Bogăție

De foarte puțină vreme fac cozonaci, din pandemie, de când am stat mai mult acasă și am gătit mult celor trei, deseori patru copii, și ei (prea) mult în casă. Nu e acțiunea concretă de a pune ingrediente laolaltă, apoi-mâncarea pe masă cea care dă bucuria, entuziasmul, pe care nu le pot nega, ci cumva impresia de bogăție, reconfirmată de fiecare dată când creezi ceva. Desigur, e simplu să negi echivalența presupusă, gătesc sau compun cu creez, dar nu sunt interesată în a nega negația. Cred că bogăția omului în sensul putinței de a crea este cu adevărat o speranță cinstită la starea provizorie de fericire, de care el este atras. Cu cât creația „afectează” mai mulți oameni, cu atât îmbogățirea este mai concretă, iar impresia mai ascuțită. Nici în a-mi face retrospective sau rezoluții la trecerea către anul nou nu sunt interesată, ceea ce este doar o opțiune care ține, desigur, în cazul meu, de dominația prezentului asupra a ceea ce sunt eu. In paranteză spun, chiar astăzi, pe când vorbeam cu copiii despre continua prefacere la care suntem supuși, mai exact despre cum progresăm în muzică, pasiune comună, ziceam că îmi recunosc fără îndoială și cu responsabilitate cele mai multe stângăcii pe care le-am manifestat și etalat în trecut și, evident, încă le fac și le manifest, dar că nu îmi este rușine cu ele, așa cum nu îți este sau n-ar trebui să-ți fie cu ceea ce faci de drag și dor și care nu lovește niciun alt om de aproape sau de mai departe de tine. Cu toate astea, în ciuda și în acordul oricărui argument de orice fel, acum, cu doar căteva ore înainte de Noul An, vă doresc mulți ani de creativitate înainte, că ei vor veni cu restul trebuințelor de bine, La Mulți Ani!

Cu armonie

Am timp să cred. In treacăt fie spus, timpul pentru a fantaza nu apare dintr-un surplus de timp (cum s-ar putea așa ceva?), ci dintr-o minus de conectare la concret. Uneori e frustrantă această irecuzabilă punctualitate a timpului, dar alteori e reconfortantă. Normal, că doar nu dă nimic cu rest pe lume.

De aceea cred

că fiecare are dreptul să-și închipuie o țintă către care să, bineînțeles, țintească. Curajosul.

că fiecare are dreptul să nu-și definească nicicum ținta, dar să meargă totuși fără oprire cât poate. Resemnatul.

că fiecare are dreptul să se îndoiască de autenticitatea propriului său scop și să-l schimbe sau să-l lase neschimbat. Scepticul.

că fiecare are dreptul să fie.

Cumva, în ciuda declarațiilor mele războinice punctuale către Kiti, cred că întreaga ei zbatere, și îi spun așa pentru că ea ni se arată adeseori prea frământată, este cât se poate de legitimă, iar impresia grea de împotrivire cu care ne încarcă este doar stângăcia noastră în a o înțelege. Și, pentru că nimic nu dă cu rest în natură, ea are darul de a nu ne lăsa inimile să pustiască amarnic. Poate, doar poate că și ăsta, așa șerpuit cum se face, trebuie că este un drum drept.

Poveste comică pentru copii

Acum, în timpul târgului de carte la care nu am cum să ajung, mi-am reamintit de visul de a-mi vedea ilustrată povestea în versuri pentru copii de 6-10 ani scrisă cu câțiva ani în urmă. În mintea mea ilustrațiile nedesenate sunt superbe, desigur, doar că nu pot să le materializez, de aceea vor rămâne nedesenate, ha, ha.

Este o poveste comică în versuri despre vacanța la bunici a unui băiat foarte atașat de aceștia, dar mai ales de bunicul său. Intâmplările prin care trec bunicul și nepotul sunt amuzante și inedite, iar legătura bunic-nepot este deosebită și autentică. Băiatul-erou este inspirat de cei doi băieți ai mei. Iubesc muzicalitatea poeziilor cu rimă și cred că aceasta este una dintre cele trei chei decisive pentru dezvoltarea armonioasă a minții și sufletului copilului (pentru mine, muzica este matematică, iar fără de ea nu pot trăi.

Dacă vă place, dați-mi un semn!

Așadar…

Capitolul întâi. Felix

Felix e-un băiat drăguț,

e isteț și nu-i grăsuț,

e sportiv, chiar și artist,

foarte rar mai e și trist.

Are părul auriu

și-un năsuc portocaliu,

urechiușe delicate

(chiar de sunt mai depărtate)

și-o guriță zâmbăreață

de te-ntrebi, ”o fi paiață?”,

el cu mâinile deschide

degete arahnoide,

picioarele-s alungite

(cu șosete găurite).

Când vorbește oareșce,

e haios deoarece

zâmbetului răpitor

îi sclipește-un dințișor,

iară râului, rățuștei, Rică

ce îi ies rar și cu frică

li se face rrrrr-ul mut,

ce să zic, astfel încât

emisiunea lui nazală

(recunosc că e hilară)

i-a adus nemiluit

porecla de rârâit.

El adoră toți cățeii,

pisicuțele și mieii,

furnicuțele și peștii,

șopârlanii cei tereștri,

găinușe, bibilici,

lebede și rațe mici,

vaci, măgari,

căluți sau capre,

orișicare vietate,

copi-sau necopitate.

Capitolul doi. La pescuit

Intr-o bună dimineață

Felix a plecat la piață

cu bunicul său iubit

(mai în glumă zis ”țicnit”)

după râme și momeli

și în plus alte tocmeli

rânduite de bunica

harnică precum furnica,

fericit nevoie mare

dinainte de culcare

pentru ce avea să vie,

(asta da copilărie!)

după prânzul delicios,

greu să fie mofturos,

aventura mult visată

extra-ordinar plasată

între două dealuri line

urci, cobori patru coline

pân` la iazul bucurat,

zice că-n pește bogat,

are crap, caras junesc,

peste somnul românesc,

așadar pescar să fie,

expert în zootehnie,

sau, mă rog, un amator,

va să zic-un iubitor,

adicătelea chiar doi,

nepot, bunic, iară apoi

cum mai devreme vă spuneam,

nu mai repet ad litteram,

odată prânzul terminat,

ce poate fi mai minunat?

cu undițe, năluci și râme,

desigur luate chiar anume,

în aventură au pornit

cei doi și visul de-mplinit.

In pitoreasca așezare

a iazului din jos, din vale,

ca o oglindă orbitoare

sclipește apa de la soare,

și zâmbetului răpitor

iar îi lucește-un dințișor,

căci bucuria este mare,

o superentu-ziasmare,

a băiețelului drăguț,

știți, Felix, cel deloc grăsuț,

de-a pururea un iubitor

de tot ce mișcă, și cu dor.

Deodată, pe neașteptate,

se mișcă valuri pasionate,

pe Felix undița-l trezește

(în niciun caz ardelenește)

cu mult temperament s-agită

se zbate rău înnebunită,

copilul strigă: ajutoor,

bunicule, nu vreau să mor!,

bunicul sare-n apărare

nepotului îi dă crezare.

