Bun, bună, bune, buni

O revelație: ne naștem întâmplător, creștem și ne prefacem în viețile cu care ne-am trezit că trebuie să facem ceva, facem o seamă neînsemnată sau mai însemnată de lucruri pe această lume, de cele mai multe ori după niște canoane destul de aleatorii din perspectiva faptului că nu le înțelegem de la început, devenim sau ne străduim să devenim nu e prea clar ce, apoi punem noima vieții și a întregii noastre deveniri sub semnul întrebării. Sau nu. Mă gândesc la renunțările mele și aș putea să o fac cu disperare. Sau la limitările mele care nu sunt neapărat rezultatul nepăsării sau al lenei. Apoi mi se oprește gândul la toată suferința pe care o întâlnesc mai mult decât aș face-o în alte împrejurări și la fiecare chip care mi-a împărtășit-o chiar fără să o știe. Apoi am impresia că știu de ce trăim pe lume. Bunătatea! Pentru a fi buni unii cu alții, de-asta suntem pe lume!

70993306_10220074028631083_805288994857287680_o

Rochia

69640101_2373817142873848_4864136795857616896_o 69341176_2370738639848365_5123453778590171136_o

 

A fost odată ca niciodată.

Nu sunt superstițioasă, nici măcar impulsivă nu cred că sunt, deși în clipa în care am văzut-o, am știut că îmi va deveni cumva foarte apropiată foarte curând.

Îmi vine caraghios în minte caracterizarea personajului, lecția repetată conștiincios de Horică la vremea ei, atunci spunea ceva despre caracterizare directă și indirectă, și nu pot să-mi rețin tentația de a mă întreba, oare cine îmi binecuvântează mie direcția încât mă lasă, direct sau mai indirect, să cred că îi pot surprinde uneori fetiței noastre lumina? De data asta, indirect.

Totul a început cu o carte-bijuterie sau mai bine cu ”cartea-sipet sau cartea de lux. Stiți cumva ce înseamnă o carte de lux? Nu o carte care costă mult, ci o carte care prinde lumină (lux în latină). Căci într-adevăr, cartea aceasta prinde lumină-lumina unui rai prea-aproape nouă, pe care ne prefacem zilnic că nu-l vedem. Raiul minții celor cu gândurile urcate sus, rămase uitate pe poliță la Dumnezeu. Un rai rar”. Am citat din prefața cărții ”Vezi și tu ce văd eu?”, scrisă, dar mai ales desenată de Roxana Ene în colaborare cu copiii implicați în proiectele ROXY & KIDS ART. In cartea editurii Frontiera, Roxana ne-a mărturisit grafic ceea ce a înțeles din confesiunile copiilor cu gânduri și trăiri tainice cărora le-a stat discret în preajmă și pe care i-a ascultat.

De multe ori în basme eroul-prinț se luptă cu forțele răului pentru a-și dovedi curajul și pentru a-și cuceri prințesa. Dar în povestea mea prințesa sunt eu, iar eu nu trebuie să fiu cucerită de rochia căreia i s-a imprimat atingerea pensulelor mânuite de copila noastră și traduse de Roxana, ci eu TREBUIE să fiu locuită, măcar câteva clipe, atât cât ține o poveste, ca aceasta.

Suntem în toiul pregătirilor pentru nuntă. Imbrac liniștită rochia-bijuterie, rochia vorbitoare, rochia cu inimă de parcă m-aș înfășura în joacă într-un șal de mătase. In spatele ușii dormitorului unde mă îmbrac, cei doi băieți mici chiar se joacă zgomotos, vorbele și râsetele lor sunt date de la sine, nu există să nu le înțelegi. Catinca se află în altă parte a casei și totuși e cu mine, aici, mă ține delicat, dar ferm, cum știe atât de bine, în îmbrățișare. ”This is my confession./ My heart is now at peace.”, scria Roxana Ene lângă pictura Catincăi reprodusă în carte, și nu sunt sigură că atunci știa cât de mult tânjește Kiti după inimi, felurite inimi. Despre mine, ce să mai spun? Sunt deja binecuvântată cu multe inimi și tot lacomă mă știu. Dar nu în clipa asta! Nu, acum sunt plină, completă, iscusită, fără cusur.

Plecăm spre nunta despre care nu mai sunt sigură a cui este, fiindcă, știți, a fost odată ca niciodată.

