Iertare

Copilul căruia îi greșești te iartă, dar adesea când reușește să spună, îți spune cumva ce îl supără, fie în cuvinte, fie într-alt fel mai criptic, totuși cu un înțeles care ajunge eventual la tine. Kiti nu ne spune, iar nouă ni se întâmplă să îi greșim și ei. Kiti ne dă voie mult prea ușor să îi greșim, este nespus de îngăduitoare, deși ea poate părea dimpotrivă foarte intolerantă. Este dificil, trebuie să recunosc, să nu ți se arate limitele, să te pornești înainte necugetat, presupunând eronat că este natural să n-o iei razna, să vezi că pasul următor te aruncă în prăpastie. Urc în patul ei împreună cu ea, ea se așază transversal, mă primește cu capul pe pieptul ei. Ii iau un obraz într-o palmă, moliciunea, căldura obrazului, blândețea neobișnuită cu care mă primește mă dor. Plâng, plâng, plâng, îmi cer iertare.
21586573_10214142450905347_7711947652681180661_o

La goană ca nebuna

Mi-am pus o mască din hârtie translucidă și l-am avertizat pe Felix să nu se sperie de mine. Apoi am strigat-o pe Kiti, vorbindu-i continuu ca să mă recunoască. M-a recunoscut imediat, dar zâmbetul abia schițat de pe față s-a descompus într-un suspin neașteptat și o umbră de plâns. M-a înduioșat, pentru că se întâmplă deosebit de rar să se sperie, să o impresioneze chipul uman. Am continuat să îi vorbesc cât mai blând, mai alintat, tot de sub mască, să-mi îmbogățesc chipul șters cu trăsăturile glasului mângâietor, iar Kiti a priceput că-mi poate ignora pe moment transformarea. Am fugit exaltată pe terasă, ca să împărtășesc emoția fetei cu tatăl ei, iar acesta, bineînțeles, s-a speriat de masca mea. „A vrut să plângă, a vrut să plângă!”, am strigat cu bucurie, ce-i drept, o bucurie ușor amăruie, ca cea pe care o trăiești când încalți niște pantofi frumoși, mai mici cu jumătate de număr. Sunt una dintre surorile Cenușăresei și sunt atât de arogantă încât cred că-mi pot păcăli inima. Și chiar o păcălesc, atunci când nu o ia la goană ca nebuna.

21544039_10214103864180703_3998758369714221988_o

Sunt bine, mulțumesc!

Sunt bine, mulțumesc. Se poate și mai rău, o spun cu toată convingerea, iată un motiv bun să afirm, sunt bine, mulțumesc! Când nu sunt bine, urlu ca fiara, de fapt devin o fiară inundată pe dinăuntru de adrenalină sau foc și pară, obrajii îmi ard, gura scuipă necuviințe, gâtlejul îmi flutură înfricoșător,…., deloc simpatic. Mă supăr pe fată, cred eu, ca măgarul din poveste; de ce ne urăște?, mă frământ neputincios, ca un aluat pus la dospit într-un borcan închis. Copila nu este generoasă, ea nu dă indicii sau le dă chinuitor de subtil, așadar rămân antipatică, mă mișc dezgustător în spațiile simțitoare din jur. Se simte pericolul în aer, eu însămi îl percep. Mă sperie mai tare fiara decât mă năucește pisicuța, realizez, ceea ce sporește frica. Mi-e frică de mine însămi. Mi-e frică. De mine. De răutatea mea, de prostia mea, de urâțenia mea, cu care nu doresc să mă obișnuiesc. Mi-e frică să nu mai pot să plâng, să ajung să urăsc, mi-e teamă că-mi dau feedback pozitiv care simt cum mă destabilizează. Caut soluții împotriva haosului în care fata ne obligă să ne recunoaștem. Dacă toată treaba asta ar fi o poveste spusă de Felix, s-ar găsi pe undeva un buton de rezolvare, cu siguranță. Dar nu, poveștile sunt povestite, iar haosul nostru trebuie trăit, trebuie trăit. Tânjesc după simplitate, iar spirala autodistructivă pe care uneori alunec este mult prea sofisticată ca să merite urmată. Încerc să nu mă mai supăr pe ea, să-mi pun mai puține întrebări imposibile, să fiu, simplu, să fiu. De-asta, vezi, zic că sunt bine, mulțumesc!

