (chiar și când soarele strălucește pe cer), fiindcă nu zice nimeni care a iubit vreodată că n-a cunoscut ploaia, adică, cum s-ar zice, că nu i-a venit măcar puțin să plouă și să dor-ească. Uite, eu tânjesc uneori din senin la ploaie, precum un prunc la o mângâiere sau un strigăt la un ecou. Să-mi plouă de grijă scumpă din timp în timp aș vrea, să nu mă-mbolnăvesc de tot de uscăciune și ciudă.
23244566_10214587350187551_4973640652475288906_n

Îmbucurare

Locuiam odată undeva, departe, Kiti era mică-mică, iar eu îmi vedeam de treaba pe care speram să o tot fac, când într-o zi, revenind acasă de la treabă, femeia care mă ajuta cu copiii și casa mi-a spus râzând că Kiti nu se bucură când mă vede. Peste timp, eu nu mi-am mai făcut treaba pe care speram să o tot fac, dar Kiti a continuat să nu se bucure când mă revedea. ‘A continuat să nu se bucure’ sună mai întristător decât este, în definitiv îmbucurarea copilei este despre ea, nu despre mine. Ieri, ca-n fiecare zi din vacanța lui Felix, ne petreceam ora sfârșitului de program al centrului alături de copiii și terapeuții de acolo. Copiii, aliniați pe scaune, coordonatorul de lecție înaintea lor, „umbrele” copiilor în spatele scaunelor, în picioare, și eu, la biroul din colțul din spate al încăperii. Kiti, atentă și activă la lecție, școlărița conștiincioasă ideală, a întors deodată capul în stânga, ocolind obstacolele din cale, ca să mă salute din privire. Da, Kiti, sunt aici, și eu mă bucur să te revăd, iubire!

 
23116743_10214534401663871_6565034111930261455_o

Sușa

Poți ignora cu bună știință sau, cel mai adesea, inconștient atingerile viețuinde cu care ești dăruit și le tot ignori de o mie și una de ori fără măcar să clipești, până odată când printr-o minune nu o mai nesocotești pe una anume, ba dimpotrivă, o recunoști pe sub o mie de impresii cuvenite, destul de puțin grațioase încât să te arate cam scorțos, într-o delicată și neașteptată cuprindere a mijlocului tău de către degetele copilei, atât de fină precum un păienjeniș și la fel de surprinzător de acaparatoare, atingere-sușă i-aș putea spune pentru că îți e izvor de drag și bine, pentru că te naște și renaște încă o dată încrezătoare, cum adesea uiți să fii. Apoi îți scrie copilul plecat de acasă, de parcă s-a prins și el cu tine în păienjeniș, ‘mi-e dor de îmbrățișările ei’, iar tu rămâi în nenăscuta încă dimineață să-ți alini singură dorurile.

22662343_10214416675440789_1548019994_o

Un absolut

Imi socotesc cu grijă timpul să nu întârzii, cum ajung la centru mai devreme, îmi spun că o iau pe Kiti si pornim către școala lui Felix. Intru mai puțin hotărâtă decât mă mișc obișnuit, ca să nu sperii vreun copil, bat ușor la ușa camerei adolescenților, înăuntru se găsesc cei câțiva copii și un număr mai mare de terapeuți, se pregătesc pentru grupul sfârșitului de zi. Kiti îmi aruncă o privire sumară de recunoaștere, unora li s-ar putea părea lipsită de expresivitate, dar eu îi văd în ochi reflexia, doar atât, în timp ce-și vede conștiincioasă mai departe de treabă. Nu pot să plec. Clasa nu este încă perfect organizată pentru activitate, copiii și adulții se mișcă în jur, numai că dinamica grupului își respectă propria ordine, acum, cea pe cale să se reformeze, traiectoriile încrucișate tind iute să se paralelizeze. Mă așez la un birou sau mai degrabă mă las moale, sedusă de aerul pregnant de inocență pe care-l respiră copiii. Nu pot să plec cu una, cu două. Sunt mută de admirație, deși nimic nu-mi este cu adevărat nou în încăpere. Am des viziunea propriilor mele mimici insolite (deși nu aș spune că nu știu să admir), mă amuză să mă descopăr spontană, nelogică, adevărată. In linie, pe scaune, de la mare la mic, nu neapărat după vârstă, stau copiii cuminți, atenți, cumințenie și atenție plătite cu prețul unor puțin perceptibile vibrații senzoriale specifice fiecărui copil în parte, cumințenie și atenție adesea greu de întâmplat în viața surprinzătoare de zi cu zi, așadar atât de emoționante! Nu pot să plec, am lacrimi în ochi, dar eu nu m-am sfiit niciodată să le port printre gene. Iși spun pe rând replicile, ca într-un joc de rol asumat, promisiune de liniște, anticipare a următorilor lor pași, apoi se ridică într-un cerc pe care, nu știu de ce, îl văd la fel de frumos, strălucitor și ușor asimetric ca pe o coroană regească, ei joacă un joc cu un cub mare din burete, tapetat cu imagini de imitat pe fețele sale, pe care îl dau din mână-n mână, veseli sau mai indiferenți, cu ajutor sau fără, cu un gest sau două cuvinte, pe măsura fiecăruia. Grupul dupăamiezii se termină cu niște exerciții fizice, îi recunosc fetei noastre tenacitatea în fiecare unduire, aplecare sau răsucire a trupului, mi-e dragă cât pot de mult să drăgălesc sau chiar mai mult. Plecăm.