 

M-a trecut gândul că dacă râd din inimă, cum fericit mi se întâmplă, este imposibil ca timpul să poată fi socotit pierdut

Poate mi-a lipsit încrederea sau poate mi-a displăcut pur și simplu să-mi enunț principii ferme de viață, cred că intuitiv m-am temut de absolut și de toată perfecțiunea pe care absolutul o presupune. Admiram în secret pe câte vreo fată, căci ele mai ales, fetele, îmi păreau atât de împlinitor cunoscătoare ale sensurilor vieții, pentru câte o convingere fermă cu care se mândrea și care o transforma în sinea mea într-un model de moralitate și maturitate de care eu nu mă simțeam în stare, cel puțin pentru o vreme o admiram, ca mai apoi, în acord cu modestia principială care mă acorda cu mine însămi, să-mi refuz conștient admirația aceasta necondiționată, în definitiv, nu degeaba mă întrebam câteodată insistent, înnebunitor cine sunt eu să vreau să mă identific chiar și pe o bucățică minusculă cu perfecțiunea. Dar astea au făcut parte din tulburătoarea, dar silențioasa mea prefacere adolescentină. Nici astăzi nu funcționez după niște reguli infailibile, pentru că, simplu, așa ceva nu există, și totuși, pe măsură ce mă deștept, o deșteptare care nu este întru totul meritul meu, observ cum întâmplarea vieții mele și numai a mea îmi modelează surprinzător de categoric impresiile și baza intimă de judecată a lucrurilor. De-asta mă tot gândesc că timpul, așa inflexibil și categoric cum îl aflăm, are totuși grația să ne prefacă din sceptici în credincioși, ceea ce, o spune cineva obișnuit să întrebe până la epuizare, este un dar. La asta mă gândesc acum, că timpul de fapt nu se poate pierde.

 

67656840_10219737402095630_3555193680736288768_o

Observație

Kiti are optsprezece ani și un preaplin deznădăjduit de energie. Inițial am vrut să spun în loc de energie, întrebări, un preaplin de întrebări, dar ăsta, preaplinul de întrebări, chiar dacă are ca efect direct energizarea, duce totuși către rezolvări mici de situații și clarificări. Pe când așa… N-am îndoială că mare parte din energia omului este menită gândului și transpunerii de care suntem capabili și de care depindem dintr-o stare într-alta, dintr-un timp într-altul prin imaginație și cu ajutorul memoriei. Nu scriu astăzi pentru a deplânge posibila poticnire într-un haos imposibil a gândurilor Catincăi, fiindcă, deși este posibilă, n-am niciun indiciu de probabil sau improbabil ale unei atari dezordini. Din fericire.

Și totuși. Deși frații ei o tachinează duios pentru vârsta pe care abia a împlinit-o și, chipurile, n-o demonstrează, eu pot să-i întrevăd cumva pe sub disperarea cu care ajunge prea des să ne umple și pe noi, răsturnând nefiresc echilibrul pe care ai putea să îl aștepți, și anume o singură disperare trebuie să fie cel mult egală cu patru sau mai multe împăciuiri, deci pot să întrevăd în dinamica epuizantă a trupului ei, fără urmă de misticism, un ghidaj subtil al gândului gândit rațional după standarde știute și simple, atât de simple cât să fie confortabile și, deci acceptabile pentru majoritate, către ale cărei apropiere și aprobare tindem măcar pe alocuri.

Uneori avem atâta inteligență emoțională câtă ne trebuie ca să observăm.

 

62583750_10219308907343529_1251912864327794688_o

 

 

Nu știu

Intr-o neîntreruptă proximitate emoțională cu copilul cu autism, preaplinul sufletului părintesc își împlinește menirea, fiindcă îl protejează, transferându-i rațiunii misiunea de a da explicații „logice” acțiunilor și reacțiunilor misterioase ale copilului. Este foarte tulburătoare acceptarea atât de multor necunoscute, cu atât mai mult cu cât internetul accesibil dă ușor iluzia cunoașterii, așadar „vina” de a nu ști de ce sau pentru ce se întâmplă lucrurile devine și mai apăsătoare. Desigur că intuitiv, dar și ghidat de teoriile științelor sociale ne explicăm motive și funcții ale unor comportamente, numai că, privită de undeva de sus, viața familiei acestui copil arată hăituită, pentru că oscilează în permanență între a încerca să înțeleagă și a își da frâu liber emoțiilor, adică se află generic în epuizanta stare de fight or flight. Mai este totuși o cale, posibil vindecătoare, anume resemnarea în condiția inexorabilă a necunoașterii. Nu știu de ce faci așa, dar poate o mângâiere te ajută. Nu știu dacă visezi noaptea, dar poate că vacanțele împreună îți lasă imagini frumoase în amintire. Nu știu mai nimic despre cum ți-e ție bine pe lume, dar poate că îmbrățișările noastre sunt terapeutice. Nu știu.

 