21015701_10213947543472783_561137125170459801_o

Ridicol, ca omul

Stau la birou cu fereastra larg deschisă către intrarea în casă a vecinului, cele două curți sunt despărțite de un gard scund din sârmă tapetat cu vegetație felurită tot mai deasă din fericire, fericire care n-are de-a face cu destul de obișnuita „rivalitate” a proximității, ci cu ordinea proprie a curții noastre care socotește la marginea gardului cu pricina un spațiu de joacă, cu masa de ping-pong, cu trotinete, biciclete, mingi, arc cu săgeți și altele, așadar fericire pentru că gardul pigmentat și parfumat de clorofilă mai ține din mingile rătăcitoare. Totuși el nu poate ține nimic din ceea ce Kiti își propune să arunce peste el (am zis deja că este un gard scund), uneori chiar și triciclete (!!!), noroc că mai ținem noi, ceea ce face ca după joacă să mai rămână la vecin câte un cotor de măr sau măr întreg, vreo șopârlă de jucărie sau tricoul de care s-a dezbrăcat Horică în timpul meciului de tenis ori un șlap sau chiar doi, în funcție de cât ne absoarbe activitatea pe care o facem. Iată-mă cum stau la biroul meu cu fereastra larg deschisă către vecinul-coș (față de care ne scuzăm și ne-om mai scuza până o crește și mai mare vegetația dintre noi), pe care îl văd pe după perdea cum culege un recipient de apă și îl aruncă cu of înapoi în curtea noastră, plasticul cade răsunător pe mochetă, oful vecinului ar putea fi mai degrabă îndreptățit dacă nu ar fi atât de răsunător, iar ăsta este chiar motivul pentru care m-am apucat să scriu, fiindcă ni se întâmplă și nouă să ne supărăm absurd pe Kiti când face nefăcute, de parcă nu am ști că înțelegem prea puțin din logica năucitoare a acțiunilor ei, ceea ce ar putea să ne cumințească mai degrabă decât să ne ridiculizeze, așa cum pe bună dreptate că ne face să arătăm, dar partea bună este că, dacă nu experiența, măcar timpul ne potolește pe lume, iar asta nu-i puțin lucru în favoarea timpului care tot trece.

20645357_10213806201219315_3690459264824770018_o

Reevaluare

Copilul n-a crescut mare când l-ai văzut deodată mai înalt, l-ai îmbrățișat cu mai mult efort sau ți-a mărturisit că-i place de cineva, ci atunci când, continuându-și povestea pe care o tot spune de când a început să vorbească, afli pentru prima oară că nicio minune nu se va putea întâmpla cu fetița cu autism din poveste, despre care credeai până ieri că se va trezi odată vorbitoare din somn. Abia acum încep să cred că îmbătrânim.
20413871_10213736818764797_8225407101387910063_o

Furtuna

Odată, după una dintre încercările pe care autismul copilei ne-a detonat-o la picioare, ne-am întrebat cu Horică oare cât de mult peste ce aveam atunci ar putea fi prea mult de îndurat, iar răspunsurile pe care ni le-am căutat scornind tot felul de situații la limita omenescului au fost destul de încurajatoare. Și totuși. Mai copleșitoare decât dependența fetei de noi, mai epuizantă și descurajantă decât orice gând la viitorul ei dependent îmi apare propria noastră nesfârșită dependență de oamenii din jur, ceea ce este, recunosc, nu doar dureros pentru mine și ai mei, ci atât de neobișnuit pe cât este și autismul însuși. Desigur, sunt recunoscătoare zecilor de oameni înțelegători și iubitori de care ne-am înconjurat de peste zece ani de când…, dar cât de chinuitoare este teama de iminenta lor renunțare, adesea subită, ca cutremurul sau furtuna din senin, renunțare pe care, la fel ca pe fenomenele meteorologice amintite, nu o poți condamna sau urî sau îndulci, ci poți doar să o trăiești, s-o plângi și s-o uiți. Oamenii renunță și pleacă și nu trebuie învinovățiți, eu rămân neresemnată să plâng puțin, apoi să caut alte suflete pereche cu al copilei noastre, la fel cum am făcut aseara cu salcia frântă de furtună.
IMG_0449