22281065_10214298451205257_1830628870_o

Iertare

Copilul căruia îi greșești te iartă, dar adesea când reușește să spună, îți spune cumva ce îl supără, fie în cuvinte, fie într-alt fel mai criptic, totuși cu un înțeles care ajunge eventual la tine. Kiti nu ne spune, iar nouă ni se întâmplă să îi greșim și ei. Kiti ne dă voie mult prea ușor să îi greșim, este nespus de îngăduitoare, deși ea poate părea dimpotrivă foarte intolerantă. Este dificil, trebuie să recunosc, să nu ți se arate limitele, să te pornești înainte necugetat, presupunând eronat că este natural să n-o iei razna, să vezi că pasul următor te aruncă în prăpastie. Urc în patul ei împreună cu ea, ea se așază transversal, mă primește cu capul pe pieptul ei. Ii iau un obraz într-o palmă, moliciunea, căldura obrazului, blândețea neobișnuită cu care mă primește mă dor. Plâng, plâng, plâng, îmi cer iertare.
21586573_10214142450905347_7711947652681180661_o

La goană ca nebuna

Mi-am pus o mască din hârtie translucidă și l-am avertizat pe Felix să nu se sperie de mine. Apoi am strigat-o pe Kiti, vorbindu-i continuu ca să mă recunoască. M-a recunoscut imediat, dar zâmbetul abia schițat de pe față s-a descompus într-un suspin neașteptat și o umbră de plâns. M-a înduioșat, pentru că se întâmplă deosebit de rar să se sperie, să o impresioneze chipul uman. Am continuat să îi vorbesc cât mai blând, mai alintat, tot de sub mască, să-mi îmbogățesc chipul șters cu trăsăturile glasului mângâietor, iar Kiti a priceput că-mi poate ignora pe moment transformarea. Am fugit exaltată pe terasă, ca să împărtășesc emoția fetei cu tatăl ei, iar acesta, bineînțeles, s-a speriat de masca mea. „A vrut să plângă, a vrut să plângă!”, am strigat cu bucurie, ce-i drept, o bucurie ușor amăruie, ca cea pe care o trăiești când încalți niște pantofi frumoși, mai mici cu jumătate de număr. Sunt una dintre surorile Cenușăresei și sunt atât de arogantă încât cred că-mi pot păcăli inima. Și chiar o păcălesc, atunci când nu o ia la goană ca nebuna.

21544039_10214103864180703_3998758369714221988_o

Sunt bine, mulțumesc!

Sunt bine, mulțumesc. Se poate și mai rău, o spun cu toată convingerea, iată un motiv bun să afirm, sunt bine, mulțumesc! Când nu sunt bine, urlu ca fiara, de fapt devin o fiară inundată pe dinăuntru de adrenalină sau foc și pară, obrajii îmi ard, gura scuipă necuviințe, gâtlejul îmi flutură înfricoșător,…., deloc simpatic. Mă supăr pe fată, cred eu, ca măgarul din poveste; de ce ne urăște?, mă frământ neputincios, ca un aluat pus la dospit într-un borcan închis. Copila nu este generoasă, ea nu dă indicii sau le dă chinuitor de subtil, așadar rămân antipatică, mă mișc dezgustător în spațiile simțitoare din jur. Se simte pericolul în aer, eu însămi îl percep. Mă sperie mai tare fiara decât mă năucește pisicuța, realizez, ceea ce sporește frica. Mi-e frică de mine însămi. Mi-e frică. De mine. De răutatea mea, de prostia mea, de urâțenia mea, cu care nu doresc să mă obișnuiesc. Mi-e frică să nu mai pot să plâng, să ajung să urăsc, mi-e teamă că-mi dau feedback pozitiv care simt cum mă destabilizează. Caut soluții împotriva haosului în care fata ne obligă să ne recunoaștem. Dacă toată treaba asta ar fi o poveste spusă de Felix, s-ar găsi pe undeva un buton de rezolvare, cu siguranță. Dar nu, poveștile sunt povestite, iar haosul nostru trebuie trăit, trebuie trăit. Tânjesc după simplitate, iar spirala autodistructivă pe care uneori alunec este mult prea sofisticată ca să merite urmată. Încerc să nu mă mai supăr pe ea, să-mi pun mai puține întrebări imposibile, să fiu, simplu, să fiu. De-asta, vezi, zic că sunt bine, mulțumesc!