61888083_290646868348264_8361186502125813760_n

Intre margini

Adevărul este că iubesc să am spațiu, sunt o timidă care nu suferă de timiditatea ei. Spațiul care mă poate ține într-o relativă fericire este distanța propriu-zisă pe care prefer, când este posibil, să mi-o iau față de tine și tine sau timpul pe care-l întârzii intenționat ca să pot spune, face, simți sau liniștea pe care mi-o construiesc ca să-mi ascult neliniștile sau mișcarea adesea nearmonioasă pe care mi-o impune copila ca să fie fericită, un fel de dans sucit, in(de)finit pe care, recunosc, îl dansez destul de ușor, slavă Domnului. Despre dansul ăsta extatic sau mai bine razna vreau să scriu acum, dansat aseară la concertul unde am îndrăznit să ne iau împreună, sătulă de lăsat în urmă trupuri și suflete. Nu este neapărat o fericire să ai locuri sau rânduri libere la concerte, dar de data asta lucrul ăsta n-a contat cred dată fiind imensitatea sălii de spectacol, mai ales că doar cele mai îndepărtate locuri, rânduri, nu multe raportat la toate, au stat libere. Sau aproape libere, pentru că am luat-o pe Kiti și am urcat departe, doar noi două, să ne dansăm în voie la figurat, dar și la propriu dansul ăla poate mai greu de înțeles sau chiar disturbator pentru mulți, că e cu alternanțe amețitoare minor-major, contrapuncte, covrigi de buzău, lichide, infinituri, patos, contraste, dar și niște armonie mainstream, că fără ea te trezești hulit de cei aflați după marginea în care te-ai pus.

 

PS: mulțumiri și recunoștință organizatorilor concertului pentru delicatețe. ❤️

 

 

72B18638-18CD-4D84-B11B-54EFD54F14F2

Cum supraviețuim în mai multă pace

Se pot face mai multe lucruri pentru îmbunătățirea vieții persoanelor cu dizabilități este și concluzia workshopului Accesibilizarea activităților culturale susținut de Roger Ideishi. Intr-adevăr, se pot face, dar cine să le facă în afară de noi, cei aflați în legătură directă cu dizabilitatea?

In timpul discuțiilor libere de la finalul workshopului, domnul Ideishi ne-a spus despre un anume eveniment cultural cu adevărat incluziv ce a avut loc în Washington DC, la finele căruia spectatorilor nelegați în niciun fel de dizabilitate li s-au pus mai multe întrebări printre care și dacă vor mai reveni la astfel de evenimente culturale incluzive. Aproximativ 70% dintre cei întrebați au răspuns că, în ciuda faptului că s-au simțit bine la eveniment, nu vor mai reveni în asemenea contexte culturale incluzive. Cei 30% rămași și-au exprimat dorința de a reveni, iar motivele pentru asta au fost diverse. Inițial acel procent mare de 70% m-a șocat, pentru că pot să presupun că din start cel puțin câțiva dintre cei 70 din 100 de oameni știau și au fost mai mult decât curioși să experimenteze participarea la un asemenea tip de eveniment, așadar se așteptau să întâlnească dizabilitatea îmbrăcând carne și oase. Si totuși ei nu mai vor să revină. Dar Roger m-a liniștit imediat, „but it’s ok not wanting to come back”. Si apoi am reflectat, într-adevăr este în regulă ca mare parte dintre oameni să nu dorească să ne mai întâlnească vreodată, iar asta dintr-o seamă de motive. Cheia problemelor noastre complicate stă însă și în mâinile acelei mulțimi impresionante în cele din urmă de 30% dintre oameni, cei mai impresionabili, mai binevoitori, mai atenți la nevoile celor din jur dintre noi. Cu aceștia trebuie să ne împrietenim, pentru că ei oricum se simt solidari cu noi, lor trebuie să le dăm încrederea noastră secătuită de o mie de dezamăgiri punctuale și generale, pentru că ei se vor îngriji ca frații de noi.

Cum dăm de ei, prietenii noștri? Cum am dat și până acum, fiind fiecare dintre noi avocații copiilor noștri, dacă nu ne țin puterile de mai mult, iar dacă ne țin, continuând să ne găsim ocazii mai mici sau mai mari în care să ne facem auziți, inclusiv condamnând actele discriminatorii și insistând să cerem dreptate legală.

Am vrut să punctez lucrurile astea pentru că epuizarea ne aruncă adesea pe buza prăpastiei, a depresiei, a cineștie cărui alt balaur tocmai fiindcă poate părea șocant, așa cum mi-a părut mie, să întâlnești la tot pasul pe câte unul dintre cei 70% sau, mai rău, pe câte un răuvoitor. Dar totodată este reconfortant gândul că printre noi, și nu chiar extrem de rarisim, se află și acei oameni calzi, empatici, gata să fraternizeze cu noi, într-un fel salvatorii noștri. Mulțumesc!

 

