Corespondent

Spunea odată un profesor că partea bună în educarea copilului cu autism este că atunci când ajunge să învețe un lucru nou, va fi în stare să-l demonstreze toată viața. Ei, desigur că lucrurile nu sunt atât de simple precum par, dar este extraordinar de fascinant felul în care Kiti, cel puțin, ajunge să învețe noțiuni și acțiuni noi și, mai ales, modul în care dovedește că și le-a însușit. Astăzi mă gândesc la ce poate însemna oare pentru ea scăldatul în mare.

Dacă ar fi să caut să mă pun pentru câteva clipe în pielea ei, cred că m-aș găsi deodată infinit mai simțitoare, nu neapărat pentru că nu sunt foarte atentă la răspunsurile pe care trupul meu le întoarce stimulilor din afara lui, ci pentru că am certitudinea că Kiti se ghidează pas cu pas în lumea asta strict și părtinitor după impresiile senzoriale felurite ale mediului, impresii care o energizează, o mângâie, o dor, o biciuiesc sau o terorizează.

Sunt în mare, aproape de mal, o chem. Nu se întâmplă, bineînțeles, să capăt întotdeauna răspuns atât de prompt cum este cel al chemării ăsteia. Vuietul profund și inepuizabil al mării nu poate fi pătruns, nici străpuns cu ușurință de auzul nealertat al omului, dar Kiti țâșnește pur și simplu de sub ploaia inconstantă de nisip cu care își gratifică pielea brațelor. Sunt uimită. Ea nu protestează și nici nu se entuziasmează, ignoră recele cu care o întâmpină marea și se supune aproape de necrezut ascuțimilor tâioase ale pietrelor aruncate de valuri la mal. Nimic n-o poate opri. De ce vine, de ce nu se împotrivește? Am emoții când se clatină împinsă de colo-colo de apă, nu mă pot stăpâni să nu mi-o imaginez împiedicându-se și dispărând sub ape. Ajunge la mine pe picioare, îi întind pluta să-și sprijine nesiguranța. Haide să ne jucăm puțin înainte de clipa de înot. Nu ar prea vrea să iasă din rutina cu care s-a obișnuit să înoate, așa că îmi ignoră brațele întinse către ea și se aruncă pe spate în apă, ca-ntr-un fotoliu. Sar repede să-i sprijin spatele, trec să-i conduc lecția de înot, o învârt pe brațe cum făceam cu ea pe când era bebeluș, apoi Kiti se mulțumește cu acest puțin intens și dă să plece. Pleacă.

Astfel arată scăldatul fetei în mare. Bălăceala în mare are configurație nealterabilă, în caz contrar ea nu poate exista. Orice ar face, orice s-ar pregăti să simtă, cu toatele se îmbracă în rutină, la fel cum îmbraci o haină nespus de comodă. Rutina, acest scut trebuincios împotriva hipersenzitivității cu care s-a născut, acest anxiolitic al adesea-intolerabilei excitabilități de care nu este răspunzătoare, dar căreia i se supune congruent corespunzătoare.

 

37149885_213178342880262_8714524785733795840_n

Reversul timpului

Desigur că sufletește timpul omului nu are constanța și predictibilitatea timpului fizic, tacticos și inflexibil. Nu există om căruia să nu-i fi trecut uneori secundele la fel de greu și imposibil precum lunile sau zilele sau emoția ori visarea să nu-i fi înghețat timpul sau să-l fi nemărginit. În orașul în care am copilărit trăiesc mereu senzația de imponderabilitate a timpului, acolo spațiul este pregnant, dominator, oamenii spațiului sunt simpli, ei înșiși, nu umbrele lor, cum aș putea să mă las ușor păcălită, soarele strălucitor a suferit cea mai neînsemnată prefacere de fiecare dată, iar senzațiile primordiale rămân de-a pururea întipărite. Nimic din perspectivă sufletească nu pare a se risipi în timp ce timpul trece neobosit și totuși insignifiant, să recunoaștem, față de inimaginabila polifonie a timpului spiritual al omului.
38729533_294069774742561_5196104133949521920_n

Doare

Durerea înseamnă viață. Desigur, există și fericire pe lume, dar fericirea nu este decât reversul necesar și denaturat al durerii. Nu îi vine deloc ușor omului să-și trăiască durerea, dar bietul de el, fugind de durere, alinându-și-o cu felurite antialgice, nu bănuiește că se îndepărtează și de fericire. Dacă l-ar învăța cineva încă de mic să nu mai alerge disperat, ar viețui poate mai împăcat cu sine. Gândurile astea de zi ploioasă de vară îmi vin când mi-o amintesc ieri pe Kiti hohotind în râsete zglobii în timp ce-și însemnează antebrațele albe ca laptele cu pete albastre, neregulate de sânge capilar extravazat sub epiderma translucidă prin lovituri brutale de margini dure, anorganice.

36678930_10216540149566315_3023100181118713856_o (1)

Gol

Nu pot ști cine sau ce-mi dictează să-mi simt sufletul plin de melancolie sau gol de ea acum, când opresc mașina-n drum să-mi plâng ușor tristețea afară, un dor violent se materializează într-un hohot și-un gând să mă-ntorc la școală, mă frământă subit cuvintele copilului care-mi spune uneori că-mi iubește îmbrățișările, mi le spune când îl desprind prea curând din ele, dar nu-mi lipsește nici mie preadragul, numai că îmi prisosesc temerile de tot felul, sunt plămădită din temeri, în genere să nu amețesc de dor, gânduri, viteză, ortostatism, frumusețe, durere, nedreptate și lumină, nu mă întorc la școală, simt că trebuie să mă doară tot dorul și tristețea despre al căror generator nu știu nimic.