21015701_10213947543472783_561137125170459801_o

Ridicol, ca omul

Stau la birou cu fereastra larg deschisă către intrarea în casă a vecinului, cele două curți sunt despărțite de un gard scund din sârmă tapetat cu vegetație felurită tot mai deasă din fericire, fericire care n-are de-a face cu destul de obișnuita „rivalitate” a proximității, ci cu ordinea proprie a curții noastre care socotește la marginea gardului cu pricina un spațiu de joacă, cu masa de ping-pong, cu trotinete, biciclete, mingi, arc cu săgeți și altele, așadar fericire pentru că gardul pigmentat și parfumat de clorofilă mai ține din mingile rătăcitoare. Totuși el nu poate ține nimic din ceea ce Kiti își propune să arunce peste el (am zis deja că este un gard scund), uneori chiar și triciclete (!!!), noroc că mai ținem noi, ceea ce face ca după joacă să mai rămână la vecin câte un cotor de măr sau măr întreg, vreo șopârlă de jucărie sau tricoul de care s-a dezbrăcat Horică în timpul meciului de tenis ori un șlap sau chiar doi, în funcție de cât ne absoarbe activitatea pe care o facem. Iată-mă cum stau la biroul meu cu fereastra larg deschisă către vecinul-coș (față de care ne scuzăm și ne-om mai scuza până o crește și mai mare vegetația dintre noi), pe care îl văd pe după perdea cum culege un recipient de apă și îl aruncă cu of înapoi în curtea noastră, plasticul cade răsunător pe mochetă, oful vecinului ar putea fi mai degrabă îndreptățit dacă nu ar fi atât de răsunător, iar ăsta este chiar motivul pentru care m-am apucat să scriu, fiindcă ni se întâmplă și nouă să ne supărăm absurd pe Kiti când face nefăcute, de parcă nu am ști că înțelegem prea puțin din logica năucitoare a acțiunilor ei, ceea ce ar putea să ne cumințească mai degrabă decât să ne ridiculizeze, așa cum pe bună dreptate că ne face să arătăm, dar partea bună este că, dacă nu experiența, măcar timpul ne potolește pe lume, iar asta nu-i puțin lucru în favoarea timpului care tot trece.

20645357_10213806201219315_3690459264824770018_o

Furtuna

Odată, după una dintre încercările pe care autismul copilei ne-a detonat-o la picioare, ne-am întrebat cu Horică oare cât de mult peste ce aveam atunci ar putea fi prea mult de îndurat, iar răspunsurile pe care ni le-am căutat scornind tot felul de situații la limita omenescului au fost destul de încurajatoare. Și totuși. Mai copleșitoare decât dependența fetei de noi, mai epuizantă și descurajantă decât orice gând la viitorul ei dependent îmi apare propria noastră nesfârșită dependență de oamenii din jur, ceea ce este, recunosc, nu doar dureros pentru mine și ai mei, ci atât de neobișnuit pe cât este și autismul însuși. Desigur, sunt recunoscătoare zecilor de oameni înțelegători și iubitori de care ne-am înconjurat de peste zece ani de când…, dar cât de chinuitoare este teama de iminenta lor renunțare, adesea subită, ca cutremurul sau furtuna din senin, renunțare pe care, la fel ca pe fenomenele meteorologice amintite, nu o poți condamna sau urî sau îndulci, ci poți doar să o trăiești, s-o plângi și s-o uiți. Oamenii renunță și pleacă și nu trebuie învinovățiți, eu rămân neresemnată să plâng puțin, apoi să caut alte suflete pereche cu al copilei noastre, la fel cum am făcut aseara cu salcia frântă de furtună.
IMG_0449

Complicat

20228710_10213644689221616_1772792293040605883_nAdevărul este că nu râde prea des ca-n pozele de pe facebook. De multe ori stă încruntată și-ți trebuie o sforțare epuizantă să o faci să zâmbeasxă, dar de cele mai multe ori n-ai nici măcar grija ta, darămite a altcuiva, fie aceasta chiar ea. In vacanță Kiti doarme nopțile cu mine și de aceea, deși n-am avut niciodată pisică, îmi imaginez ușor toată drăgălășenia pe care acest animal o stârnește stăpânului său, fiindcă, precum o pisică, Kiti se lipește cu totul de mine, abandonându-și nu doar încordarea, dar parcă și limitele fizice. Spun asta pentru că îmi zâmbește în clipa în care deschide ochii mai devreme decât răsăre soarele. Apoi se trezește de-a binelea și se regăsește neresemnată, cum o știm.