53806399_10218555461907864_9180411527692288000_o

Xoco sau câinele cu numele unei băuturi energizante aztece

Era seară târziu când am ajuns să urcăm dealul pe care ne stă casa, dealul pe care eu, una, nu pot să-l urc cu bicicleta și dealul pe care Xoco, împreună cu partenerul ei, Negruțu, îl urcă și-l coboară de aproape fiecare dată când venim și plecăm de-acasă, în întâmpinare, o întâmpinare ca o răsplată, deși iubirea nu trebuie răsplătită sau poate că trebuie totuși, dar suntem prea stângaci ca s-o facem cum se cuvine noi, oamenii, nu ei, câinii. Dar în acea seara târzie Xoco n-a coborât dealul, ca apoi să-l urce la loc cu noi, cum face ea, și nici Negruțu n-a făcut-o. Totuși, când ne-am apropiat de casă, am zărit-o din mașină, s-a ridicat din culcușul din grădinița mea luxuriantă, culcuș pe care doar iarna i-l îngădui, și a pornit-o pe alee oarecum împleticindu-se. Am parcat mașina și am scos copiii, cam un minut ne-a luat, apoi, ocolind mașina am dat cu ochii de Xoco, trântită brusc la pământ, și un sentiment înspăimântător ne-a cuprins instantaneu. Felix a început să plângă, iar eu am început să plâng. Xoco, Xoco, am strigat-o amândoi, iar biata cățelușă ne-a privit cu ochii ei calzi cum e bucuria, ridicându-și capul perfect de pe pământ. Poate că se va face bine, l-am mângâiat pe Felix și m-am mângâiat cu niște speranță, doar trecuseră doar doisprezece ore de când medicul veterinar îi pornise tratamentul medicamentos. Să ne bucurăm că analizele de sânge au infirmat diagnosticul de „viermi la inimă”, cum s-a exprimat doctorul, un diagnostic crunt după cum ne-a explicat veterinarul. Teribilă plasticitatea acestei expresii, „viermi la inimă”, viermi la inimă, viermi și inimă, de când am auzit-o nu-mi pot potoli groaza de a-mi imagina acele ființe dezgustătoare mâncând dintr-o inimă palpitând genetic, dar și învățat, de fapt mai mult mă chinuie gândul unei maladii cronice, ireversibile ce devastează atât de crud o inimă care iubește, o inimă de câine. Dar Xocoatl nu are viermi la inimă, în plus, nu cred că se va lăsa doborâtă de boală această cățelușă perfectă, cum spune Felix despre ea, cu nume de băutură din cacao și vanilie și alte mirodenii exotice făcută de azteci tocmai împotriva epuizării, nu-i așa, Felix?

 

53421947_419444285477879_7171487922707759104_n

Metamorfoze

Simți să te lamentezi și o faci plângând de-ți sare cămașa de pe tine, de ce, de ce nu-mi dai pace măcar acum, când mă simt ca dracu, de ce mă chinui cu și mai multă ardoare decât o faci în mod obișnuit? Plângi în hohote și abia te ții după copilul-locomotivă ca să-l împiedici să mute dulăpiorul din hol și fotoliul din camera de zi, să îți arunce perna pe care îți sprijini dureros gâtul înțepenit atunci când ai liniștea să o faci, să îți arunce în poală ca pe niște ofrande ghetele murdare de la ușă sau altele asemenea. Iți pui singură cu glas tare iarăși aceeași lamentabilă întrebare, de ce, de ce, deși nu aștepți decât o palmă invizibilă care să-ți închidă gura aia plângăreață odată, deci te compătimești și te dușmănești deopotrivă. Apoi cazi extenuată în fotoliul fără pernă și nu-ți mai pasă de nimic în afară de integritatea fizică a copilului tău exaltat, apropii pleoapele între ele ca și cum tragi cortina între două acte și îți lași plânsul să se consume liniștit până la ultimul suspin. Copilul-locomotivă dispare înainte ca tu să-ți dai seama, chiar dacă o urmărești pe sub gene, se așază ingenuu lângă tine ca și cum e un fluture delicat abia metamorfozat dintr-o omidă. De parcă n-ai fi plâns destul, plângi încă puțin, de data asta fără lamentări și fără dușmănie, doar cu duioșie. Trăiești deodată atât de mult calm încât te rupi ușor de realitate, chiar dacă concretul clipei este fericit. Ațipești ușor și te trezești în câteva clipe de parcă n-ai fost tu aceea de dinainte. Iți spui, ce fericire totuși că nu suntem singuri pe lume și ai grijă să nu uiți cât de fragil ne poate fi echilibrul.

 

50921789_2143603369237146_2626219196941336576_n

Limba maternă

Kiti vorbește românește, zice Felix, fiindcă Kiti îi cere răspicat, apă. Kiti nu doar că vorbește, ci o face în limba maternă (deși nu-mi pot opri impulsul de a contrazice puțin explicația cunoscută a expresiei limbă maternă, pentru că, iat-o pe fata noastră, carne din carnea mamei sale, care, în ciuda a ceea ce spune Felix mai sus, dovedește fără echivoc că limba ei maternă are vag de-a face cu vorbirea propriu-zisă sau cu lexicul limbii, aceasta îi este mai degrabă o colecție misterioasă de înțelesuri inefabile, un glosar nescris și unic de noime și tâlcuri, închid…), așadar graiul fetei negrăit se face difuz auzit (ea articulează stângaci cu multă strădanie banalul „apă”), iar Felix îndeasă cu generozitate într-un singur cuvânt de pe lume întregul vocabular al limbii noastre. „Kiti vorbește românește”, spune Felix și atât cât de mare este nepotrivirea dintre obiectivul și subiectivul copilului care observă este și dragul pe care calitatea de matern ce mă compune mă umple subit.