 
32683140_10216154705810462_197436408191778816_o

Dans

N-am nicio ezitare să răspund la întrebarea care mi se pune în diferite împrejurări, diagnostice sau informale, ce îi place să facă. Spun invariabil: să danseze. Dar Kiti nu dansează propriu-zis, iar eu nu mint când răspund dansul.

Vin de la documentarul italianului Ivan Gergolet, Dancing with Maria, și sunt fericită. Nu doar muzica seducătoare, dar speranța, de fapt încrederea deplină că dansul ne poate ușura viața mă fac fericită.

Privește-o pe Catinca Maria, frumoasa adormită, desăvârșit sinceră pe lume, dar încleștată pe nedrept înăuntrul trupului de o discontinuă, teribilă și necunoscută rupere, iat-o tânjind din privire după fluiditatea corpului în dans. Fluiditatea corpului în dans sau descătușarea, erupția. Trupul arareori știe să mintă, iar fără cuvinte Maria trăiește în întregime cinstit.

Maria Fux, dansatoarea, coregrafa, terapeuta argentiniană din film, astăzi în vârstă de 96 de ani, ne povestește reținut despre disfuncționalitatea unuia dintre genunchii mamei sale, mamă care i-a întreținut în secret pasiunea pentru dans, și ne spune cu grația care îi luminează toată viața că ea însăși, prin dansul ei, este piciorul mamei sale.

Eu însămi caut să fiu ce îi lipsește copilei noastre, numai că îmi simt căutarea asta dureros de nenaturală și se întâmplă, de aceea, să mă resimt epuizată uneori. Suntem prinși într-un timp anapoda, părinte care-și crește copilul, părinte care-și crește copilul, părinte care-și crește copilul. Dar timpul nu are cum a se amesteca cu el însuși, pe când nouă ne merge așa o vreme.

Mi-e clar că rostul nostru nu este esențial de interpreți, mi-e limpede că trebuie să dansăm împreună. Suntem parteneri de dans.
31658032_10216052050764150_3535908126526013440_n

Albastru

Realitatea este că vor ajunge peștii să zboare în înaltul cerului albastru înainte ca oamenilor din jur să le pese mai mult de-un like pe facebook și-o bătaie pe umăr de problemele persoanelor cu autism atâta vreme cât nu învățăm să trăim în comunități, cu respect, grijă și gentilețe unul față de celălalt. Despre implicarea autorităților-numai de bine, dar aceasta depinde direct de cum ne educăm spiritul civic. Până atunci ne amăgim cu impactul estetic și de conștiință al culorii asupra omului capabil să simtă alături de noi, prietenul nostru.
29853209_10215849478179962_1799792071_n

Casa din V Murglah 147*

Dober dan, l-am salutat prin telefon, apoi am trecut imediat pe engleză, o limbă pe care aproape toți tinerii din țara asta slavă o vorbeau încă de imediat de după pasionanții ani 90′, iar bărbatul care m-a sunat nu doar că promitea tinerețe prin glasul său, dar era și agent imobiliar. Doamnă, am o casă superbă pentru dumneavoastră, se află în cartierul în care locuiește președintele țării, trebuie să o vedeți. Desigur că proximitatea rezidențială a președintelui țării sale nu constituia pentru mine neapărat un motiv suplimentar de entuziasm în acest fascinant oraș ușor, sigur, prietenos, viu, vibrant, calități pe care i le-am descoperit cu inepuizabilă uimire un an întreg deja, an scurs de când ne adoptase cu voia noastră, aceasta întrucât impresia primordială asupra micului, dar totuși marelui oraș a fost de congruență estetică de la nord la sud, la vest, la est și până în miezul său cel mai adânc. Locuisem în nordul orașului, acum agentul imobiliar m-a invitat în sud și m-a invitat încrezător că vom bate palma, doar atuul casei, credea bărbatul, era vecinătatea cu casa președintelui. De fapt, n-a fost cu totul neapreciat avantajul cu care agenția s-a lăudat, pentru că de cum am pășit în cartierul acela m-am lăsat copleșită de frumusețea sa, din drumul principal pavat impecabil și străjuit de copaci diverși se desprindeau în linii drepte, paralele între ele alei înmiresmate de tufe înflorite (era un aprilie sănătos, însorit ziua și ploios noaptea) care se transformau în ramificații tot mai mici, păstrând constante perpendicularitatea și paralelismul lor. Iar toată această construcție simplă, intuitivă a căilor de acces venea să se augmenteze cu case albe, asemănătoare între ele, dar diferențiate de personalitățile fiecărui proprietar, amplasate din loc în loc, cuminți, neieșite din linia frumosului necomplicat. Cartierul acesta cu nume cu sonoritate aspră pentru o vorbitoare de limbă latină (în ciuda puternicei sale influențe slave), Murgle, se sprijinea la sud întins pe câțiva kilometri pe așa-zisul „pot”, o alee bătătorită prin fosta pădure din locul orașului, ocolitoare a aproape întregului oraș, lărgită decent pentru uzul exclusiv al oamenilor și al eventualelor lor biciclete și câinilor.

Condusă de agentul imobiliar, un bărbat brunet, înalt, atletic, sigur pe el și pe portofoliul său, o siguranță decursă din mulțumirea generică a locuitorilor acestui oraș, harnici și mândri, avuți și chibzuiți, prietenoși și plini de voie bună, am luat-o pe o alee îngustă foarte verde si foarte aromată de tufe de zmeură, coacăze, căpșuni, iasomie, liliac și deosebit de cochetă prin magnoliile tinere și mai bătrâne, deja înflorite, găsite în fiecare curte, trecând pe rând de o casă, apoi de alta și alta și încă una, până ne-am oprit la numărul 147, imprimat pe o plăcuță metalică agățată de ușa de intrare a casei.