Caruselul

Privește atentă strada din locul ei de la geam, stă neclintită și nu spune nimic. Clipește rar din pleoapele întredeschise, neclintirea îi atinge și ochii. Drumul liber dinaintea noastră îi potolește setea generică de mișcare, chiar dacă statismul trupului la suprafața sa pare să nege existența acestei nevoi. Strada întreagă e un carusel amețitor în care doar cu o privire pătrunzătoare rămâi în echilibru. Dar nici mașina, nici strada, nici omul, nici măcar dorința nu sunt perpetuum mobile, iar când una sau toate astea se epuizează de energie, copilul rupe nemișcarea, tăcerea, concentrarea, apoi ar rupe geamurile, centurile, capacele, tetierele, el mușcă în lumea înconjurătoare de parcă ar mușca în răul lumii, el doare din toată ființa lui tumultuoasă și ineficientă, fiindcă simte că nimic nu-l ajută să-i fie pe plac. Cobor în spațiul dureros al copilului și-l îmbrac cu voie, cu nevoie într-o cămașă de bunăvoință și delicatețe, el lasă dinamica trupului său să se consume numai intrinsec, acceptând câte puțin ghidajul altui tip de mișcare, un fel de limpezire, de curgere unidirecțională predictibilă, ca lacrimile ce-și sapă cale pe obrajii mei, în jos desigur, în afară de cea care se ridică perpendicular de pe obraz pe degețelul copilului uimit de brusca limpezime.
19679173_10213492209489718_4571598019743994530_o

Perfecțiune

Perfecțiunea există, dar este extrem de rară. Matematic vorbind, ieri, 28/06, a fost o zi perfectă, numerele naturale 6 și 28 fiind primele numere „perfecte”, adică numere care se pot scrie ca suma dintre toți divizorii lor, mai puțin ele însele (6=1+2+3, 28=1+2+4+7+14). Perfecțiunea există, dar este extrem de relativă (când nu este absolută). Ieri, 28/06, mulți viitori bacalaureați au vorbit matematică între ei, unii spun chiar că ar fi făcut-o perfect. (Întrucât subiectivismul este adesea calitatea predilectă a adolescentului, prefer să aproximez pe moment noțiunea de perfecțiune). Perfecțiunea chiar nu are nicio legătură cu instituțiile statului nostru, iar dacă mă adresez acestora în vreo problemă ce o privește pe fiica mea cea imperfectă, ar trebui să fiu recunoscătoare pentru o atare potriveală. Tonul acrimonios al celor tocmai spuse ajută la detensionare, rog a mi se ierta. Și totuși, matematic sau nu, ziua de ieri s-a rotunjit cumva către finalul ei, iar cercului nu-i poate nega nimeni perfecțiunea. De multe ori m-am gândit la cerc cu teamă să nu se desfacă, să nu se rupă, cam aceeași teamă pe care o ai când știi că se termină o carte, o muzică pe care o adori sau o sarcină pe care o adori. Dar cercurile nu se rup niciodată, cercurile se pot învârti, ceea ce nu le face doar estetic desăvârșite, ci și indisolubile, ca iubirea părintească.