 

 

 

50428399_356082978280149_6682481187111305216_n

Dare de seamă

Cere (uneori cu disperare) să-i imprimăm pe mâini tatuaje, nu arată vreun interes special pentru anumite imagini, chiar se mulțumește, când ne e răbdarea depășită de insistențele ei stridente, cu mâzgăleli grăbite ce ies din exasperarea cu care nu ne putem, desigur, lăuda și din pix, cariocă sau ce se mai ivește la îndemână, în afară de rarele chei sol și floricele sau și mai rarele desene diverse pe care imaginația le naște când are timp eu îi desenez inimi, inimi mari, inimi mici, inimi cu rotunjimi perfecte, inimi înlănțuite, inimi simetrice, inimi izolate, inimi pline, inimi conturate, inimi răvășite, inimi line, inimi frânte, inimi duioase, inimi fremătătoare, inimi rigide, inimi albastre, inimi albe, inimi transparente și mai ales inimi transparente, fiindcă chiar copila însăși mi-a deslușit taina de a dărui transparent sau invizibil sau inaudibil sau imperceptibil sau inodor sau insuportabil din inimă sau măcar așa am ajuns să cred, că am înțeles, ceea ce e cam același lucru în definitiv, desenez mii de inimi pe mâinile ei inimoase și ritmic bătătoare, niciodată liniștite cum neliniștită trebuie să fie o inimă, nu neapărat o mână, desenez ca-ntr-o transă sau o experiență mistică de auz în surzenie sau vorbire în muțenie, desenez, ce să fac?

 

thumbnail

Minunile de care nu avem nevoie

Zicea într-o carte un mare scriitor că omul este nefericit pentru că nu i se întâmplă măcar de două ori pe zi câte o minune. Cred că nefericirea omului are mult de-a face cu nesiguranța și cu ubicuitatea caracterului său părtinitor. Să ai parte în permanență de franchețea celor apropiați, în ciuda faptului că aceasta te poate neferici temporar, iată poate o cale paradoxală către fericire. Când ai parte în fiecare zi de momente izolate sau mai extinse de sinceritate dureroasă din partea copilului afectat de autism, tinzi să-ți plângi amar nemulțumirea, să implori să se înfăptuiască minunile de care crezi că ai nevoie, dar asta numai pentru că tu nu înțelegi din ceea ce copilul face decât o mică parte, anume cea care te defavorizează pe tine. Sinceritatea oamenilor din jur este idealul, dar artele și literatura în mod special o împlinesc cu mult succes.

 

 

48397810_943245422732380_400054449613045760_n

Un sfârșit de sfârșit de săptămână cu caracter

Kiti este pregătită pentru școală, urmează să mă aștepte pe mine să fiu gata. Are locul ei de așteptare în dormitorul nostru, un scaun lipit de unul dintre pereții unui colț de cameră. La colț este doar o întâmplare sau nici nu știu dacă să mai cred în doar întâmplări. Măcar stă cu fața spre dormitor, vede tot sau, mai bine, vede tot ceea ce vrea să vadă. Pe noptiera din partea mea de pat zac într-o discretă dezordine un teanc măricel de cărți, o sticluță goală de antiacide, o lampă, un butoiaș de apă gol, un săpun din lavandă împachetat, o copertă de carte și, ascuns sub ea, un elastic negru de păr. Kiti n-are liniștea promisă de respectarea rutinei, nu-mi mai recunoaște pe moment autoritatea, ea îmi dă mâinile întinse a disperare la o parte cu un gest ferm și-o încleștare de maxilare, trece de mine și se repede ca o fiară să scoată elasticul de păr rătăcit pe noptieră de sub coperta de carte și să mi-l dea mie. Eu îl refuz înciudată, dar recunosc îndată sentimentul de supunere, m-a mai năpădit desigur și-n alte împrejurări, primesc elasticul de la copilă și mânioasă îl arunc peste cap departe. Kiti se recompune trup și suflet. Abia acum simt că se termină weekendul, chiar dacă mie îmi rămâne sufletul puțin în urmă.

47429499_10217767947420494_7641288969010806784_o

Unicitate

Mă înduioșează mirarea copilului, oare mai există pe Pământ măcar un singur om care să asculte în clipa asta ce ascultăm noi acum? El este îndreptățit să-și pună întrebarea, pentru că ascultăm un album nu foarte cunoscut de jazz din 1961. Nu doar raționalitate dovedește, ci Felix este tulburat sufletește și îl înțeleg destul de bine. Omul fizic nu mai există, dar spiritul său nu poate și nu trebuie să fie uitat. „Oare mai există cineva pe lume” nu cere din partea copilului un răspuns negativ, ci dimpotrivă. Începe o piesă lungă, așa cum îmi place mie, să pot să mă las copleșită de ea fără teama că se va termina, să pot să-mi iau timp să înțeleg câte ceva din ea, să pot să fiu fericită. Pe Felix îl sperie doar puțin primele acorduri, dar îi promit că îi va da o stare bună teama după ce se va săvârși și mă țin de cuvânt, deși n-am pentru asta niciun merit. Este multă complexitate în muzica asta, nu știu de ce îmi amintește de un curs-sperietoare de ecuații diferențiale din facultate. Iar gândul ăsta ne salvează subit sufletele amândurora, lui Felix și mie. Imi duc gândul cursului de matematici superioare mai departe și știu imediat că această muzică este, trebuie să fie un curs, ea însăși, la o facultate pe Pământ, un curs complicat, atrăgător totodată, un curs care este predat exact în această clipă unor oameni pasionați, cum suntem pe cale să devenim și noi. Înțelegi, Felix, că nu suntem singurii? Mulțumesc!