Casa, vopsită în alb ca toate celelalte case aproape că nu se vedea de la nivelul aleii de intrare, atât de însuflețită era de către o grădiniță verde de copăcei și tufulițe de buxuși și rododendoni cu frunze cărnoase, lucioase. Fără gard sau altă împrejmuire, grădinița aceasta de la intrarea principală m-a cucerit pe loc. In urma însoțitorului meu care m-a poftit înăuntrul casei, am trecut de ușa din lemn vopsit în wenge, cu un șir median de geam jivrat, într-un hol întunecos, înalt, îngust, dispus într-un singur unghi drept, din care intrai în toate încăperile casei. Mai întăi, pe dreapta, agentul a deschis ușa unei băi de serviciu cu o chiuvetă minusculă și un wc, apoi pe stânga o altă ușă te introducea în bucătăria de dimensiune medie, mobilată elegant în lemn wenge, de altfel culoarea predominantă a  mobilierului și a decorațiunilor casei în stil minimalist, și dotată decent cu toate cele necesare. Fereastra largă și înaltă dădea către grădinița verde din fața casei, iar obloanele ce erau gata să o protejeze nu păreau să fi fost vreodată întrebuințate în scopul în care au fost menite, iar aceeași impresie mi-au făcut-o deopotrivă și celelalte ferestre ale casei acesteia atât de tihnite.

Din bucătărie am intrat printr-o ușă glisantă făcută dintr-o rețea de cadre de lemn și geam mat în sufragerie, o încăpere pătrată în mijlocul căreia trona impunătoare o masă rotundă cu scaune de jur împrejur, mărginită de ușa prin care am pătruns, un perete din care jumătate era ocupat de o altă fereastră vecină cu cea din bucătărie, cu perspectiva încântătiare a unei iasomii, alt perete alb pe care se lăsa grea,masivă o servantă cât peretele din același lemn wenge sculptat simplu, deasupra căreia atârna un tablou, și a patra latură a pătratului, o deschizătură completă spre camera de zi, un loc în care sobrietatea sufrageriei se dizolva ușor ușor, lăsând mai mult spațiu pentru relaxare.

Ei bine, odată ajunsă acolo, am știut că bărbatul ce mă însoțea a avut tot dreptul să își manifeste încrederea că locul mă va fermeca. M-am îndrăgostit la prima vedere de spațiul acela luminos, larg, cochet, cald, iar îndrăgostirea mea a ținut peste ani și ani, fiindcă atunci când a venit vremea să ne construim propria noastră casă, singură am desenat-o pe hârtie, având viu în minte fiecare detaliu al spațiului celui mai locuit din casa din V Murglah 147.

Cu un șemineu plasat între sufragerie și living,  decorat cu un brâu din lemn ce se continua într-o parte și în alta până la capătul sufrageriei și dincolo, la capătul peretelui comun celor două încăperi, cu patru fotolii confortabile din lemn și piele dispuse în jurul unei măsuțe pătrate, joase, simple, un grătar din lemn sub brâul de care spuneam și încă cu o servantă cât tot peretele de vizavi de șemineu, dar nu în ultimul rând, cu grinzile impresionante din același lemn împodobind tavanul într-un desen liniștitor de-a lungul și de-a latul său, acest spațiu mi s-a părut atunci ireal de frumos. Si de parcă ar mai fi avut nevoie de un argument în plus să batem palma pentru închirierea casei, prin ferestrele-uși înalte cât camera de zi se ieșea în curtea casei, o suprafață mică cu iarbă verde împrejmuită cu flori perene în tufe adulte, viguroase de rododendroni, trandafiri, azalee, alte flori răsărite timid din bulbi feluriți, iar în stânga extremă un umbrar cu viță de vie deasupra unei mese solide și două bănci asemenea sprijinite pe zidul unei dependințe pentru instrumentar de grădină.

Imediat am știut că acest loc va fi și al nostru pe lume măcar un timp, la fel și agentul cu care am venit, pentru că mi-a interpretat corect zâmbetul autentic de pe figură, după ce nu m-am săturat să mă umplu de visuri în viitoarea noastră casă, bărbatul a insistat să mă conducă într -o plimbare până la casa vecină a președintelui țării sale.

Desigur că ne-am mutat inediat în casa din V Murglah 147, iar în acea seara răcoroasă de aprilie, fiindcă se pornise o ploaie zdravănă, am făcut focul cu lemne în șemineu, ne-am înfofolit în pături cu copiii în brațe pe fotoliile comode întoarse spre focul roșu-portocaliu parfumat cu miresme dulcege din cea mai plină tinerețe a noastră.

*Text inspirat de duioasa antologie a Ioanei Parvulescu, Casele vietilor noastre.
29514211_10215786125476184_30996288_o