19577524_10213400996529451_4423204010373508224_o

Gong, gong, gong…

Azi am auzit la radio un cântec în care o voce repeta la refren niște cuvinte de dragoste poate, nu am fost prea atentă, dar care se legau mereu de un fel de laitmotiv, ceva apropiat de „tic cu tac se duce” sau așa, vorbe care m-au perplexat, oare ce vrea să zică autorul, ce au bombonelele tic-tac de-a face cu poezia sau pe ce teritoriu lingvistic aparte mă aflu, de nu înțeleg ce rivalitate de neîmpăcat semnifică această anulare letală a lui tic de către tac. Mă rog, nu mi-am bătut prea tare capul, deși nu am fost, ca de multe ori, presată de timp, o, timpule ce treci și numeri anii tacticos, dar neobosit, tic-tac, tic-tac, tic-tac, pentru fiecare în parte, timpi puși și suprapuși. Acum pentru Kiti dulce Kiti a sunat al șaisprezecelea gong, gong, gong…, desigur cu ecou, această nălucire de discontinuitate a timpului, pe care bucuros au peste-pus și alții timpii lor scumpi, mulțumesc, ca aripile unei moriști asimetrice de vânt, dar ce frumoasă și plină în diversitatea și bogăția ei! Mai puțină melancolie socotesc astăzi față de alți timpi aniversari, (deși am zărit într-o fotografie o lacrimă cu ADN împărtășit cu sărbătorita), și n-am de gând să mă întreb de ce, când știu că se va tot reface ea repetat, ca un tic absurd al sufletului. Uite-o cum vine deodată când Felix dorește să știe cum m-a anunțat Kiti că vrea să iasă din burtică azi șaisprezece ani în urmă!

 

19046766_10213187779759165_1634599659_n

Impresii parfumate

Felix iubește mirosul de limonadă cu ghimbir al cărților noi, el lasă deoparte romanul Agathei Christie recomandat de Horia, care și-a pierdut de mult mireasma tropicală, pentru o poveste științifico-fantastică mai veche, dar proaspăt stoarsă. Eu îi iubesc expresia stilistică concretă, intens senzorială a impresiei pe care o are, mă umplu de ea ca de parfumul unei flori din grădină. Kiti pare enervată. Mereu pare enervată când urcă în mașină. Ea nu vrea să iubească nicio entitate palpabilă, cum este un parfum în nări, sau metafizică, fiindcă trebuie să pară enervată, iar când se întâmplă asta, nu poți să iubești. Bine, într-un fel o pot înțelege, ne găsim în universul olfactiv haotic și vâscos al mașinii mele. Unii cred că doar mașinii mele îi este proprie o atare lume neorganizată, distopică de mirosuri, dar încep să cred tot mai tare că abia când începem să adăugăm substanță vie lumile de senzații se organizează. Știu că părerile se vor schimba peste timp, de aceea nu mă miră nimic. Horia, îl întreb pe unul dintre confidenții mei, se poate mai mult decât atât?, iar el mă asigură, nu, apoi se asigură, nu cred. Kiti confirmă multe ipoteze, coboară senină din mașină, în timp ce Felix își găsește una dintre iubiri. Cumpăr cărți mai ușor decât găsesc timp să le citesc, cam tot la fel precum se petrec iubirile, dar nu oricare. Felix le tot miroase, pe când Kiti le atinge cu vârfurile degetelor. Eu rămân cu ochii-n patru.

18699918_10213083310907509_7049246272835990681_n

 

 

 

Înșelare


Nu știu dacă se simte vreodată mai înșelată în dragostea pe care o știe ea decât atunci când mă așez la masa din sufragerie să-mi ajut băieții la lecții. N-am văzut-o nicicând mai decisă să-și strige frustrarea lipsei percepute atunci, sunt numărate certitudinile mele în ceea ce-o privește pe Kiti. Iubește-mă acum, nu doar când poți tu s-o faci, parcă îmi spune cu pasul sprinten și mâinile istețe, arată-mi că te străduiești s-o faci, mai zice, îndepărtându-se ademenitor, prevestitor. Mă tulbură să îmi probeze datul, eu socotesc cu grijă, nu cred că am greșit fatal, ci numai poate într-o doară, așa, din nimereală strâmbă.   Vino și tu, copilă, prefă-te că-nțelegi, îi spun, și-i dau o socoteală simplă. Ea râde, e surprinsă, dar se apucă să îmi numere degetele întinse, unu, doi…. Apoi se plictisește și părăsește masa de lucru, e împăcată și neînșelată iarăși.

18268573_10212876536898288_2132532483612259539_n

Da

Kiti confirmă, ‘da, am teză la matematică astăzi’, băieților le arde de glume, fata insistă, zâmbind hâtru, ‘da, am teză la matematică astăzi’, moment în care gluma se întrupează cu realitatea sau realitatea nu mai știe de glumă, băieții sunt surprinși pe granița dintre lumi, desigur că știu, dar surioara nu are cuvânt mai convingător în vocabular decât „da”-ul, adică cel mai convingător versus cei mai lesne de convins din lume, ‘minți, Kiti!’, spun ei într-un glas, dar Kiti tace cu subînțeles, un subînțeles atât de limpede încât n-are nevoie de cuvinte, (nevoie de cuvinte îmi vine în minte cuminte), ea dezminte, nu minte, poate doar îi face bine să întărească încrederea băieților în ea și în putința ei de a le întoarce iubirea frățească, cine știe?, sau poate că e promisiunea ei solemnă, neconștientă de apartenență, cine știe?, cert este că băieții trebuie să traseze linia clară a concretului, de mă umplu de duioșie, ‘te rugăm, spune-ne dacă minți’, până ce copila își spune iarăși cea mai convingătoare vorbă din vocabularul neconvingător, ‘da’, ca o împăcare.