Complicat

20228710_10213644689221616_1772792293040605883_nAdevărul este că nu râde prea des ca-n pozele de pe facebook. De multe ori stă încruntată și-ți trebuie o sforțare epuizantă să o faci să zâmbeasxă, dar de cele mai multe ori n-ai nici măcar grija ta, darămite a altcuiva, fie aceasta chiar ea. In vacanță Kiti doarme nopțile cu mine și de aceea, deși n-am avut niciodată pisică, îmi imaginez ușor toată drăgălășenia pe care acest animal o stârnește stăpânului său, fiindcă, precum o pisică, Kiti se lipește cu totul de mine, abandonându-și nu doar încordarea, dar parcă și limitele fizice. Spun asta pentru că îmi zâmbește în clipa în care deschide ochii mai devreme decât răsăre soarele. Apoi se trezește de-a binelea și se regăsește neresemnată, cum o știm.

Gong, gong, gong…

Azi am auzit la radio un cântec în care o voce repeta la refren niște cuvinte de dragoste poate, nu am fost prea atentă, dar care se legau mereu de un fel de laitmotiv, ceva apropiat de „tic cu tac se duce” sau așa, vorbe care m-au perplexat, oare ce vrea să zică autorul, ce au bombonelele tic-tac de-a face cu poezia sau pe ce teritoriu lingvistic aparte mă aflu, de nu înțeleg ce rivalitate de neîmpăcat semnifică această anulare letală a lui tic de către tac. Mă rog, nu mi-am bătut prea tare capul, deși nu am fost, ca de multe ori, presată de timp, o, timpule ce treci și numeri anii tacticos, dar neobosit, tic-tac, tic-tac, tic-tac, pentru fiecare în parte, timpi puși și suprapuși. Acum pentru Kiti dulce Kiti a sunat al șaisprezecelea gong, gong, gong…, desigur cu ecou, această nălucire de discontinuitate a timpului, pe care bucuros au peste-pus și alții timpii lor scumpi, mulțumesc, ca aripile unei moriști asimetrice de vânt, dar ce frumoasă și plină în diversitatea și bogăția ei! Mai puțină melancolie socotesc astăzi față de alți timpi aniversari, (deși am zărit într-o fotografie o lacrimă cu ADN împărtășit cu sărbătorita), și n-am de gând să mă întreb de ce, când știu că se va tot reface ea repetat, ca un tic absurd al sufletului. Uite-o cum vine deodată când Felix dorește să știe cum m-a anunțat Kiti că vrea să iasă din burtică azi șaisprezece ani în urmă!

 

19046766_10213187779759165_1634599659_n

Să nu uiți peștii în priză

Să nu uiți peștii în priză, i-am strigat râzând, în timp ce m-am apropiat de masa de sufragerie devenită temporar birou, și nu orice fel de birou, ci unul dezordonat, aglomerat, exagerat de mare, dezechilibrat, cu toate cărțile, caietele, creioanele, stilourile, căștile, cablurile, rezervele de stilouri, micile dicționare științifice, apoi rumegușul împrăștiat din guma de șters folosită, rezervele fără cerneală, recipientele goale de apă și nu în ultimul rând cel puțin o vază cu flori proaspete, toate înghesuindu-se către partea mesei dinspre fereastră precum trunchiurile plantelor către lumină, acolo unde băiatul a ajuns să învețe, mai întâi trecând prin alte locuri mai neatent alese din jurul mesei-birou, a mesei-trambulină spre cunoaștere, căci cunoaștere începe să se numească toată informația pe care un copil aflat la un pas de majorat a strâns-o, să nu uiți peștii, ziceam că i-am spus mai mult în joacă decât cu grijă, fiindcă grija este definiția sfântă a mamei, a părintelui, iar copilului ajuns la un pas de majorat, n-avea grijă, nu-i este deloc străină ordinea parcă tot mai ordonată a lumii, pe când joaca, ei bine, joaca este darul pe care alegi sau nu să-l prețuiești, așadar se poate rătăci ușor printre firele dese de grijă pentru seriozitate, în timp ce m-am apropiat de masă, ziceam, de fapt de el, băiatul serios de la masa-birou, care abia a ridicat ochii din hârtiile lui amețitoare, dar totuși i-a ridicat împreună cu colțurile încordate ale gurii să-mi zâmbească îngăduitor, cum îi stă bine unui adolescent care-i zâmbește mamei sale, dar și un pic naiv, încrezător, cum a făcut-o cu primul său zâmbet pe lume.