Hiperfuncționalitate

Normal, funcționezi automat și învățat, ajungi să îți conștientizezi odată și-odată funcționalitatea organismului, funcționalitate care te impresionează sau nu, depinde de cât de impresionabil ești, dar în general nu cazi narcisic pe spate de cât de minunat ești tu pentru că te miști, înghiți, respiri, vorbești sau îți ții neîntreruptă cadența inimii sârguitoare. Kiti îmi cere un covrig, dar are deja un alt covrig în mână. Kiti cere întotdeauna covrig cu un semn rotund din două degețele (degețele, știu ce spun, deși copila este adolescentă), iar covrigul, chiar dacă nu trebuie să fie, este adesea rotund. „Vrig, vrig, vrig”,spun degețelele prin săruturile discrete, fugare, repetate ale buricelor lor ca două gurițe grăitoare. Dar mai ai unul, spun degeaba, fiindcă Kiti insistă rotund să-i dau covrig. Ii dau și fata-și împletește degetele mâinilor cu covrigii-inel, covrigii-brățară, ba chiar covrigii-pacoste, pentru că, împopoțonate astfel, mâinile ei îmi vorbesc cu greutate, dar ce minunate îmi sunt, pare că spune. Incărcate de spuse, dar mai ales nespuse, mâinile ei le caută pe ale mele. Ele îmi deschid o palmă și îmi modelează înăuntru patru impresii ascuțite, ferme, paralele. Când îmi dă drumul, instinctiv strâng palma și impresiile degetelor fetei cu ea. Cred că înțeleg. Kiti se ridică în picioare să-și celebreze hiperfuncționalitatea mâinilor care au uneori putința să o fericească.

 

29137037_10215676372172420_5862325085649502208_o

Ereditar

28870304_10215624541396683_7719923197360996352_o

 

Mi-e frică de îmbrățișări ca de căderile în gol, ironic însă cu asta mă ocup, produc îmbrățișări cu respirația tăiată de frică, nu cred că vreau să știu de unde-mi vine teama, poate că nici nu vine de undeva, (de ce s-o fi făcând atâta vâlvă cu psihanaliza asta?), de fapt chiar cred că unele frici ne sunt întipărite de la început, fricile si amprentele digitale, altfel de ce s-ar rupe copila noastră atât de prematur din îmbrățișare de parcă ar arde-o sau ar bate-o vântul dacă nu ar face-o?

Privește-mă în oglindă!

Cred că excelentul film documentar al regizorului Raoul Peck, I Am Not Your Negro, trebuie urmărit de toți oamenii, mărturiile profunde, dureroase, pline de furie ale scriitorului James Baldwin din acest film despre discriminarea rasială a anilor 60-70 din Statele Unite sunt pe cât de revoltător-actuale, pe atât de promițătoare din perspectiva trezirii omeniei din noi, acum, la început tulburător de atroce de mileniu. Baldwin spune: „Nu mă puteți condamna la o viață izolată în ghetou, astfel încât să nu fiți nevoiți să mă priviți în față, fără să deveniți voi înșivă monstruoși, dându-mi în plus avantajul înfricoșător de a vă putea cunoaște mult mai bine decât ați putea voi afla despre mine. Nu orice situație luată în considerare poate fi rezolvată, dar nicio problemă nu se poate rezolva dacă nu ne confruntăm cu ea.” sau ” eu nu sunt un ‘negru’, ci sunt un om…, atunci, dacă acceptăm că nu sunt un ‘negru’ și voi, oamenii albi l-ați inventat, trebuie să aflați de ce ați avut nevoie de invenția asta, pentru că inclusiv viitorul acestei țări depinde de răspunsul pe care îl veți da.”

Intr-un documentar radiofonic realizat de Liliana Nicolaie despre fratele fetei noastre cu autism, acesta, copil de 12 ani, testa ipoteza că omul este generic pregătit să trăiasă armonios în lumea diversă în care s-a născut, el neavând teoretic niciun motiv pentru care ar simți tentația să împartă sau, mai degrabă, să despartă ființele și diversele entități între ele (cunoaștem desigur toți nesfârșita și inimaginabila fantezie de copil). Horia spunea credibil cu inocența definitorie că el nu ar fi avut cum să-și privească în alt fel decât cu naturalețe surioara mai mică, aceasta fiindu-i la acea oră “singurul model disponibil de soră”, așadar modelul, reperul.

Îmi revin lucrurile acestea regulat în minte, toate revenirile acestea sunt ca multitudinea de ace de după amorțeală ce împung penibil și revelator din interior către exteriorul traumatizat prin întreruperea simțirii și indiferență. Mă întristează, în ciuda drăgălășeniei fără margini a fetiței de nici șase ani de lăngă mine, care mă mustră fără perdea pentru eșecul în educația fetei mele, “tu nu știi să o înveți să fie normală, uite ce dinți are, uite ce mâzgălită este pe mâini, uite cât de urât se murdărește cu zgură, uite că face semne în loc s-o înveți să vorbească”. Mă întristează pentru că fetița, la fel cum spune Baldwin în documentarul de mai sus, știe deja la vârsta ei fragedă să “inventeze” anormalitatea lui Kiti, deși va mai trece ceva vreme până va afla că toată această invenție a diferențelor de orice fel are scopul de a îi da amețitoarea senzație de putere.
28471974_10215588178727639_4645951366299123712_o

Un ardelean și alte proporții ardelenești

Ieri am trecut pe la bunica și, în ciuda vârstei ei înaintate sau poate chiar datorită vârstei, i-am văzut din nou în privirea încețoșată încrederea. Izolată fizic de decrepitudinea bătrâneții în orășelul natal transilvănean, în casa străbunicii, și-a păstrat intactă curiozitatea nativă. Dorința de a ști ce se petrece în jur la peste nouăzeci de ani este chintesența optimismului. Bătrânilor le poate lipsi aplombul în a-și evalua viitorul, dar atâta vreme cât sunt binecuvântați cu o minte funcțională tot trecutul întâmplat ar putea să fie premisa unui prezent inspirat, a unor momente luminoase. Este posibil ca impresiile mele să se afle sub influența imaginii uimitoare de gingășie a ghioceilor înfloriți din grădina bunicii.