Noroc că mâinile-și deschide

cu degetele-arahnoide,

ia undița nedomolită

întâia dată răscolită.

Cu patru mâini cam tremurate

pe-o biată undiță-ncleștate,

proptit de malul răbdător

se luptă ca un matador

(sau cel puțin așa zicea,

aproape că și el credea)

un grup de doi, un mic și-un mare,

mereu la mare căutare,

să scoată monstrul apelor

de dragul întâmplării lor.

Brusc de sub ape se ivește,

atenție mare, ce mai pește,

un cap imens cam pătrățos,

curios, de pește mustăcios,

cu ochi lucioși și rugători

de băiețel trezit în zori,

cu botul plat și agățat

de nylonul desfășurat.

Atunci bunicul îi cedează

lui Felix ce s-emoționează,

cu drag și generozitate,

așa e la maturitate,

rolul: pescarul principal,

iar el, supusul său loial.

Si cum adoră toți cățeii,

pisicile, căluții, mieii,

Felix se milostivește

de nu-i mai trebuie niciun pește,

el zice cu un glas șoptit:

bătrâne somn, fugi liniștit!

Capitolul trei. La patinaj

Intr-altă zi, tot dimineață,

când Felix nu s-a dus la piață,

fiindc-a dormit, doar e vacanța

de vară, și nu e în Franța,

ci la bunici, treci munte, deal,

într-un oraș de prin Ardeal,

bunicul său, știți, cel iubit,

în glumă zis ”bunic țicnit”,

dorind să-și bucure nepotul

(ar face absolutamente totul),

l-a animat năstrușnicia,

desigur, fiind în cârdășia

întregii tagme de bunici

glumeți și calzi de pe aici,

să-l ia pe Felix la plimbare

dar nu oricum, ci, vai, călare.

Deci, așadar, zis și făcut,

bunicu-a luat cu împrumut

de la soția lui Vasile

patru patine cu rotile

(pentru că de-asta sunt amici),

sunt două mari și două mici.

Si au pornit alunecând

pe rolele ce le fac vânt

prin cetățuia feudală,

ce apariție ireală!

Îți vine să te veselești cu ei

atât se cred de paralei,

se-ntrec râzând, fac piruete,

se miră alături două fete,

iar bunului nu-i vine-a crede

de-acest curaj de a purcede

azi, după patrușcinci de ani,

la patinaj de veterani.

In timp ce rolele rulează

și vorbele nu încetează

(Felix îi cere o poveste,

”bunicule, să-mi dai de veste,

când vei dori să-mi spui un pic

de mult, de cînd erai tu mic,

iar de se vor epuiza

poveștile sau dumneata,

vei fi în stare de asediu

să-mi spui și de când erai mediu!”)

ajunge ziua pe-nserat,

(bunica s-a îngrijorat)

cei doi patinatori repezi

dau să se-ntoarcă, când să vezi,

pe-aleea îngustă a cetății,

rătăcitor pe firul vieții

pândea speriat, cu suflul scurs,

nimic mai mult decât un urs!

Un urs real de peste deal

într-un oraș de prin Ardeal

este un fapt surprinzător

poți spune chiar îngrozitor,

de-aceea Felix și bunicul

vrând să-l evite pe voinicul

au dat să-ntoarcă împrejur

nici vorbă să îi dea ”bonjour”,

dar când să-ajungă înapoi,

tiptil, cu tact, ei amândoi,

bunicu-și pierde echilibru’

și un cutremur de calibru

se-ntâmplă când se prăbușește,

se-neacă-n praf, apoi tușește.

Din fericire ursul brun

ajuns aici din alt cătun

de bunicuțu-mpiedicat

cu siguranță s-a speriat,

cutremurul l-a zdruncinat

pe ursul brun (și pe băiat),

pe fugă-ndată el s-a pus

și pe vecie s-a dat dus.

Capitolul patru. Final

A fost odată ca niciodată

într-o cetate îndepărtată,

într-o frumoasă vacanță de vis

care cere neapărat un permis

de veselie și bună coabitare,

prietenie și nemaipomenită stare,

un băiațel isteț și mult iubit

deasemenea un vis abia-mplinit,

știți, băiețelul acela drăguț

și care nu este deloc grăsuț,

ce face sport și este-artist

și foarte rar îl vezi și trist.

El este Felix, copil bucuros,

degrabă simțitor, neîndoios,

care cu mâinile pașnic deschide

abile degete arahnoide,

ce socotește ușor în minte

și-i place să citească, ia aminte,

doar cărți frumoase și bogate,

dar și enciclopedii cam late,

mai joacă șah și tenis des,

ne cântă la pian ales,

iar când vorbește oareșce,

e foarte comic deoarece

zâmbetului său răpitor

în soare îi sclipește-un dințișor.

De asta toată lumea îl iubește,

fantastic ca într-o poveste,

dar mult mai tare decât ea,

îmbrăcată des în catifea,

o fustă roșie și-un tricou,

sandale roz și un șal nou,

mămica lui, ea îl iubește,

cu-mbrățișări îl ocrotește.

Povestea mea de v-a plăcut

vă-ndemn s-o luați de la-nceput,

apoi țineți-o tot așa

până când nu veți mai putea.

Speranța

„Suntem chinuiți nu doar de durere, ci și de ideea de durere”, spune filozoful roman Seneca acum peste 2000 de ani într-unul dintre dialogurile sale memorabile.

Nu-i ușor să ajungi într-atât de înțelepțit încât în fața unei suferințe, nedreptăți sau cine mai știe a cărei entități nemulțumitoare să nu-ți lași mintea dominată de durerea sufletului, să ajungă acolo pe nesimțite, ca ecoul nevăzut al unei unde reflectate, și să se împrăștie dominator și ineluctabil în toate zările știute, dar și în cele nebănuite, căci în spațiul imens al sufletului ne aflăm doar. Nu-i ușor, dar, tot de la marele filozof știu, din fericire, omul are cumva parte de norocul ăsta pe lume, și anume să aibă măcar posibilitatea să ajungă acolo. Asta nu e o scuză pentru slăbiciunea mea și a ta și a lui, dar nu e nici prilej de înfumurare, iată-mă că încerc! Ci este puțin și nemărginit totodată, este dureros, dar și îmbucurător și, cel mai fericit, este intrebare și răspuns, pentru că dacă nu toate acestea laolaltă înseamnă speranța, atunci ce mai căutăm pe lume? Pace!

Foto: pițigoi albastru fotografiat de Horia Rizea, într-un parc natural din sudul UK.

Aramis(ete) de bunătate

Sunt deja două zile și jumătate de când Aramis lipsește de la masă, prevestire rea. Pun mâna pe telefon, îmi amintesc că acum vreo două săptămâni lăsase o femeie interesată să adopte un câine un bilet. Nu răspunde, reîncerc. Lipsa răspunsului aduce panică, scriu un sms. In fine, aflu din mesaj că femeia a luat cățelul. L-a luat. L-a luat! L-a luat??? Din fericire înțelege că trebuie să o aducă înapoi, dar îndrăzneala femeii este tulburătoare.