 

18077096_10212784324913046_4016063026804883018_o

O piruetă

Unele peste altele, lucrurile și enervările zilelor s-au strâns în cea mai nefericită combinație posibilă în mintea ei deranjată de cele mai surprinzătoare nepotriviri, la fel cum se strâng deseori gândurile și umorile felurite în același câmp al spațiului virtual, desigur, s-a întâmplat la un moment dat inevitabilul, și-a atins un capăt, cum ating gimnastele periculos extremitatea bârnei dintr-o aparent simplă săritură, atunci și ea s-a dat neapărat peste cap, în felul ăsta sperând și în reconfigurarea aglomerării dinlăuntru, nu doar în salvarea pe care prefacerile o nasc. A început să meargă pe vârfuri în jurul copilei ei plângătoare până când copila a întredeschis bănuitor un ochi din grimasa nefericirii, apoi pe-al doilea, dar nu imediat, ci după ce ea, noua balerină, a încercat și-o piruetă. De atunci și până în zilele noastre, a continuat să îi danseze copilei, iar copila n-a amețit încă de fericirea de a i se dansa doar ei și numai ei.

Desigur asta i-a dat încrederea că fata va putea să urce, ba chiar să stea scurt timp pe scaunul stomatologic al bunicului ei, mai sceptic, dar și mâhnit să-și sperie sau îndepărteze nepoata scumpă. Si totuși, copila a venit, a urcat, a deschis gurița tremurătoare (poate și temătoare) și s-a lăsat în voia adulților din jurul ei (tatăl proiecta lumina reflectoarelor asupra ei, bunica și frații se minunau în culise), plângând ușor și resemnat și adunându-se din timp în timp cu speranță în poziție fetală acolo sus, în centrul atenției și iubirii unei lumi întregi de dansatori doar ai ei și numai ai ei.

18034824_10212699057821422_607591554_n

Ignoranța e pe cale de dispariție timiditatea scade din ce în ce Apa are să ajungă până aici*

In toată discuția asta controversată despre vaccinuri se discerne trista și înrădăcinata trăsătură a neamului, lipsa spiritului civic. Este atât de ușor să te sperii, pe cât este de la îndemână să deschizi o pagină de internet, dar mereu am gândit, așa introvertă cum mă aflu, că deșteptăciunea unui popor, care modelează bunătatea, încrederea și compasiunea, trebuie să presupună alăturarea umană fizică și culturală. Cât despre a vaccina sau a nu vaccina nu pot să spun decât că pe cât de drept este să putem să ne informăm, pe atât de împovărătoare este iluzia controlului. Trebuie să recunosc neapărat nota sarcastică din expresia „a alege informat”.

După acele două săptămâni furtunoase din trecutul recent al lui Kiti și al familiei ei, ce i-a epuizat și i-a aproape naufragiat în subuman, au mai trecut două ca încântarea, ușoare și curate, până când, de dimineață, copila s-a pus iarăși pe plâns, lăsând parcă să se-nțeleagă că ritmul de prefacere a spiritului ei măsoară două săptămâni în cap…sau inimă sau suflet, pe unde s-o afla acesta. Plânge, mi-a spus tatăl, împiedicându-se de teamă, ce facem și încotro ne duce supărarea ei, mi-am zis și eu. Apoi mi-am amintit că nimănui nu i se refuză dreptul la decompensare din prea multă fericire, de ce nu ar putea să plângă pur și simplu? În plus, experiența solitudinii este mai sănătoasă prin puterea de a plânge.

17760815_10212589258396505_3086214374811950309_o

*versuri de Gellu Naum

Las-o, că nu înțelege!

Dacă suntem pe atât de anxioși, depresivi pe cât este de nefericit (sâc) populat intestinul nostru de microorganisme-prietene (cum sugerează de ceva vreme teoriile microbiomului), ei bine, asta nu poate fi decât o veste amăgitoare. Aș putea admite in extremis că substanța care ne compune este alterată într-un continuum întâmplător de o seamă importantă de microorganisme mai mult sau mai puțin inteligente funcțional, însă mi-este dureros a lua de bun faptul că și gândul, impresia și chiar temperamentul mi se joacă nebunesc, aleator în mod similar. Si dacă numai o sumă seacă de reacții probiotice și-atât ar fi omul și tot aș putea orbi de la lumina pe care ea, omul, o răspândește.