Este curios cum obârșia mea transilvăneană m-a „prelucrat” inconștient să ne consider copiii ca fiind ei înșiși în mare parte ardeleni, de aceea mă miră neîncrederea unui profesor care se îndoiește de originile transilvănene cu care se mândrește băiatul la școală. Că lipsa de încredere mă tulbură este, cred, subînțeles.
27747685_10215389962452356_9077716394712882593_o

Puțin

Am aflat aseară despre Teoria tăcerii scrisă de Iulian Tănase și până dau de ea (de carte, pentru că tăcerea a dat de mult de mine), n-am tăcere în gând să mă liniștească puțin și n-am de gând să tac, așa c-am să vorbesc puțin. Puțin, cât să-mi ajungă și-mi ajunge, acum, când știu că prea puțin și prea mult înseamnă același lucru atunci când vorbele sunt imposibil de vorbit sau nu sunt chiar nimic. Nu pot ști în câte feluri se tace pe lume, dar am o discretă bănuială că asta este cea mai lipsită de poezie tăcere. Paradoxal, lipsa noimei vorbelor dă noimă tăcerii din nevorbire. Enunțul anterior nu mă ajută neapărat cu ceva concret, deși n-am cum să nu-i recunosc rolul de a-mi ține neclintirea caracteristică de a ordona și clasa, cum altfel?, neclintită. Intr-un fel așa sunt eu făcută să tac. Eh, vorbe-n vânt, ce aroganță!

 
26951920_10215163255384821_6516459500171111203_o

Promițător

Nu-mi fac promisiuni la începuturile de an (desigur, nu se socotește promisiunea pe care i-am făcut-o azi lui Felix că nu intru decât în trei magazine) și nu mi le fac, pentru că îmi sună a disperare. Imi doresc să-mi rămână atâta încredere în mine, încât să nu ajung să mă oblig să-mi fac promisiuni. Nu sufăr de îngâmfare, dar intuitiv mă străduiesc să fiu egală cu mine însămi. Eh, egalități și egalități. Cea mai nesuferită egalitate se petrece când nu-mi pot depăși neinspirația. Sunt neinspirată când ajung în pragul disperării pentru că nu mai înțeleg ce-aș putea face pentru Kiti. Atunci aș putea fi tentată să-mi fac o promisiune și chiar mi-o fac, dar, fericit, momentul nu are de-a face decât poate aleatoriu cu începutul de an. Fericit, pentru că nimeni nu-și dorește să înceapă nimic din disperare. Mi-este limpede că lipsa de inspirație se poate trata doar printr-o infuzie de bunătate. Bunătatea este un supliment nutritiv, o găsim în scorțișoară, turcoaz, căței, atingeri, fluturări de inimi și alte verdețuri și gesturi. Să fiu mereu bună cu ea nu este o promisiune, ci este dorința mea arzătoare. Fără măcar s-o știu, tocmai scot din cuptor plăcinta cu mere și scorțișoară.

 

26165835_10215042387363196_2480919804444974674_n

Cu strângere de inimă

Adevărul este că am încă o strângere de inimă atunci când închid ușa în urma mea după sărutul de noapte bună. Nu-i văd chipul în întunericul dens, complet, nu-i aud nici glasul, pe care nu sunt sigură că îl are, nici răsuflarea, pe care parcă și-ar ține-o să nu se înece, nu simt decât acea neiertătoare strângere de inimă de a o abandona întunericului. Nu văd, nu aud, nu știu nimic despre posibila ei nesiguranță, dar toate aceste necunoașteri nu pot fi scuza mea și nici nu sunt, căci altfel nu m-aș amărî. Adevărul este că îmi este greu, deși mă cred pacifistă, să-mi urmez consecvent idealul, în fapt simt tot atâta neputință câtă necunoaștere îmi strânge sufletul. Dacă însă se întâmplă să se miște uimitor de sigură pe pașii ei către fereastră, fiindcă uneori asta se întâmplă, acolo unde deschide un colțișor de lumină selenară de sub draperie și i se expune, atunci, chiar știind că nu înțeleg decât vag neîndoielnicele indicii, recapăt naivitatea de a milita senin pentru pace. Desigur, resimt încă efectul tulburător al strângerii de inimă căreia îi descopăr recunoscătoare meritul de a mă feri momentan de indiferență.
25790953_10214990737671986_3755436611527065991_o

Spaime de necunoscut

Ajungem devreme la Operă, asta sunt eu, dacă nu întârzii (și nu întârzii), atunci ajung cu destul de mult timp înainte. Am înainte o mulțime de locuri de parcare, parcul din fața Operei este pustiu și trist (doar este ziua ultimului drum al regelui Mihai I). Este zi de doliu național, dar îmi amintesc că am căutat acum câteva zile pe site-ul operei informații despre anularea spectacolelor și nu am găsit nimic. Mă gândesc că probabil am luat-o înaintea informației pe care o căutam și încerc iarăși. Intr-adevăr. Felix mă întreabă ce facem, îi spun că mai stăm câteva minute pe loc, să ne gândim. Incă nu vreau să descopăr cum ne vom schimba planul serii, fiindcă am nevoie de un mic răgaz să o privesc cu ochii minții pe Kiti. Este îmbrăcată de plecare, îl urmează pe tatăl ei îndeaproape, este difuză în mișcări, amețitoare sau sufocantă, este coada pe care nucleul luminos al cometei o lasă să se desprindă din el însuși, prin holul, baia și bucătăria casei, trei încăperi în care Kiti pare că datorează universului ritualuri tainice. Urmează să plece la centrul ei de toate zilele ultimilor ani, deși este șase seara, pentru prima ei petrecere în pijama. Prima ei petrecere în pijama. N-am nicio îndoială că fetele vor reuși să o ademenească să se bucure măcar puțin, să-i mai smulgă din sobrietatea cu care ne prea tratează în ultima vreme. N-am grijă inutilă, de ce-aș avea, doar pentru că este noapte? Acasă va fi straniu să trecem pragurile camerelor fără șnurul de chei din buzunare care să descuie ușile, va fi prea puțină dinamică înainte de adormire, va fi o seară nebună, dacă bune ne par serile noastre obișnuite și neastâmpărate și am fi nerecunoscători să le credem altfel. Nu-mi fac griji. Totuși mă trece fugar gândul că Kiti ar putea înțelege că plecarea asta neobișnuită la centru înseamnă o tristă și crudă renunțare, îmi imaginez că tace ostentativ sub un chip ce pare neimpresionabil ca să-și mascheze durerea sau că tace resemnată. Mereu mă chinui cu imagini dramatice de felul ăsteia, fata privește împietrită niciunde, fiindcă dacă nu este acasă este nicăieri, iar dacă nu poate simți, este pentru că nu ne mai poate simți. Apoi mi se iscă un gând liniștitor, dar Kiti nu înțelege prea bine ce se petrece, așadar nu poate înțelege greșit. Revine puțină voioșie când Felix propune să mergem să luăm brad. Lăsăm parcul operei în tristețea în care l-am găsit, iar aceasta mă molipsește. Dar dacă Kiti înțelege greșit?
23658880_10214632833164597_8504746272215203130_n