A lua pe nevăzute și tăcute din avutul altuia sau a disprețui cinic, înfumurat și crud moralitatea și totodată efortul, încrederea și, poate, viața aproapelui. A fura este tot atât de amenințător pentru libertatea spirituală și fizică a omului pe cât de înfricoșătoare este lejeritatea cu care oamenii tind să ierarhizeze de la banal la monstruos furtul. Cu fiecare „mic” furt se mai cutremură o dată Pământul și mai putrezește un strop de umanitate.

Intâmplător sau deloc întâmplător furtul este subiectul zilei.

Urare

Mă uitam la fotografia de mai sus cu admirație, îmi plăcea pur și simplu, natură moartă îi zice, poate abstract sau, banal, tort. Apoi m-am întors la expresia natură moartă și m-am corectat în gând, moartă, da, dar totuși încă cu viață pâlpâind în ea, în verdele concentrat de sevă al frunzelor, în roșul cărnos, plin al fructelor care numai lipsite de viață nu sunt atâta vreme cât au suficientă putere să deranjeze un sistem digestiv sănătos dacă ar încerca să o facă, în pulberea de cacao de la care mă aștept în orice clipă pe care o răsuflu să danseze în ritm cu fluxul însuflețit care ne îndreaptă mersul, apoi în imperfecțiunile naturale ale formelor reprezentate cărora, ironic, le cinstim și le datorăm recunoașterea perfecțiunii și nu mai zic de tot acel cadru profund organic de galben. Și atunci mi-am pus firesc întrebarea, ce și cât este viabil și vital în existențele noastre care, trebuie recunoscut, au din nefericire adesea aer stătut, șters, neexpresiv, chiar dacă omul inspiră și expiră, iubește și suferă, înțelege și își pierde răbdarea. Intr-adevăr, cât încă există metabolism bazal, există viață, numai că, atunci când sănătatea omului nu-l împiedică pe acesta să raționeze și să simtă, esențial să pară viu nu este activitatea celulară prezentă, ci putința de a-și duce estetic zilele. A-ți duce estetic zilele sau a explora și a extinde constant marginile omeniei cu care sunt binecuvântat. La mulți ani estetici!

Stângăcii literare duioase

Când eram mici și categoric mai aerodina-mici, bunicul ne provoca să ne scriem scrisori, deși ne vedeam săptămânal și locuiam în orașe foarte apropiate unul de celălalt, o apropiere cumva generică, nefizică, mai aproape nu se putea, iar abia peste distanța asta începea lumea largă. Am scris o vreme și asta ne-a creat amintiri încărcate de emoții: de la mândria din cumpărarea hârtiei, plicului și timbrului, la grija alegerii cuvintelor și a formei lor stilistice, apoi la neliniștea de a trece pe partea potrivită a plicului expeditorul, dar mai ales destinatarul — fiindcă mi s-a întâmplat o dată să mi se întoarcă după câteva zile scrisoarea — și neapărat la iminența sosirii răspunsului bunicului și la încântarea de a-i citi vorbele îngrijite, a-i admira scrisul caligrafic și a ne amuza neîndoios de glumele sale adorate și tânjite precum tânjită este pentru un șir convergent limita sa, ha, ha. Mi-am amintit cu duioșie de stângăciile noastre copilărești, insistența de a crea epitete pe bandă rulantă, această cea mai accesibilă și abuzată figură de stil din primele mele încercări de scriere literară. Credeam absurd c-aș fi poet/ de aș găsi alt epitet, era mottoul meu. Literară, neliterară, cert este că în acei ani, pe lângă încercarea de a imprima textului scris un fond artistic satisfăcător pretențiilor de cititor pasionat ale bunicului, îmi era destul de complicat să îi dau scrierii o formă estetică. Scriam urât, indescifrabil ca o hieroglifă. Apoi nu am mai scris, poate că responsabilitățile școlare, poate că vizitele dese, poate timpul care te preface nu neapărat într-un adolescent lipsit de iubire, dar cu siguranță într-unul copleșit de gânduri, emoții, îndrăgostiri, dezamăgiri, deveniri și tristeți, nu am mai scris și cu siguranță ruperea scris-nescris a îmbrăcat cumva în discreție sufletul meu. Ce să spun, măcar știu sigur că a scăzut dramatic procentul de epitete naive ale lumii în vremea respectivă, însă nu aș băga mâna-n foc că ăsta nu cumva constituie un fapt întristător.

Compensări

Pentru cei mai conformiști dintre oameni lucrurile sunt limpezi, unu plus unu fac doi, totul trebuie să se potrivească la linie cu ceea ce au aflat ei în timp, regulile după care se trăiește, judecă, iubește sunt infailibile și date universal. În lumea lor toți seamănă între ei sau tind să o facă, de aceea orice diferență devine extrem de dureroasă. Cel perceput ca disonant trebuie conformat cum se cuvine, altminteri este pedepsit. Din nefericire, odată cu relevarea trăsăturii care-l deosebește de grup începe o devastatoare și întristătoare risipă de forță vitală din toate direcțiile. Se petrec învinovățiri și dezvinovățiri care nu se pot risipi unele pe altele întrucât unele sunt întotdeauna mai multe și mai intense decât celelalte, se caută soluții de supunere sub măști blânde ce mimează prost înțelepciunea sau directe, sincere, ca un fel de ispășire de păcate care nu sunt păcate. Efortul este mai presus de putința omului de a-l îndura, din fericire mai degrabă nu se moare decât se moare dintr-un atare proces. Si totuși, nu așa ar trebui să arate fericirea omului.

Aproape nimeni nu este pe de-a-ntregul conformist, precum arareori se atinge perfecțiunea. Aproape toți suntem pe alocuri conformiști, precum cu toții tragem strigătul vieții mai devreme sau mai târziu după ce ne naștem.

Iată-ne pe noi, binecuvântați cu cantitatea necesară și suficientă de iubire și compasiune pentru celălalt, feriți generic, mulțumesc, de hidoșenia urii, cum câteodată îi cerem orbește fetei să-și plătească extravaganțele de care nu este responsabilă cu supunere și umilință, să-și răscumpere ”abaterile” prin comportament bun și conform, să-și suprime dacă se poate voința obscură, atât de obositor și de imprecis de înțeles. Iată-ne! Conformi și neconformi, epuizați și revigorați, acuzatori și acuzați, prejudecați și raționali, chinuiți și veseli… Dar iubitori în fond și neapărat împreună.