18518329_10212976901767347_912911193612117542_o

Înșelare


Nu știu dacă se simte vreodată mai înșelată în dragostea pe care o știe ea decât atunci când mă așez la masa din sufragerie să-mi ajut băieții la lecții. N-am văzut-o nicicând mai decisă să-și strige frustrarea lipsei percepute atunci, sunt numărate certitudinile mele în ceea ce-o privește pe Kiti. Iubește-mă acum, nu doar când poți tu s-o faci, parcă îmi spune cu pasul sprinten și mâinile istețe, arată-mi că te străduiești s-o faci, mai zice, îndepărtându-se ademenitor, prevestitor. Mă tulbură să îmi probeze datul, eu socotesc cu grijă, nu cred că am greșit fatal, ci numai poate într-o doară, așa, din nimereală strâmbă.   Vino și tu, copilă, prefă-te că-nțelegi, îi spun, și-i dau o socoteală simplă. Ea râde, e surprinsă, dar se apucă să îmi numere degetele întinse, unu, doi…. Apoi se plictisește și părăsește masa de lucru, e împăcată și neînșelată iarăși.

18268573_10212876536898288_2132532483612259539_n

Da

Kiti confirmă, ‘da, am teză la matematică astăzi’, băieților le arde de glume, fata insistă, zâmbind hâtru, ‘da, am teză la matematică astăzi’, moment în care gluma se întrupează cu realitatea sau realitatea nu mai știe de glumă, băieții sunt surprinși pe granița dintre lumi, desigur că știu, dar surioara nu are cuvânt mai convingător în vocabular decât „da”-ul, adică cel mai convingător versus cei mai lesne de convins din lume, ‘minți, Kiti!’, spun ei într-un glas, dar Kiti tace cu subînțeles, un subînțeles atât de limpede încât n-are nevoie de cuvinte, (nevoie de cuvinte îmi vine în minte cuminte), ea dezminte, nu minte, poate doar îi face bine să întărească încrederea băieților în ea și în putința ei de a le întoarce iubirea frățească, cine știe?, sau poate că e promisiunea ei solemnă, neconștientă de apartenență, cine știe?, cert este că băieții trebuie să traseze linia clară a concretului, de mă umplu de duioșie, ‘te rugăm, spune-ne dacă minți’, până ce copila își spune iarăși cea mai convingătoare vorbă din vocabularul neconvingător, ‘da’, ca o împăcare.

 

18077096_10212784324913046_4016063026804883018_o

Mamă, vrei să-ți povestesc?

Povestește-mi, iubitule, despre impresionanta ta luptă cu monstrul lacustru, spune-mi despre năluci, drilluri, trăsături sau twistere, despre observare și răbdare, nu uita de furnicăturile și hărmălaia de impresii în valuri crescătoare ce te-au trecut când prădătorul a fost pe cale de a fi prădat, cum a fost cu încovoierea undiței și măiestria inginerească a mecanismului complicat al mulinetei, adu-mi aminte despre cât de inconsecvent percepi timpul curgător și cât de fericit te poate face asta, pentru că simți timpul lung al așteptării ca pe o clipă dacă ești binecuvântat cu pasiune, iar clipa întâlnirii ca pe un dar, răsfăț al sufletului, deci prelung și percutant, povestește-mi despre forța antrenată a brațului și inteligența mâinilor tale, apoi despre eșecuri și învățăminte, despre stropii periculoși pentru ochii tăi miopi în lentile erupți din pasiunea viețuirii, a ta, a monstrului, a lacului, și mai spune-mi din timp în timp, „mamă, stai să auzi grozăvia’, fiindcă îmi faci ochii să lăcrimeze de bucurie, fără să am cel mai mic interes în arta pescuitului luată ca atare, izolată de tine, tu spune-mi în continuare, înconjurându-mă concentric cu pasul tău și vorba ta pasională prin bucătăria mișcătoare, căci ea mă împinge de colo-colo, eu n-am habar de ce mă învârt pierdută în ea, spune-mi, nu mă menaja, și iartă-mă că apuc printre frazele tale scumpe să-mi las bucuria de a fi destinatarul impresiilor tale să se amestece cu uimirea și nerăbdarea pe care orice istorisire autentică le naște, apoi cu întrebarea, ce am făcut pe lume ca să merit atâta iubire si incredere?, și neapărat, mulțumesc!