Excepțional

Kiti este gata îmbrăcată, are în plus față de celelalte dimineți când este pregătită să plece la școală câte un strop de fard maroniu pe pleoape fără un motiv anume pentru asta. Este rândul meu să mă îmbrac. Ea își ia locul obișnuit în dormitorul nostru, stă ascunsă de gerul care pătrunde în cameră după ușa balconului larg deschisă, pe scaunul lipit de calorifer. Stă îmbufnată, nemulțumirea îi este naturală, mă privește sau, mai degrabă, mă iscodește. Pun haină după haină pe mine în ritm alert, ca să nu stârnesc vreo furtună, o lecție pe care doar Felix și cu mine am învățat-o bine, (spun despre cursivitatea acțiunilor imperios cerută de Kiti). Mă amuză tenta disprețuitoare din privirea fetei, nu-mi displace neapărat, pentru că știu că într-un fel este felul ei de a-mi vorbi genuin. Simt să-i mulțumesc pentru naturalețe. Ii spun vorbe alintătoare fără să opresc îmbrăcarea. De la mine până la ea, cam doi metri jumătate, vorbele îi încălzesc privirea severă și ajung să îi sculpteze un zâmbet palid pe chip. Kiti zâmbește dis de dimineață! Kiti zâmbește, strig, iar entuziasmul meu iese prin ușa balconului și sperie o pasăre. Copila își duce zâmbetul până la capăt, desigur în ritm alert, știți, cursivitatea acțiunilor, apoi își reia morga. In fine, pun și ultimul obiect vestimentar pe mine, închid ușa balconului și coborâm. Mă simt de parcă tocmai ies dintr-un cabinet de rarități.

 

24883341_10214824893085975_7937068992847141610_o

Deschis

Dacă anul trecut Felix mi-a apărut atent și visător la școală, în clasa a cincea Felix pare că și-a închis fericit pe undeva mai profund melancolia. Este curios cum anticiparea dorului te poate atinge mai adânc decât dorul însuși. Cum amintirea unei dureri te doare. Din perspectiva asta, timpul este nespus de grațios, îți dă măcar o șansă să nu îți plângi de milă, șansa prezentului.

Aș nota că sunt fericită că Felix îmi păstrează mereu un scaun liber lângă el (vino, mami, aici, aici), dar prefer să spun că bucuria de a mă afla dorită în proximitatea lui fizică este cu atât mai îndreptățită cu cât, în timp ce copilul tot crește, mă voi găsi pe negândite păcălită de tristețea de a fi firesc respinsă. Păcălită, iată un adevăr de neignorat.

Dar nu dezamăgirea. Aflarea ei nu-mi dă sentimente bune. Nu este drept ca copilul să creadă că a dezamăgit, iar toată vina este a mea. Dintre toate materiile, chiar matematica, de acum destul de a lui, cum și a mea, să îl descopere neîmpăcat. Sau poate tocmai pentru că o simte a lui, cum o simt și eu a mea, să-l facă să suspine, așa încât să fim amândoi nevoiți să ne retragem scurt din oră. Orice, dar nu dezamăgirea! Iubirea părintească nu-i o amăgire, așadar nici dezamăgire nu poate exista. Când totuși există, ceva nesiguranță umblă deghizată în iubire.
24172260_10214740221449237_1532478882_n