O dimineață

M-a trezit tusea otrăvitoare a copilei, am deschis ochii buimacă de somn, am priceput imediat nepotrivirea dintre impresie și concret, s-a dat ora înapoi. Taci, am mai strigat o dată cu voce joasă și ton poruncitor, iar ea a tăcut. Cum se poate, m-am întrebat iarăși, dar n-am poposit nicio clipă să îmi răspund, știu ce știu sau ce cred că știu, uneori mai nimic. Am ridicat telefonul de pe marginea patului și o secundă mi-a fost ciudă pe toată rânduiala globală pe care internetul o stabilește, mut ora sau s-a mutat singură? Am tras draperiile, perdeaua, am deschis larg fereastra. Negruțu, cu ținută imperială, domnea peste drumul neasfaltat și liziera câmpiei. Aramis, cățelușa cea mai tânără, țopăia din dreapta în stânga în jurul maestrului care o ignora impasibil. Atunci imaginea generică a copilului jucăuș și a adultului placid m-a înduioșat. Pe unde își pierde adultul dorința de a se juca? Câte griji și îngrijorări sunt suficiente pentru a dezlocui înclinația naturală și sănătoasă spre simplitate, ușurătate în a trăi? Care este punctul critic de rătăcire, limita peste care odată trecut devii atât de serios și plin de importanță încât nu mai vezi, auzi bucuria unui copil, cum nu vede, aude un miez de nucă lumina. Ha, ha, m-am gândit la miezul de nucă neîntâmplător. Poate părea stupid sau poate fi o presimțire, dar când mi-am pregătit ieri castronul cu nucile culese acum câteva săptămâni, tocătorul, ciocanul am avut o ușoară strângere de inimă, dar am ignorat-o cu seriozitate și am pornit hotărâtă să sparg nucă după nucă. Desigur că am mai și mâncat, dar s-a întâmplat ca una dintre nuci să mă otrăvească, stârnindu-mi subit o furtună pe interior. Cumva comparația mea spontană m-a întristat mai mult decât aș fi putut intui. Prea-seriozitatea lumii adulte nu poate fi făcută să dispară brutal, cum spargi o nucă pentru a-i savura miezul, mai mult, dacă totuși se întâmplă minunea și dispare brusc, rămășițele spiritului excesiv de autocentrat pot fi fatal otrăvitoare. Dar asta este doar o comparație destul de năucitoare, poate chiar cam neserioasă, să fim serioși.

What makes us human?*

Nu cred că ai cum să scapi de tulburătorul gând, care este temeiul ființării (eu, una, după cum se vede, n-am scăpat), cu atât mai mult cu cât vrând-nevrând te întrebi ce va fi cu copilul tău dizabilitat neuropsihic într-un viitor oarecare. Oricâte socoteli aș face ca să-mi dau un răspuns (în paranteză spun că a întreba și a nu primi răspuns, fie el și parțial sau eronat, este ca o îngustare pulmonară obstructivă acută, așadar pe măsură ce se strâng nonrăspunsurile, se limitează și abilitatea înnăscută de a respira liber) mereu și mereu mi se conturează aceeași idee (n-am îndoială că sunt cumva scurtcircuitată în judecată de ceva biasuri proprii, dar asta nu mă împiedică să scot ideea la iveală) și anume că, oameni fiind, ne naștem pentru a ne trăi deplin umanitatea cu care suntem înzestrați. Aici am vrut să ajung. La aparentul truism că oamenii sunt înzestrați cu umanitate. Desigur că oamenii ca specie se găsesc abia în leagănul devenirii lor din perspectiva descifrării minții care ne face specie inteligentă. Ceea ce este un paradox neliniștitor. Să fii atât de inteligent încât să faci posibilă devenirea la care asistăm și ajutăm, dar să nu înțelegi cum se întâmplă asta. Să intuiești un posibil răspuns, să (pre)simți o cale de urmat. Dar cum ajungi acolo? Imi displac teoriile ce proclamă generic inegalitatea biologică și intelectuală dintre oameni, pentru că orice inegalitate se supune unei ierarhizări dăunătoare. In ciuda complexității de necontestat a facerii omului, ne naștem simpli și singuri. Alăturările cu alți oameni ne complică și ne sprijină. Ei bine, în acest punct văd eu schimbarea tonului vieții noastre. In alăturare, sprijin și încredere. Din acestea ni se compune protointeligența, prin rostogolirea prin lumea cu iubire preferabil, dar și cu neiubire ajungem să căpătăm abilitatea de a intui răspunsuri. Când ajungi la măiestria de a cunoaște (chiar limitat, în definitiv obiectul cunoașterii pare să fie infinit) ar cam fi de dorit să devii recunoscător, nicicum arogant. Asta se întâmplă numai condiționat de îmbrățișarea conștientă a umanității tale. Cumva la asta mă refer când spun că umanitatea omului poate să aibă calitatea de aparent.

*Reflecții asupra acestui articol:What Makes Us Human? The Answer May Be Found in Overlooked DNA – Neuroscience News

Gust astâmpărat

Am plâns în mine când omul care-și construiește casă jos în vale a tăiat fără milă mărul acela generos cu mere cu dulceață ancestrală. M-a durut, fiindcă mi-a amintit de obrajii albi și moi brăzdați de zgârieturile nesăbuite pe care și le făcea singură când era mică. Am urât atunci și acum prefacerile brutale și nepotolite care ne sunt sortite, pentru că ne dezorientează. Dez-orientează. Da, eu cred că ne naștem bine orientați. Inteligenți. Nu mă gândesc la înțelesul clasic al inteligenței, ci la inteligența de ființare care nu ține neapărat de cunoștințele formale însușite. Orientați bine. Indreptați cu inteligență vie, dinamică către răsăriturile noastre. Mereu ne uimește, iar afirmația asta trebuie să fie o aroganță cu care păcătuiesc și păcătuiesc, ne uimește cu simțul spațiului. Vorbesc despre Kiti. Ca o rândunică ce revine după un timp solid și dintr-un spațiu măsurabil cu precizie de netăgăduit în același locșor, ca mânată de simțuri extraordinare sau ghidată de firimiturile de pâine din Hansel și Gretel, ca un supererou din filme Kiti recunoaște locul în care a călcat vreodată. Kiti se orientează către esența vieții ei, către baza trupului și sufletului ei misterios, iar asta este o certitudine binefăcătoare. Si pentru că am pomenit de poveste, în dupăamiaza asta, după ce am împrospătat trandafirii din vază, timp în care am împrăștiat în urma mea petale colorate de trandafiri epuizați, Kiti a venit de la școală și mi-a probat teoria orientării generice, savurând cu naturalețe și orânduială petală cu petală așternute pe parchet.

Ce ai vrea să fii?

Copiii au de mici un joc al lor, ce sau cine ai vrea să fii mai degrabă, iar atunci când îl joacă își oferă două răspunsuri posibile. Ei pot fi păsări, pești, oameni de seamă, lucruri și chiar entități abstracte. Ei socotesc, apoi aleg. Desigur, o fac spre amuzament, dar fără îndoială prin joc se simt, cunosc, înțeleg, apropie, așa că pot sta liniștită, există o ordine logică chiar și în asta, nu trebuie să o inventez eu. Cum ai vrea să te cheme, zice Felix cu foarte puțin înainte ca fratele lui să plece peste țări și chiar mări la job, Benny Kurrell sau KK Bing? Se râde, este o glumă nouă, știm cât de hâtru poate fi Felix. Horică parcă alege KK, că Benny sună cam prostesc.

Sunt cu toatele pregătită, mă bazez pe lista deschisă cu ceva vreme în urmă pe o agendă mare, veche, nescrisă. Il conducem pe Horia acolo, departe, unde pleacă, ceea ce ascunde iscusit emoția firească părintească a adevăratei sale desprinderi. Imi place să cred despre mine că simțul practic cu care sunt înzestrată nu înlocuiește, dar nici nu tinde să înlocuiască simțul estetic și înclinația spre visare. Socotesc cu ușurință și simt cu intensitate.

Simt o mulțumire în mine greu de descris. Imi țin sufletul în vârful unui deget, atât este de ușor! O fericire blândă.