 

47388972_10217753445337951_7597442124627312640_o

Mânios, da

Mă învârt în bucătărie cu Dilema veche făcută sul în mâna mea cea mai nervoasă, urmăresc o muscă sau poate două. Kiti stă la masă pe locul ei, cel din mijloc, mă urmează îndeaproape cu privirea. Ușa este încuiată cu cheia 12, una dintre cele trei înnodate pe un șiret bleumarin, chei fără de care cu toții (mai puțin ea, firește) suntem incompleți. Ca o paranteză, visez la un sistem de blocare a ușilor pe bază de amprentă, voce, zâmbet, puls, orice, numai să nu mai depindem de șnurul cu chei care mereu se rătăcește. Deci urmăresc o muscă și, chiar dacă nu mă văd, îmi pot imagina mimica fioroasă după valurile de furie ce mă traversează dinspre suprafață spre adâncuri, valuri ce-mi lasă chipul brăzdat și sec ca țărmul după retragerea apelor din timpul mareei. Bodogănesc și dau ocol bucătăriei cu arma în mână pe care o folosesc cu ură, cum se folosesc în general armele, și mă străfulgeră revelația ridicolului a cărui protagonistă sunt, dar asta nu mă oprește. Kiti continuă să mă privească curioasă, ceea ce este oarecum neobișnuit să se întâmple acolo, în bucătărie, iar atenția ei mă tulbură. Mă las deodată inundată de emoție, scap ziarul din mâna care nu mai simte brusc nervos, las muștele să cadă singure în lapte și pornesc în a mă compătimi de una singură sau poate nu doar singură. Mă torturez întrebându-mă, oare cum mă vede Kiti în reacțiunea febrilă, oare curiozitatea exprimată în privirea copilei mai devreme înseamnă recunoașterea furiei cu care și pe ea o onorez uneori, ca pe muscă, căci nu are cum să nu îmi știe mânia, fanatismul cu care îi interzic atâtea și atâtea acțiuni. N-am încotro, îmi înghit în silă meschinăria ce mă mână uneori de la spate și mă bucur măcar că sufăr de disfagie. Mă apropii de Kiti care, cum ajung lângă ea, sare de pe scaun și încearcă a o suta douăzeci și noua oară ușa, apăsând brutal clanța. Zâmbește cu un fel de înțelegere tainică a lucrurilor pe care nu pot s-o deslușesc, apoi revine resemnată pentru încă câteva clipe pe scaunul ei. Termin de aranjat masa pentru prânz, caut cheia 12 ( o știu, este ceva mai deschisă la culoare decât unșpele și mai mată decât zecele) pe șiretul bleumarin cu chei, descui bucătăria și cineva țâșnește veselă, cvasi-eliberată, ca din sulul criminal din mâna mea nervoasă de anterior.

 

PS: Fericiți părinții cărora copiii le descarcă toate tristețile în față.

 

45923235_10217591070518682_1185107779069673472_o

Incongruent

Mă miră încă și mă resemnează lipsa de congruență dintre acțiunea spontană și cea provocată ale copilei, un fel de schiță informă sau dimorfism de circumstanță, desigur, înnebunitoare din perspectiva educatorului cu care mă confund de multă vreme. Se scrie singură cursiv când simte s-o facă și se mâzgălește în lehamite altminteri. În tot acest timp, educatorul se transformă ca un aluat crescut scos brutal la rece. Firesc este, de altfel, să iasă la iveală toată această nepotrivire dintre reacțiile genuine și cele dobândite, doar că nepotrivirea se atenuează până la dispariție în cele mai multe cazuri. A-ți imita conștient propriul comportament involuntar cere un tip de raționare complexă, este o decodificare a unor impulsuri abstracte, urmată de o echivalare paralelă (nu simetrică) a efectelor acestor impulsuri. Iată de ce cred eu că, de exemplu, Kiti nu poate să mă strige decât „îm-îm”, dar poate cânta cât se poate de limpede „ma-ma-ma…”.

44719449_290145394936583_5580872593092640768_n

Women’s Tennis Charity Tour ReadyPlay-octombrie 2018

S-a întâmplat duminică, într-o strălucitoare zi de octombrie și, toți spun, a fost una dintre întâmplările fericite ale vieții unei comunitâți. Intâmplarea a fost frumoasă ca un cerc desenat de mâna unui (sau unei) pasionat(e) de geometrie, un cerc în creion HB ca să armonizeze toată culoarea vie pe care a înconjurat-o ușor imperfect, fiindcă cercul este tenace ca sufletul, mereu în urma trupului său, dar mereu aproape să se prindă pe sine din urmă.