Din corespondențele mele. Felix

Ți-am spus că îți culeg niște exerciții de matematică pentru pregătirea testului de azi, iar tu nu ai sărit în sus de bucurie, n-ai făcut-o niciodată încă, dar nici nu te-ai bosumflat, ceea ce pentru mine a fost un bun semn de luat în seamă. Tu știi deja desigur cum îmi plac mie raritățile, cum aleg să culeg frumuseți ascunse sub aparența banalului, pentru că mi-ai dedicat mai de mult o poveste despre o trupă de flori speciale care mi-au bătut la ușă (o mai știi?), apoi m-ai întrebat hâtru de unde am făcut rost de capul ăsta al meu drăguț, și de aceea abia ai așteptat să. Le-ai primit cu un licăr surprinzător în ochi și le-ai cercetat fugar pe toate din cap până-n picioare, ca un medic experimentat în clipa imediat anterioară anamnezei propriu-zise, apoi te-ai așezat confortabil în fotoliul nostru de rege cu pixul împrumutat de la mine și caietul în care amândoi am scris. Nu m-a uimit tonul tău pe jumătate plângăcios atunci când ai crezut că n-o să le dai problemelor de capăt, fiindcă încă nu ești gata să anticipezi o stare bună a sufletului născută dintr-una împovărătoare. Ești copil. Stii că te-am încurajat să le privești ca pe extratereștrii pe care îi tot aștepți, curios, prietenos, fără prejudecată, deschis, jucăuș, atent și empatic, să le arăți că vrei de mult să îi cunoști, iar tu chiar asta ai început să faci când cu sfiiciune le-ai deschis ușite văzute și nevăzute, lăsând liberă mintea să creeze nebunii și ipoteze, fantezii și adevăruri, ba ai zâmbit mulțumit când te-am asigurat că orice năstrușnicie ți-ar veni trebuie păstrată măcar o vreme în minte, cât să te dumirească. Apoi le-ai dat celor mai multe de capăt, iar pe restul ni le-am împrietenit împreună, în afară de una. Problema. Problema ta este mereu problema mea, dar problema mea nu trebuie să fie a ta, așa că ți-am propus să o lăsăm pe mai târziu, pe când se va fi săturat și Kiti de atenția noastră pe care o tot cerea, dar tu, iubitor cum te știm, ai insistat să o rezolvi. Te-ai așezat în locul meu la birou și ai înșirat cifre nesfârșite pe foaie, iar când te-am privit sumar din îmbrățișarea compensatorie cerută de Kiti, nu te-am recunoscut, crescuseși deodată mare, pentru prima oară ai fost pregătit să anticipezi într-un haos o dispoziție sufletească bună. Atunci m-am smuls din îmbrățișarea inocenței, ca să cinstesc cu altă îmbrățișare startul celeilalte vârste și tu te-ai emoționat, mi-ai spus că-mi semeni. Abia după câteva minute după ce v-am sărutat de noapte bună, la nord, la est, la vest, cum facem, te-am chemat să îți arăt soluția la problemă, iar tu te-ai entuziasmat, „incredibil, ce frumos!’.

DSCN5703

Îmbucurare

Locuiam odată undeva, departe, Kiti era mică-mică, iar eu îmi vedeam de treaba pe care speram să o tot fac, când într-o zi, revenind acasă de la treabă, femeia care mă ajuta cu copiii și casa mi-a spus râzând că Kiti nu se bucură când mă vede. Peste timp, eu nu mi-am mai făcut treaba pe care speram să o tot fac, dar Kiti a continuat să nu se bucure când mă revedea. ‘A continuat să nu se bucure’ sună mai întristător decât este, în definitiv îmbucurarea copilei este despre ea, nu despre mine. Ieri, ca-n fiecare zi din vacanța lui Felix, ne petreceam ora sfârșitului de program al centrului alături de copiii și terapeuții de acolo. Copiii, aliniați pe scaune, coordonatorul de lecție înaintea lor, „umbrele” copiilor în spatele scaunelor, în picioare, și eu, la biroul din colțul din spate al încăperii. Kiti, atentă și activă la lecție, școlărița conștiincioasă ideală, a întors deodată capul în stânga, ocolind obstacolele din cale, ca să mă salute din privire. Da, Kiti, sunt aici, și eu mă bucur să te revăd, iubire!

 
23116743_10214534401663871_6565034111930261455_o

Sușa

Poți ignora cu bună știință sau, cel mai adesea, inconștient atingerile viețuinde cu care ești dăruit și le tot ignori de o mie și una de ori fără măcar să clipești, până odată când printr-o minune nu o mai nesocotești pe una anume, ba dimpotrivă, o recunoști pe sub o mie de impresii cuvenite, destul de puțin grațioase încât să te arate cam scorțos, într-o delicată și neașteptată cuprindere a mijlocului tău de către degetele copilei, atât de fină precum un păienjeniș și la fel de surprinzător de acaparatoare, atingere-sușă i-aș putea spune pentru că îți e izvor de drag și bine, pentru că te naște și renaște încă o dată încrezătoare, cum adesea uiți să fii. Apoi îți scrie copilul plecat de acasă, de parcă s-a prins și el cu tine în păienjeniș, ‘mi-e dor de îmbrățișările ei’, iar tu rămâi în nenăscuta încă dimineață să-ți alini singură dorurile.

22662343_10214416675440789_1548019994_o

Un absolut

Imi socotesc cu grijă timpul să nu întârzii, cum ajung la centru mai devreme, îmi spun că o iau pe Kiti si pornim către școala lui Felix. Intru mai puțin hotărâtă decât mă mișc obișnuit, ca să nu sperii vreun copil, bat ușor la ușa camerei adolescenților, înăuntru se găsesc cei câțiva copii și un număr mai mare de terapeuți, se pregătesc pentru grupul sfârșitului de zi. Kiti îmi aruncă o privire sumară de recunoaștere, unora li s-ar putea părea lipsită de expresivitate, dar eu îi văd în ochi reflexia, doar atât, în timp ce-și vede conștiincioasă mai departe de treabă. Nu pot să plec. Clasa nu este încă perfect organizată pentru activitate, copiii și adulții se mișcă în jur, numai că dinamica grupului își respectă propria ordine, acum, cea pe cale să se reformeze, traiectoriile încrucișate tind iute să se paralelizeze. Mă așez la un birou sau mai degrabă mă las moale, sedusă de aerul pregnant de inocență pe care-l respiră copiii. Nu pot să plec cu una, cu două. Sunt mută de admirație, deși nimic nu-mi este cu adevărat nou în încăpere. Am des viziunea propriilor mele mimici insolite (deși nu aș spune că nu știu să admir), mă amuză să mă descopăr spontană, nelogică, adevărată. In linie, pe scaune, de la mare la mic, nu neapărat după vârstă, stau copiii cuminți, atenți, cumințenie și atenție plătite cu prețul unor puțin perceptibile vibrații senzoriale specifice fiecărui copil în parte, cumințenie și atenție adesea greu de întâmplat în viața surprinzătoare de zi cu zi, așadar atât de emoționante! Nu pot să plec, am lacrimi în ochi, dar eu nu m-am sfiit niciodată să le port printre gene. Iși spun pe rând replicile, ca într-un joc de rol asumat, promisiune de liniște, anticipare a următorilor lor pași, apoi se ridică într-un cerc pe care, nu știu de ce, îl văd la fel de frumos, strălucitor și ușor asimetric ca pe o coroană regească, ei joacă un joc cu un cub mare din burete, tapetat cu imagini de imitat pe fețele sale, pe care îl dau din mână-n mână, veseli sau mai indiferenți, cu ajutor sau fără, cu un gest sau două cuvinte, pe măsura fiecăruia. Grupul dupăamiezii se termină cu niște exerciții fizice, îi recunosc fetei noastre tenacitatea în fiecare unduire, aplecare sau răsucire a trupului, mi-e dragă cât pot de mult să drăgălesc sau chiar mai mult. Plecăm.