O să-mi fie dor de voi, frații mei! Frații lui rămân acasă, iar dorul meu nu încape în cadru, ce bine!

Fiecare kilometru lăsat în urmă înseamnă un atom dezagregat al sufletului. Bate vântul și spulberă nisipul ce rămâne. Când va începe să se numere în mile, te vei fi obișnuit cu ruperile, ce inteligent se leagă lucrurile!

Ce ai vrea să fii, o gaie roșie elegantă sau o răpitoare rară, singuratică?

Unu, doi, trei… bifez simbolic în agenda rămasă acasă deschisă la lista mea, planul a fost îndeplinit la termen.

Strada. Nu apare foarte clar care este ea pe google maps, de aceea când cobor treptele fac stânga, nu dreapta, cum trebuie. Horia mă corectează, ah, da, acum înțeleg. Mergem cu treabă, dar pasul este lent, de plimbare. Străzile îmi par portocaliu-roșcate de la clădirile scăldate în soarele încântător de septembrie. Hortensii, clopoței, trandafiri, gladiole, petunii înflorite la fiecare pas. Chiar și niște ciudățenii roșii și portocalii în tufe mari ca niște ridichi, ce caraghios! Mă opresc să fotografiez, am o slăbiciune pentru hortensii, cât de tare am tras vara asta de tufa mea cea mai promițătoare de acasă! In capătul străzii se află o biserică evanghelică cu arhitectură gotică, ce reper maiestuos! O admirăm din curtea ei cu flori și nu-mi pot opri gândul anxios, dacă nu aș fi călcat cu propriile-mi tălpi cărările acestei străzi, cât de deformată mi-ar fi apărut noua realitate a copilului meu, cu stânga care de fapt e dreapta și viceversa. Uf!

Treptele. Prin noaptea nu foarte întunecată scara dinaintea intrării nu are contur limpede, este piatră roșie pe piatră roșie ascunsă de lateralele ca niște fortărețe în miniatură, tot roșii. O iau înainte, număr fiecare treaptă, mă surprind puțin îngustimea și înclinația abruptă. Mă surprinde și curajul meu, nu văd prea bine în noapte, știu că unghiurile obscure pot adăposti noaptea pisici sau cine știe ce alte animăluțe. La capătul ei descui ușa de intrare în casă, noaptea miroase bine, a flori și frunze de toamnă.

Reconstituirea. Bun. Penultimul punct- compunerea și recompunerea traseului către viitorul loc de muncă. Horia pe bicicletă, tata la volan, eu pe jos. Zi însorită, caldă, nicio adiere de vânt. Si multe flori în fiecare grădiniță și margine de drum. Explicațiile sunt întoarse pe față și pe dos, mintea trebuie să se adapteze urgent de la și către regulile răstălmăcite ale noii situațiuni concrete în care ne aflăm. Probabil că mă ajută antrenamentul care mă ține în formă fizică bună, dar am așa un sentiment că mă mână mai degrabă o forță vitală nefizică, sunt neobișnuit de entuziastă să merg kilometri (sau mile) pe jos. Si merg. Sunt înaripată de încântare. Mașina nu poate reface toți pașii omenești, nici pe toți bicicliți, astfel Horia mă așteaptă din timp în timp. Mai avem puțin, deocamdată intrăm într-o pădure mărginită de un teren imens cu gazon englezesc perfect întreținut, semnele indică un spațiu de joacă, picnic, sport, relaxare. Pe bună dreptate, am pătruns cu emoția din țara minunilor. Ne oprim, Horia urmărește necontenit fiecare ciripitură, identifică deja specii noi de păsări cunoscute doar din cărți. Eu îmi caut bucuriile mele colorate, flori de pădure, flori de câmp. Facem poze, salutăm respectuos două doamne zâmbitoare. Trecem imediat, ne scuzați! Aș vrea să fie mai întortocheate pentru moment aleile din pădure, dar poate că nu este neapărat de dorit în perspectiva motivului pentru care compunem trasee acum. Ieșim din pădure, dar ecourile ciripiturilor care o descriu se transformă într-o încrengătură de străduțe rezidențiale bijuterie, fiecare poartă numele câte unei păsări. Lăsăm în stânga strada ciocănitorii, o luăm în sus pe strada vrabiei, apoi facem dreapta pe strada mierlei ca să ieșim în linie dreaptă pe strada inovației la locul de muncă.

Ce ai vrea să fii? Un chitarist de jazz faimos, dar sărac sau unul de manele foarte bogat?

Da, fericire. Se trăiește cel mai limpede când vântul sau altceva spulberă toate rămășițele sufletului descompus. Cum ar veni, pe stomacul gol. Fără adaosuri, nici apă, nici pâine, nici dorință. Gol-goluț. Pentru că altfel fericirea stă ascunsă, iar dacă nu o simți, nu este, cum nu este nimic pe lume, nici locuri, nici lucruri, nici ființe dacă nu le leagă între ele sufletele noastre.

Floarea-soarelui. Cam ce faci înainte de plecare. Caut flori proaspete să i le las în vază la plecare. Găsesc floarea soarelui, sunt fericită (asta este alt fel de fericire). Le mângâi, le potrivesc în vaza socotită cu săptămâni înainte să facă parte din tot, le dau apă. Apoi facem o poză, mama, copilul, tata și floarea soarelui. Horia chiar pare Horică în poza care rămâne doar pentru noi.

Cum ne leagă

Există atât de multe bogății neexplorate în afara noastră, dar mai ales în noi! E drept însă că trebuie să atingi un anume grad de înțelepțire ca să poți să le descoperi și să te bucuri de ele. Se petrece la tot pasul enorm de multă acțiune aparent disonantă cu mediul, dar și cu sine, însă eu cred că o percepem stridentă, nelalocul ei mai ales pentru că nu suntem suficient de înțelepți pentru a observa cum și cât de amplu se leagă de cea de lângă ea. Cât de semnificativă este armonizarea asta ascunsă dintre fenomene, simțiri, idei, întâmplări și cât de discret ne determină pe noi, ființe, plante, celule, gânduri, este poate întrebarea căreia îi căutăm neobosit răspunsul.

Am văzut aseară un scurt interviu cu Andre Agassi în care povestea că odată cu Boris Becker, jocul masculin de tenis a cunoscut subit un nivel extraordinar al serviciului de tenis. AA povestea că era pur și simplu copleșit de acest serviciu neomenesc de puternic pe care îl desfășura BB până când. Până când, cu o intuiție miraculoasă, AA a observat o legătură stranie între plassamentul mingii la serviciu și mimica lui BB chiar înainte de serviciu, observație care i-a dat lui AA deodată cheia pentru a para și contracara nemaivăzutul serviciu al lui BB.

Toate aceste neclare, dar totuși autentice legături sunt tot atâtea împrejurări de reflecție și optimism până la urmă. Ne trebuie însă răbdare, fiindcă procesul cere timp, și credință.