Am adorat bucuria copiilor noștri voluntari îmbrăcați cu tricouri cu logo, stângăcia lor de copii de mingi spontani, responsabilitatea cu care s-au montat să ajute, „turneul” lor paralel fără altă miză decât jocul. Felicitări părinților care i-au încurajat să vină, pentru că încurajarea lor este unul dintre darurile părintești neprețuite și nemăsurabile, un îndemn la iubire și respect pentru omul de lângă noi.

N-am destule cuvinte pentru câtă recunoștință vreau să arăt jucătoarelor acestui turneu de tenis, întrucât, desigur, fără abilitățile și bunăvoința, nu mai zic de entuziasmul acestor doamne, acest turneu nu s-ar fi putut întâmpla. Dar s-a întâmplat, ceea ce în logica formală, dar și în cea literară înseamnă o recunoaștere subînțeleasă a calităților minunate ale acestor doamne inimoase.

Acesta nu este un text special de mulțumire, dar nu-mi pot reține impulsul de a vă îmbrățișa de câte ori mă gândesc la turneul Women’s Tennis Charity Tour ReadyPlay, pe toți cei peste 200 de oameni buni care ne-am încrucișat pe-o gură de rai ca să facem bine.

Am doar două regrete: unul, pentru accidentarea impresionantă a uneia dintre noi, al doilea, pentru că nu ne-am adunat în duminica luminoasă și mai mulți oameni, dar sunt convinsă că cel din urmă este consecința unui deficit de organizare, pe care mi-l însușesc.

In rest, simt numai bucurie amestecată cu un strop de nostalgie, dar unda de tristețe nu poate fi decât emblema înfăptuirii unei minuni, a unei nașteri, așadar ador să o las să doară.

 

44199733_2199480213669346_1328487101808771072_n

 

 

O întâlnire

 

 

Mila- acea zbatere în oglindă sau golul paradoxal din preaplin ale sufletului înaintea suferinței celuilalt. Să îți fie milă, dar să îți refuzi înduioșarea este o abstinență necinstită și dezastruoasă a psihicului. Desigur că toate fricile și fiecare necunoaștere înseamnă tot atâtea acorduri dizarmonice în viața pe care o interpretăm mai mult sau mai puțin după ureche, dar faptul că ele se întâmplă cu ecou reprezintă o șansă să pot să-mi spun, mi-e frică, nu știu.

Când toamna are grația celei pe care acum o petrecem, chiar și înduioșarea merită un zâmbet cald pe fețele ce-o expimă, iar mie, împreună cu Kiti, mi-este nespus de drag să o ajut să se împlinească, să nu rămână doar teama de întristare la eventuala reîntâlnire a ta cu inadecvarea copilei, ce te doare.

 

43466979_10217328516194988_4345094001045536768_o

Women’s Tennis Charity Tour ReadyPlay

42567726_343598626385464_5795871659428675584_n

 

Am început să joc tenis pe la 10-11 ani la zidul tipografiei de pe strada mea, apoi m-a luat tata la terenurile unde juca cu prietenii lui de trei ori pe săptămână. Iubesc așadar tenisul din copilărie. După o pauză mai lungă, m-am reapucat de tenis recreativ împreună cu soțul și copiii mei, iar de curând- cu o bună prietenă.

Dar tenisul este un sport competitiv și tenisul fetelor se joacă atât de diferit față de cel al băieților! Noi, femeile, iubim și în timp ce jucăm tenis! :) De aceea, pe 14 octombrie 2018, voi participa la Women’s Tennis Tour ReadyPlay, turneu creat în sprijinul proiectului Asociației Invingem Autismul.

Tu, prietenul meu, mă poți ajuta să îi susțin pe minunații adolescenți ai centrului Asociației Invingem Autismul, pe care îi cunosc și îmbrățișez cu drag de câte ori am ocazia, DONÂND pentru ca ei să ajungă să dobândească abilitățile critice pentru o viață cât mai împlinitoare.

Impreună pentru cei care au nevoie de noi este esența omeniei.

Vă mulțumesc!

 

Acesta este linkul paginii pe care puteți dona oricât de mult sau oricât de puțin, operațiune care durează 33 de secunde.

Corespondent

Spunea odată un profesor că partea bună în educarea copilului cu autism este că atunci când ajunge să învețe un lucru nou, va fi în stare să-l demonstreze toată viața. Ei, desigur că lucrurile nu sunt atât de simple precum par, dar este extraordinar de fascinant felul în care Kiti, cel puțin, ajunge să învețe noțiuni și acțiuni noi și, mai ales, modul în care dovedește că și le-a însușit. Astăzi mă gândesc la ce poate însemna oare pentru ea scăldatul în mare.