17761155_10212596703782635_6326849121413241508_o

Stele cu coadă

Coc un quiche într-o formă de tartă din silicon, când e copt, îl scot din cuptor și vreau să îl împart în opt felii. Mie-aste teamă să nu despic cu cuțitul meu pătrunzător mai mult decât tarta, dar dorința de a-mi duce la capăt pregătirea mesei este mai puternică decât rațiunea. Desigur, obțin nu doar opt felii îmbietoare de tartă franțuzească, ci și o formă originală de copt din silicon, cu fund împărțit de niște crestături de o perfecțiune pe care am naivitatea să o admir în opt sectoare de cerc jucăușe. Masa este aranjată, ceea ce-i dă inimii ghes să tresalte de încântare mai degrabă decât să se supere pentru forma siliconată dusă (dar cât de poetic dusă).

Îmi aud glasul povestindu-mă la radio și mă emoționez. Nu este chiar glasul meu, dar ar putea fi, atât de autentic îmi apare. Poate cuvintele pe care le recunosc ca ale mele, poate trăirile pe care le redescopăr intacte în spatele acelor cuvinte, poate vocea, poate împrejurările sugerate, amintirile, chipurile, dorul, una dintre toate acestea sau toate împreună mă fac să plâng. Și plâng fără grija de a fi descoperită, deși sunt înconjurată de multe geamuri transparente, iar trecători grăbiți se perindă prin spatele geamurilor. Sunt expertă în plânsul-expoziție. M-am citit singură, desigur, de atâtea ori, dar n-am făcut-o niciodată mai mult decât în gând, de aceea nu mă miră emoția ce se naște când mi se dezvăluie un nou glas. Sunt o jucărie desfăcută în n bucăți și recompusă din n+1 piese, un întreg augmentat, un trup însărcinat cu noroc.

Kiti culege cu două degete o petală de narcisă, o zădărnicește de parfum și (o înghite) de concret. Aș putea plânge de supărare, dacă nu aș încăleca supărarea cu grija de a o atenționa pe Kiti de iraționalitatea gestului ei. Fetei pare să nu-i ajungă la țintă sensul îngrijorării mele, atunci eu ridic vocea, iar Kiti acceptă frustrarea de a-și înfrâna temporar imboldul. Simt o ușoară tristețe să știu că îi interzic bucuria misterioasă și mă gândesc la forma mea de tartă, la forma mea de egoism neinterzis. Aș putea să plâng, dacă n-aș râde când Kiti profită și iese din strânsoarea atenției mele vigilente ca să sufoce un alt parfum, al unei alte petale neștiutoare de narcisă.

Emoțiile sunt stele cu coadă. Ele ne luminează sufletele, iar inerția trupului viețuind le prelungește către înapoi. Dacă nu știați, ăsta este motivul pentru care se întâmplă ca râsul să se confunde cu plânsul. Sau plânsul să se suprapună peste plâns. Sau râs peste râs, bătaie de inimă peste bătaie de inimă, coadă de stea peste coadă de stea, împiedicându-se, apoi confundându-se. Emoțiile sunt stele cu coadă, de aceea uneori nu ne mai încap, ne împing delicat sau brutal în afară. Poate că de-asta mă găsesc acum avântată în mijlocul câmpului cu narcise semănate de vânt, culegând câteva pentru a cine știe cui bucurie?

17792539_10212525879572074_479480736_n

Jocul întâmplării

Trebuie să recunosc că, dacă fac tot ce-mi stă în putință să ne ținem împreună, atunci când cred eu că este de dorit ca o familie să fie împreună, tot îmi mai rămân lucruri pe dinafară, pe care nu pot să le cuprind, să le unesc cu o simplă îmbrățișare. Îmi amintesc de observația unei prietene făcută acum ceva ani, cum că familia mea nu poate fi o familie ca oricare alta, observație care m-a revoltat atunci. Acum nu mă mai revoltă, în schimb sunt gata să spun că, chiar dacă familia mea este doar într-o oarecare (sau poate nu atât de oarecare) măsură asemănătoare cu familiile în care nu cresc copii cu dizabilități, știu sigur că ea este exact așa cum trebuie să fie prin conjugarea inițial a celor două personalități cu care venim cei doi părinți să o construim, apoi cu împletirea iscusită a nou-născutelor spirite, fiindcă iscusită este fiecare creație miraculoasă care este viața. Zic, așadar, că rămân să mă împac cu neîndemânarea mea punctuală, aceea de a nu putea să ne emoționăm laolaltă la un spectacol. Nu caut dinadins să îmi petrec timpul pe rând cu fiecare dintre copii, mă depășește gândul că eu trebuie să orchestrez asemenea întâlniri tainice în duete felurite. Sunt o mamă simplă, care iubește soluțiile simple, de aceea nu cumpăr niciodată mai mult sau mai puțin de două sau trei bilete la spectacole, desigur, atunci când nu mă entuziasmez excesiv și aleg numărul cinci. Imi iubesc rolul asumat de dirijor al însoțirii noastre aleator-neobișnuite, fiindcă sunt o mamă simplă, care respectă jocul original al întâmplării.