Letiția

Până în anii studenției n-am cunoscut pe nimeni cu numele bunicii și, deși pe atunci bunica avea o vârstă obișnuită pentru o bunică de nepoți studenți, am avut mereu sentimentul că numele i-a îmbătrânit cumva înainte și că va dispărea odată cu ființa ei. Desigur că realitatea are deseori aroganța să-ți contrazică intuiția, dar trăirea ta este oricum imposibil de negat, precum nu poți împiedica marea să impresioneze țărmul. Ăsta este motivul pentru care în toți acei ani ai studenției nu i-am spus niciodată cu ușurință Letiției pe nume. Mamaia Letiția îi spuneam bunicii toți nepoții și strănepoții și încă îi mai spunem ingenuu în prezentul impregnat neapărat de rămășițe compacte sau mai zdrențuite ale trecutului. De mai multe ori m-am întrebat de unde i-a răsărit străbunicii mele, o femeie simplă, dar aprigă, dorința de a-și boteza copilul cu acest nume rar și atât de frumos, cred că trebuie să mă lămurească odată tata, dacă știe.

Mamaia Letiția a fost o bunică de poveste, așa cum sunt toate bunicile, iar ce ne spunea absolut de fiecare dată când plecam de la ea, anume că n-am apucat să vorbim nimic unii cu alții, deși doar asta făceam, mai ales după ce am crescut mari, iar magazia, cămara, debaraua, sertarele, lanțul neobișnuit de bogat de chei și altele nu au mai reprezentat centrul universului casei bunicilor, așadar fraza ei memorabilă dinaintea despărțirilor ar putea foarte fidel să îi descrie ambiția care a caracterizat-o mai mult de o sută de ani. Mamaia Letiția a fost, așa cum spunem noi mai în glumă, mai în serios în familie, hameșa desăvârșită, fiindcă rareori ai șansa să cunoști pe cineva cu atât de multă vitalitate și dorință de a fi prezent.

O femeie credincioasă, deosebit de harnică și ordonată, hotărâtă și cu dorință arzătoare de a construi, cochetă și întotdeauna atentă la detaliile estetice ale lumii, curioasă și extrem de optimistă, mamaia a fost esența practică a casei și familiei ei și a reprezentat un om pe care oricine se putea bizui. Mamaia a înfățișat cu multă acuratețe imaginea tipică a femeii ardelene născute după primul război mondial, credincioasă greco-catolică, atașată de locul și obiceiurile natale, dedicată și încrezătoare în familie și educație, atât pentru ea, cât și pentru copiii, nepoții și strănepoții ei. Noi, copiii, am iubit-o și am avut totuși norocul să ne fim aproape unii altora.

Tot ce ne face să ne întregim ca oameni sunt amintirile, frumoase, dar și triste, cum au fost ultimele săptămâni de viață ale bunicii, de aceea nu este deloc întristător că realitatea concretă, seacă, rece ar zice că din bunica n-a mai rămas decât, ironic, numele, Letiția.

Zero-zero, time!

Ziceam în dreptul acestei poze pe facebook că Kiti apără bradul de ea însăși și, chiar dacă o face în joacă și cu zâmbetul pe buze, până la urmă exact asta face, apără bradul de ea însăși (Kiti fiind pisicuța atrasă iremediabil de pomul împodobit), întrucât stă cu spatele la el, iar intențiile ei sunt orientate către noi. Este complicat să te socotești cumva detașat de tine, adică să descoperi și să antrenezi abilitatea de a te apăra de tine însuți. A-ți întoarce spatele, așa cum face Kiti față (mă rog, spate, hihihi) de ținta către care are intenții distructive, nu înseamnă nici negare, nici indiferență, ci un fel de retragere strategică pentru reculegere. Bătrânul și hulitul an a fost predominant un an în care s-a respirat greu. Jur că simt și milă alături de nemulțumirile trecătoare (ooo, ce fericire că au fost doar nemulțumiri trecătoare) pentru acest an care putea să fie foarte bine altul, nu? Si totuși, dacă privesc anul meu 2020 ca pe bradul de Crăciun asaltat periodic de către Kiti, iar pe mine ca pe Kiti, poate că îmi este de folos să îi întorc spatele tactic și să privesc încrezătoare în zarea fără margini, dar numai atunci când nu uit de ce o fac, anume ca să-l apăr. Eu sunt și bradul de anul ăsta, sunt și bradul de anul trecut, sunt toate coniferele care m-au impregnat cu rășina lor vreodată. Bătrânul și hulitul an a fost predominant un an în care am respirat greu. Dar am și râs în hohote, am plâns de frumusețe, am pansat răni, am îmbrățișat oameni și animale, iar toate astea le-am alternat sau suprapus peste anxietatea inspirației insuficiente. Știu că multora le este mângâietoare renunțarea simbolică la anul care trece și dacă cineva înțelege impactul resetării la zero pentru speranță și încredere, atunci aceea sunt eu, pentru că iubesc jocul de tenis, totodată deși mă joc trăind, eu, una, nu îmi trăiesc viața ca pe un joc, la care pot să renunț oricînd, doar e un joc, nu? Ironic sau doar întâmplător, dar nespus de frumos, acum, în timp ce scriu în jurnal, se derulează în playlistul meu variante diverse ale standardului de jazz Perdido, hahaha. Zero-zero, time!

Magii de sezon

Mă gândesc că facebookul, cu arhivele sale din care ne servește zi de zi câte o porție mai dulce sau amară de amintire, ne obișnuiește, probabil involuntar, cu ideea de îmbătrânire. Cu cât înclinația de a ne dezvălui amintiri se intensifică, cu atât devenim mai…înțelepți. Pe de altă parte, toată această aducere aminte ce stă sub titlul ademenitor memories are mai degrabă decât meritul fiziologic, scopul trivial utilitar. Dar nu ăsta mă determină să mă gândesc acum la amintiri. Este marea sărbătoare creștină pentru care fericit suntem împreună zilele astea, iar dispoziția melancolică pentru rememorare este, cred, un fel de sentiment intrinsec al Crăciunului, sentiment din care se nasc toate emoțiile, să le zic, mai concrete, mai direct și mai evident legate de petrecerea timpului familial și familiar al zilelor. Amintirile, aceste construcții prețioase ale minții, construcții solide sau mai șubrede pe schelete de trup și întâmplare, estetizate, dar mai ales concretizate prin parfumul trăirii autentice a sufletului. Cumva, într-un fel destul de halucinant și greoi, toată modernitatea pe care o înfruntăm revoltați sau resemnați sau neutri, da, în ultimul an cu predilecție pe facebook, ne duce rotund pe unde trebuie să ne ducă. Vreau să spun că în ciuda greutăților pe care astăzi toată omenirea le înfruntă ne aflăm încă pe o potecă sigură de petrecere, pentru că fiecare pas și fiecare strigăt pe care le emitem au șansa să se facă amintire, iar ăsta este cu siguranță un mare dar și o minunată promisiune a bucuriei.