22281065_10214298451205257_1830628870_o

Iertare

Copilul căruia îi greșești te iartă, dar adesea când reușește să spună, îți spune cumva ce îl supără, fie în cuvinte, fie într-alt fel mai criptic, totuși cu un înțeles care ajunge eventual la tine. Kiti nu ne spune, iar nouă ni se întâmplă să îi greșim și ei. Kiti ne dă voie mult prea ușor să îi greșim, este nespus de îngăduitoare, deși ea poate părea dimpotrivă foarte intolerantă. Este dificil, trebuie să recunosc, să nu ți se arate limitele, să te pornești înainte necugetat, presupunând eronat că este natural să n-o iei razna, să vezi că pasul următor te aruncă în prăpastie. Urc în patul ei împreună cu ea, ea se așază transversal, mă primește cu capul pe pieptul ei. Ii iau un obraz într-o palmă, moliciunea, căldura obrazului, blândețea neobișnuită cu care mă primește mă dor. Plâng, plâng, plâng, îmi cer iertare.
21586573_10214142450905347_7711947652681180661_o

La goană ca nebuna

Mi-am pus o mască din hârtie translucidă și l-am avertizat pe Felix să nu se sperie de mine. Apoi am strigat-o pe Kiti, vorbindu-i continuu ca să mă recunoască. M-a recunoscut imediat, dar zâmbetul abia schițat de pe față s-a descompus într-un suspin neașteptat și o umbră de plâns. M-a înduioșat, pentru că se întâmplă deosebit de rar să se sperie, să o impresioneze chipul uman. Am continuat să îi vorbesc cât mai blând, mai alintat, tot de sub mască, să-mi îmbogățesc chipul șters cu trăsăturile glasului mângâietor, iar Kiti a priceput că-mi poate ignora pe moment transformarea. Am fugit exaltată pe terasă, ca să împărtășesc emoția fetei cu tatăl ei, iar acesta, bineînțeles, s-a speriat de masca mea. „A vrut să plângă, a vrut să plângă!”, am strigat cu bucurie, ce-i drept, o bucurie ușor amăruie, ca cea pe care o trăiești când încalți niște pantofi frumoși, mai mici cu jumătate de număr. Sunt una dintre surorile Cenușăresei și sunt atât de arogantă încât cred că-mi pot păcăli inima. Și chiar o păcălesc, atunci când nu o ia la goană ca nebuna.

21544039_10214103864180703_3998758369714221988_o

Sunt bine, mulțumesc!

Sunt bine, mulțumesc. Se poate și mai rău, o spun cu toată convingerea, iată un motiv bun să afirm, sunt bine, mulțumesc! Când nu sunt bine, urlu ca fiara, de fapt devin o fiară inundată pe dinăuntru de adrenalină sau foc și pară, obrajii îmi ard, gura scuipă necuviințe, gâtlejul îmi flutură înfricoșător,…., deloc simpatic. Mă supăr pe fată, cred eu, ca măgarul din poveste; de ce ne urăște?, mă frământ neputincios, ca un aluat pus la dospit într-un borcan închis. Copila nu este generoasă, ea nu dă indicii sau le dă chinuitor de subtil, așadar rămân antipatică, mă mișc dezgustător în spațiile simțitoare din jur. Se simte pericolul în aer, eu însămi îl percep. Mă sperie mai tare fiara decât mă năucește pisicuța, realizez, ceea ce sporește frica. Mi-e frică de mine însămi. Mi-e frică. De mine. De răutatea mea, de prostia mea, de urâțenia mea, cu care nu doresc să mă obișnuiesc. Mi-e frică să nu mai pot să plâng, să ajung să urăsc, mi-e teamă că-mi dau feedback pozitiv care simt cum mă destabilizează. Caut soluții împotriva haosului în care fata ne obligă să ne recunoaștem. Dacă toată treaba asta ar fi o poveste spusă de Felix, s-ar găsi pe undeva un buton de rezolvare, cu siguranță. Dar nu, poveștile sunt povestite, iar haosul nostru trebuie trăit, trebuie trăit. Tânjesc după simplitate, iar spirala autodistructivă pe care uneori alunec este mult prea sofisticată ca să merite urmată. Încerc să nu mă mai supăr pe ea, să-mi pun mai puține întrebări imposibile, să fiu, simplu, să fiu. De-asta, vezi, zic că sunt bine, mulțumesc!

21015701_10213947543472783_561137125170459801_o