Dacă ar fi să caut să mă pun pentru câteva clipe în pielea ei, cred că m-aș găsi deodată infinit mai simțitoare, nu neapărat pentru că nu sunt foarte atentă la răspunsurile pe care trupul meu le întoarce stimulilor din afara lui, ci pentru că am certitudinea că Kiti se ghidează pas cu pas în lumea asta strict și părtinitor după impresiile senzoriale felurite ale mediului, impresii care o energizează, o mângâie, o dor, o biciuiesc sau o terorizează.

Sunt în mare, aproape de mal, o chem. Nu se întâmplă, bineînțeles, să capăt întotdeauna răspuns atât de prompt cum este cel al chemării ăsteia. Vuietul profund și inepuizabil al mării nu poate fi pătruns, nici străpuns cu ușurință de auzul nealertat al omului, dar Kiti țâșnește pur și simplu de sub ploaia inconstantă de nisip cu care își gratifică pielea brațelor. Sunt uimită. Ea nu protestează și nici nu se entuziasmează, ignoră recele cu care o întâmpină marea și se supune aproape de necrezut ascuțimilor tâioase ale pietrelor aruncate de valuri la mal. Nimic n-o poate opri. De ce vine, de ce nu se împotrivește? Am emoții când se clatină împinsă de colo-colo de apă, nu mă pot stăpâni să nu mi-o imaginez împiedicându-se și dispărând sub ape. Ajunge la mine pe picioare, îi întind pluta să-și sprijine nesiguranța. Haide să ne jucăm puțin înainte de clipa de înot. Nu ar prea vrea să iasă din rutina cu care s-a obișnuit să înoate, așa că îmi ignoră brațele întinse către ea și se aruncă pe spate în apă, ca-ntr-un fotoliu. Sar repede să-i sprijin spatele, trec să-i conduc lecția de înot, o învârt pe brațe cum făceam cu ea pe când era bebeluș, apoi Kiti se mulțumește cu acest puțin intens și dă să plece. Pleacă.

Astfel arată scăldatul fetei în mare. Bălăceala în mare are configurație nealterabilă, în caz contrar ea nu poate exista. Orice ar face, orice s-ar pregăti să simtă, cu toatele se îmbracă în rutină, la fel cum îmbraci o haină nespus de comodă. Rutina, acest scut trebuincios împotriva hipersenzitivității cu care s-a născut, acest anxiolitic al adesea-intolerabilei excitabilități de care nu este răspunzătoare, dar căreia i se supune congruent corespunzătoare.

 

37149885_213178342880262_8714524785733795840_n

Reversul timpului

Desigur că sufletește timpul omului nu are constanța și predictibilitatea timpului fizic, tacticos și inflexibil. Nu există om căruia să nu-i fi trecut uneori secundele la fel de greu și imposibil precum lunile sau zilele sau emoția ori visarea să nu-i fi înghețat timpul sau să-l fi nemărginit. În orașul în care am copilărit trăiesc mereu senzația de imponderabilitate a timpului, acolo spațiul este pregnant, dominator, oamenii spațiului sunt simpli, ei înșiși, nu umbrele lor, cum aș putea să mă las ușor păcălită, soarele strălucitor a suferit cea mai neînsemnată prefacere de fiecare dată, iar senzațiile primordiale rămân de-a pururea întipărite. Nimic din perspectivă sufletească nu pare a se risipi în timp ce timpul trece neobosit și totuși insignifiant, să recunoaștem, față de inimaginabila polifonie a timpului spiritual al omului.
38729533_294069774742561_5196104133949521920_n

Doare

Durerea înseamnă viață. Desigur, există și fericire pe lume, dar fericirea nu este decât reversul necesar și denaturat al durerii. Nu îi vine deloc ușor omului să-și trăiască durerea, dar bietul de el, fugind de durere, alinându-și-o cu felurite antialgice, nu bănuiește că se îndepărtează și de fericire. Dacă l-ar învăța cineva încă de mic să nu mai alerge disperat, ar viețui poate mai împăcat cu sine. Gândurile astea de zi ploioasă de vară îmi vin când mi-o amintesc ieri pe Kiti hohotind în râsete zglobii în timp ce-și însemnează antebrațele albe ca laptele cu pete albastre, neregulate de sânge capilar extravazat sub epiderma translucidă prin lovituri brutale de margini dure, anorganice.

36678930_10216540149566315_3023100181118713856_o (1)

Gol

Nu pot ști cine sau ce-mi dictează să-mi simt sufletul plin de melancolie sau gol de ea acum, când opresc mașina-n drum să-mi plâng ușor tristețea afară, un dor violent se materializează într-un hohot și-un gând să mă-ntorc la școală, mă frământă subit cuvintele copilului care-mi spune uneori că-mi iubește îmbrățișările, mi le spune când îl desprind prea curând din ele, dar nu-mi lipsește nici mie preadragul, numai că îmi prisosesc temerile de tot felul, sunt plămădită din temeri, în genere să nu amețesc de dor, gânduri, viteză, ortostatism, frumusețe, durere, nedreptate și lumină, nu mă întorc la școală, simt că trebuie să mă doară tot dorul și tristețea despre al căror generator nu știu nimic.

 
32683140_10216154705810462_197436408191778816_o