Entomologice

De mai multe ori mi-a trecut prin minte ideea unei compensări naturale de care se bucură Kiti, în schimbul deznădăjduitoarei ei rătăciri sociale să fie aproape miraculos înzestrată cu un fel de vedere/atenție telescopică aptă să pătrundă din golul relativ al proximității imediate în golul cel mai golit de caracteristici observabile în mod normal cu ochiul liber. Cu cât imaginea care i se arată se vrea mai generală, mai cuprinzătoare, cu atât abilitatea de a o percepe și a o desluși este mai ștearsă, mai neimpresionantă. Asta este categoric o certitudine, cel puțin la nivelul meu limitat de comprehensiune a unei minți atât de impenetrabile ca a ei. Dar toată energia lumii o petrece și pe ea, cum ne petrece și pe noi toți, om, animal, frunză, copac, celulă, membrană, atom, așadar unde se transformă și în ce se materializează porția ei? Din nou îmi socotesc cu grijă notele în minte (menționez aici că faptul că mi se strâng notițe în minte, uneori de o ordine exemplară, la liniuță, nu poate fi esențial meritul meu, sper că suntem foarte bine înțeleși măcar la nivelul ăsta), deci observ și am grijă să nu observ degeaba că, atunci când lumea simplă înconjurătoare atinge punctul critic de haos, privirea ei (și când spun privire nu mă limitez doar la acțiunea de a vedea cu ochii, ci la toată simțirea și rațiunea cu care cuprindem și deprindem) se rupe (refuz categoric să spun coboară, din cauza conotației de inferior pe care coborârea o are), deci privirea i se rupe de sensul comun atribuit și suferă o focalizare dramatică care îi arată o lume nevăzută sau mai degrabă ignorată a celeilalte realități, cea micro, pe care oamenii s-au dezobișnuit să o mai bage în seamă. Cred că ei îi este aproape imposibil să se întrebe cine sunt eu, adică ea, dar atunci când, de exemplu, se servește singură cu o fărâmitură de pâine din spatele unei furnicuțe, am în afară de veselia pe care comicul situației o stârnește și un fel de mulțumire greu de explicat că ea poate să declanșeze undeva, la un nivel oarecare, dar nu chiar oarecare, un proces rotund, fluid, cu o naturalețe până la urmă binecuvântată, și că, în ciuda tristei evidențe sociale de inadecvare și neacceptare există totuși o armonie, indiferentă la specii și clase, în care și ea trăiește. Genul ăsta de impresii nu sunt pentru mine lecții de viață, ci sunt dovezi de umanitate.

Rest

Când Catinca face lucrurile care ne scot din sărite, evident, ne scoate din sărite și devenim răutăcioși, aspri. Când își arată bucuria prin gesturi tandre și pace în suflet, găsește numai bunăvoință în jur. Ai zice că socotelile sunt drepte și fără rest, ceea ce ar putea rotunji cumva conviețuirea. Numai că mai abstractă decât însăși perfecțiunea unei entități matematice rămâne detașarea dispoziției ei sufletești față de concretul pe care noi, ceilalți i-l oferim. Cu alte cuvinte, liniaritatea dependenței dispoziției ei față de a noastră se dizolvă într-o reprezentare dezordonată, neintuitivă, epuizantă. Dar aceste imparități nu sunt neapărat neobișnuite, ba dimpotrivă, le găsești în toate conviețuirile și totuși.

Octombrie târziu păstrează încă inerția verii aproape uitate deja, zilele sunt calde, însorite. Până și una dintre urechiușele Catincăi este moale, caldă, dar asta n-are de-a face cu anotimpurile și temperaturile lor. Are de-a face doar cu extraordinarul verii din octombrie-târziu ca fata să-și lovească cu sete urechiușa. Zilele astea sunt calde, iar îmbrățișările noastre-molatice și duioase. Tot de la ea către noi se desenează linia, doar că în cazurile astea se socotește un rest. Felix ar zice, un rest bun.

Vinovat

Mi-am amintit de când Felix care era mic s-a supărat odată foarte tare, poate a și plâns, pentru că a întrezărit pe sub pătura fragilă de zăpadă a câmpului urme vagi de verde năclăit, motivându-și supărarea prin surprinzătoarea exclamație, nu vreau să văd. ”Nu vreau să văd”, atât de altfel decât ”vreau să văd”, este pe cât de neașteptată, pe atât de dureroasă când vine pentru primele dăți de la un copil. Când înțeleg că dedesubturile nu sunt doar potențiale mici fericiri, ci sunt neapărat și nefericiri. Nu știu de ce mă gândesc acum la asta sau poate că amintirea vine odată cu contrastul trist pe care-l observ în grădină între vivacitatea florilor de trandafir și întunecimea zilei de octombrie. Dacă textulețul ăsta ar fi un film polițist american, aș încheia cu, the verdict: guilty.

Cuvânt

 

rasarit

 

Prin ce mecanism obscur impresia unui cuvânt rostit într-o conversație se desprinde iar și iar din universul de impulsuri cu care creierul ne este impresionat fără oprire? Cum se întâmplă lucrătura asta neuronală incomprehensibilă prin care umbra codificată a unei vorbe rămâne să își emită ecoul vreme îndelungată? Este comun să auzi, de exemplu, un cuvânt care îți atrage atenția, poate muzicalitatea lui, poate dimpotrivă, poate emoția pe care o leagă el sau chiar reprezentarea sa fizică, iar acest cuvânt să îți atragă spontan atenția către el însuși sau către reflecția lui în emoție, gând sau realitate palpabilă o vreme mai scurtă sau mai lungă. Mă gândesc la toată această măiastră îndrumare intrinsecă a minții noastre cu anxietatea neapărată a timidului aflat înaintea unei mulțimi, dar totodată cu liniștitoare speranță. Nimic pe lume nu pare mai imposibil decât cuvântul pentru Kiti și nu ignor mai nimic când afirm asta, nici emoția, nici performanța probabilă a trupului, nici înțelegerea, nici curiozitatea. Să ai puterea înnăscută să strângi și să iubești cuvinte este pe cât de obișnuit omului, pe atât de extraordinar prin prisma mașinăriei care generic funcționează cumva.

Nu mi-au plăcut niciodată mușcatele. Poate parfumul lor greoi, ca al unei pivnițe umede, impregnate cu microorganisme ancestrale, poate asocierea lor cu otrava pe care o conțin, poate numele de victime perpetue, nu știu. Până la urmă sunt doar niște biete și totuși inofensive flori. Dar nu pot să nu le observ pe la ferestre, terase, în ciuda faptului că nu sunt suficient de generoasă pentru a le aprecia frumusețea care le fac flori.

Am ademenit-o cu un pumn de nisip ca să intre în mare, ea a intrat, dar n-a apucat să se emoționeze, căci nisipul s-a pierdut printre degete în mare

De multe ori îmi trece prin minte gândul că totul este prestabilit pe lume, dar nu este nicidecum un gând mistic, metafizic sau, Doamne, ferește!, conspiraționist. Prestabilit, adică dat, pentru că ce este a fost dat, adică independent esențial de voința noastră sau chiar de efortul nostru, judecat sau, mai bine, prejudecat fără milă ca privilegiu sau defavoare. Desigur că rațiunea cu care suntem fericit înzestrați ne poate evidenția datul în sensul pe care îl dorim sau nu evidențiat, dar nu despre silința pe care o arătăm este gândul meu. Ci despre faptul ireconciliabil că judecata omenească duce paradoxal și decisiv la nașterea prejudecății care tinde să-și suprime născătoarea. Prejudecata este fundamental o nedreptate pe care nu o poți uita niciodată. Este o crimă înfăptuită cu zâmbetul pe buze. Ceea ce mă face brusc optimistă: iată cum evaluez nocivitatea presupusă a prejudecății în dependență directă de emoția iscată. Iată-mă socotind rațional emoția ca relevantă și revelatoare a unei stări de fapt. De aceea mă tot vede lumea când și când strigând, ”hai să ne emoționăm!”