17554903_10212462184139728_467701735_n

 

 

Modul impresiv

Foarte stranie senzație de dimineață la trezire. Lumină multă, liniște deplină, vise încheiate, somn întreg, ori plenitudine, ori vid, nici urmă de fragmentare. Trăiesc sub pregnanta impresie că soarele s-a grăbit astăzi să ne facă o bucurie. Nu cred neapărat că am merita-o și nu sunt nici superstițioasă. Poate prea rațională, de-asta accentuarea impresiei. Senin. Perfecțiune. Totul sau nimic. Suntem atât de aproape de extreme, încât credem că le atingem. Dimineața asta bem șampanie la micul dejun. Șampanie adevărată, nu dulcegăraia aia grețoasă pentru copii. Felix renunță la lingurița de ciocapic din orice băutură, fiindcă intuiește efervescența momentului (pe cea a șampaniei nu știu dacă a notat-o). Purtăm mănuși delicate din mătase albă, cu ele mângâiem cel mai fin. Timpul stă pe loc, iar nouă ne-a dispărut teama. Se poate oare încerca demonstrarea ipotezei că teama depinde de timp? Dacă lăcrimează cineva în bucătărie, o face de fericire (fericirea este egală cu iluzia ei). Celebrăm împreună o întregire. Nu mi-e frică să o numesc, uite, spun iarăși: întregire. Altădată mi-aș fi zis, nu îi spune pe nume, ca să nu dispară, dar astăzi, de fapt nu astăzi, fiindcă astăzi e prea precis în timp, așadar în spațiul nostru de înfrățire ni se reamintește cu generozitate că și răul este efemer, mulțumesc!

17434851_10212404277492098_7630244761899210666_o

Nu doar hormonii

Deschid articolul ăsta, se numește „Nu doar hormonii”, și încep să citesc: „Fata la vârsta adolescenței este o forță a naturii, are emoții atât de puternice, încât o șochează chiar și pe ea însăși.” „Este o forță a naturii” îmi sună monstruos în urechi, îmi sună în urechi de la exact 5:24, o oră de trezire nu foarte șocantă, dacă nu ar fi fost predestinată să și sune dureros de brutal, ca un ciocan lovit cu putere de metal, așa, ca să cunoască și reverberații. Eu nu mai sunt adolescentă, dar, precum aceasta, mai degrabă fără s-o conștientizez (deși uite că o fac), îmi descarc oful spre tine, o descărcare nu neapărat necinstită, fiindcă tu nu simți emoția, eventual doar o vezi. Dar adolescenta noastră cum iese din șocul acestor trăiri aprige? Bineînțeles, la fel ca orice altă adolescentă, plângându-se părinților ei, cele mai sigure, de încredere ființe din jurul ei. Of, ziceam, pentru că te trezești într-o bună dimineață și nu o mai recunoști, te înspăimântă urletul ei, te arde focul ce îi iese dinăuntru pe ochi, gură și membre, îți face cunoștință cu ura, deopotriva te urăști pe tine și pe ea, de fapt urăști și e de ajuns ca să te disprețuiești, în timp ce copilei continuă să îi erupă halucinant șocul pe pământul pe care l-ai crezut o vreme sigur, măcar ai ajuns să ai bunul simț să nu te mai întrebi de ce ție, să nu te mai compătimești și desigur să plângi, pe jumătate emoțional, pe cealaltă jumătate rațional, să te rogi încă nu ai vreme, cel puțin nu cât alergi după ea, ca vânătorul după vânat, cu precauție și lăcomie, cu și fără emoție, poate mai încolo, când i se vor vindeca rănile de pe trup, dacă nu și cele ale sufletului ei tânar și nespus de încercat, ori poate când cu toții vom uita de monștri, fiindcă, nu mă îndoiesc, va veni și vremea aia.

 

DSCN5566