 

WhatsApp Image 2020-08-01 at 16.42.51

 

Geo-metrie de impresie

Unui om cum sunt eu nu îi trebuie vacanțe pentru a se rupe de viața lui monotonă, aglomerată, nesănătoasă, detestabilă timp de două săptămâni pe an, pentru că, mi-este limpede ca apa unui lac de munte, dacă omul este timpul său pe lumea asta, atunci el este mai degrabă acela din restul de cincizeci de săptămâni, decât celălalt. Nu mă interesează să îmi descriu și să-mi evaluez acum monotonia, aglomerările vieții și nici în ce fel acestea pot părea nesănătoase sau chiar detestabile unei priviri întâmplătoare din exterior sau mie însămi (cel puțin pe alocuri), dar mă gândesc la timpul vacanței nu ca la un timp al deconectării, ci, dimpotrivă, al conectării. Prin natura a ceea ce sunt și a spațiului pe care îl pot influența și chiar îl influențez am bucuria de a mă putea socoti într-o binecuvântată cvasiconstanță emoțională, iar asta nu înseamnă o neutră și în cele din urmă epuizantă plictiseală, ci o împăcare cu excesele și lipsurile neapărate ale vieții. Din perspectiva asta, omului norocos îi este mai lesne înțelepțirea decât celui nenorocit. Ziceam despre timpul conectării și mă gândeam la vacanța în care ai privilegiul să simți mai de îndeaproape impresia Pământului asupra ta, mai concret la absolut miraculosul, esențialul și de neuitat miros sărat, inepuizabil, vital al mării.

PS Margareta sălbatică din fotografie se găsește din abundență pe câmpul pe care suntem așezați în partea asta de lume, iar mică și nemeritat invizibilă cum (nu) apare înaintea privirilor noastre ea are o atingere paleativă pentru dorul de mare ce se va adânci în anul pandemiei de impresii.

 

WhatsApp Image 2020-07-15 at 09.28.55

2 aprilie 2020

 

91942852_597072697546569_5040778217942679552_n

 

2 aprilie 2020 este o zi care seamănă cu ziua de ieri și cea de alaltăieri, poate și cu cea de mâine pentru cei mai mulți oameni de pe Pământ. Unii spun că pentru familiile în care trăiește un om cu autism această zi nu diferă mult față de oricare zi, din oricare lună și oricare an și din anumite unghiuri de vedere chiar așa stau lucrurile. 2 aprilie a fost desemnată ca ziua autismului, mai exact o zi sărbătorită internațional ca zi a conștientizării limitărilor cu care familiile noastre se confruntă.

Scriu astăzi, nu atât pentru că este ziua autismului, (cred cu tărie că pentru o conștientizare sănătoasă nu ajunge o zi pe an, nici două sau o sută), ci scriu pentru că simt cumva că prin comparația celor două fenomene de izolare, cea generală directă forțată de pandemie și cea indirectă dată de discriminarea persoanelor afectate de autism și a familiilor lor, discriminăm noi înșine atât de multe alte categorii de oameni forțați în viața obișnuită la felurite izolări. Izolarea în lumea pe care trăim nu este specifică autismului, dar dificultățile de învățare sunt, cum sunt și comportamentele repetitive, restrictive și greutățile în comunicare. Din izolarea tulburătoare a anului 2020, oamenii nu vor învăța mare lucru despre noi, familiile cu autism, întrucât, dacă perioada nu va fi prea lungă, vom uita curând, iar dacă rămânerea acasă se va prelungi, ușor-ușor ne vom adapta la traiul echilibrat cu noi înșine și cu restul lumii prin vizorul virtual.

Altfel spus, nu consider izolarea noastră, ca familie cu autism, impusă aleator de ceilalți și de noi înșine, ca fiind cea mai stringentă și mai apăsătoare dintre problemele pe care autismul ni le arată, fiindcă a învăța să ne arătăm lumii în împrejurări inedite nu este nici pe departe cea mai dificilă învățare la care condiția aceasta ne obligă.

 

Ce facem noi? NU NE IZOLĂM de bunăvoie! Nu le permitem oamenilor pe care îi întâlnim să ne discrimineze, vorbindu-le despre noi, apropiindu-i cu prietenie, înțelegere pentru teama lor, fără ură. Ajutând pe cei care pot să facă mai multe decât noi cu participare la acțiunile lor, donații, implicare, susținere. Făcând lucruri, de exemplu organizând acțiuni caritabile în timpul cărora oamenii află despre noi. Si nu în ultimul rând IUBINDU-NE pentru că suntem așa cum suntem.

Despre minuni

Când ajung să îmi doresc să se înfăptuiască o minune, minunea încetează să mai existe. Minunile sunt surprinzătoare, limita minții sclipitoare apare când crede că își închipuie minuni, iar sufletul se usucă odată cu pasiunea cu care-și dorește să i se întâmple. Dacă e să fie minune, atunci va fi neanticipată. Este tristețe în lipsa minunilor din viață? Cred că da, cum tristețe este și fără poezie sau muzică, dar să nu ne întristăm, minunile există! Numai să nu fiu atât de nesăbuită încât să vreau să le fac să fie, zic. Iată-ne dis de dimineață, pe copii și pe mine, terminând oarecum brutal vacanța, fiindcă a ne prezenta la spital la prima oră, în prima zi după vacanță, nu este cea mai prietenoasă petrecere de stări, așadar întâmplându-ne însoțitorii lui Kiti, așteptată pentru o serie de analize medicale inedite pentru ea. Mărturisesc că sunt atât de sigură pe dragostea pe care le-o port copiilor mei (pentru că țesuturile mele sunt împletite cu ea), încât nu-mi fac așteptări din încercările prin care ei trec. Când le e bine, bucuria lor e bucuria mea, când le e mai greu, mă apasă egal. N-am așteptări, fiindcă întotdeauna am primit extrem de binele cu recunoștință, dar și cu prudență. Cam știu ce pot să primesc, pentru că mă pricep la socoteli. Apoi se întâmplă minunea. Am spus că n-am gândit-o, că altfel n-ar fi minune. Kiti se întinde cu trupul ei frământat pe patul de consultație, lipește capul și spatele extins perfect de perna patului, lasă brațele să-i curgă natural pe lângă trunchi și primește senzorii aparatului pe piele de parcă arcul pe care trupul ei îl constituie în orice clipă a dispărut, iar atingerile necăutate nu au fost niciodată brutal respinse. Mai încolo își oferă brațul pentru a fi deschis pentru prima oară în viață, așteaptă cu privirea lipită de furtunașul prin care i se scurge o mostră de vitalitate, arată atât de neașteptată înțelepciune încât aproape că ne spune condescendent, citiți-mă, dar să știți că nu este decât o notă superficială despre mine acolo. Când se termină totul, se ridică și ne urmează. Pornesc motorul și mă gândesc că o clipă dacă aș fi sperat la asemenea comportare, n-aș mai fi trăit minunea.

 

81665321_563024034543398_5367119535423881216_n