 

17991743_1456644881076346_968991818885851677_o

 

 

O piruetă

Unele peste altele, lucrurile și enervările zilelor s-au strâns în cea mai nefericită combinație posibilă în mintea ei deranjată de cele mai surprinzătoare nepotriviri, la fel cum se strâng deseori gândurile și umorile felurite în același câmp al spațiului virtual, desigur, s-a întâmplat la un moment dat inevitabilul, și-a atins un capăt, cum ating gimnastele periculos extremitatea bârnei dintr-o aparent simplă săritură, atunci și ea s-a dat neapărat peste cap, în felul ăsta sperând și în reconfigurarea aglomerării dinlăuntru, nu doar în salvarea pe care prefacerile o nasc. A început să meargă pe vârfuri în jurul copilei ei plângătoare până când copila a întredeschis bănuitor un ochi din grimasa nefericirii, apoi pe-al doilea, dar nu imediat, ci după ce ea, noua balerină, a încercat și-o piruetă. De atunci și până în zilele noastre, a continuat să îi danseze copilei, iar copila n-a amețit încă de fericirea de a i se dansa doar ei și numai ei.

Desigur asta i-a dat încrederea că fata va putea să urce, ba chiar să stea scurt timp pe scaunul stomatologic al bunicului ei, mai sceptic, dar și mâhnit să-și sperie sau îndepărteze nepoata scumpă. Si totuși, copila a venit, a urcat, a deschis gurița tremurătoare (poate și temătoare) și s-a lăsat în voia adulților din jurul ei (tatăl proiecta lumina reflectoarelor asupra ei, bunica și frații se minunau în culise), plângând ușor și resemnat și adunându-se din timp în timp cu speranță în poziție fetală acolo sus, în centrul atenției și iubirii unei lumi întregi de dansatori doar ai ei și numai ai ei.

18034824_10212699057821422_607591554_n

Ignoranța e pe cale de dispariție timiditatea scade din ce în ce Apa are să ajungă până aici*

In toată discuția asta controversată despre vaccinuri se discerne trista și înrădăcinata trăsătură a neamului, lipsa spiritului civic. Este atât de ușor să te sperii, pe cât este de la îndemână să deschizi o pagină de internet, dar mereu am gândit, așa introvertă cum mă aflu, că deșteptăciunea unui popor, care modelează bunătatea, încrederea și compasiunea, trebuie să presupună alăturarea umană fizică și culturală. Cât despre a vaccina sau a nu vaccina nu pot să spun decât că pe cât de drept este să putem să ne informăm, pe atât de împovărătoare este iluzia controlului. Trebuie să recunosc neapărat nota sarcastică din expresia „a alege informat”.

După acele două săptămâni furtunoase din trecutul recent al lui Kiti și al familiei ei, ce i-a epuizat și i-a aproape naufragiat în subuman, au mai trecut două ca încântarea, ușoare și curate, până când, de dimineață, copila s-a pus iarăși pe plâns, lăsând parcă să se-nțeleagă că ritmul de prefacere a spiritului ei măsoară două săptămâni în cap…sau inimă sau suflet, pe unde s-o afla acesta. Plânge, mi-a spus tatăl, împiedicându-se de teamă, ce facem și încotro ne duce supărarea ei, mi-am zis și eu. Apoi mi-am amintit că nimănui nu i se refuză dreptul la decompensare din prea multă fericire, de ce nu ar putea să plângă pur și simplu? În plus, experiența solitudinii este mai sănătoasă prin puterea de a plânge.

17760815_10212589258396505_3086214374811950309_o

*versuri de Gellu Naum

Las-o, că nu înțelege!

Dacă suntem pe atât de anxioși, depresivi pe cât este de nefericit (sâc) populat intestinul nostru de microorganisme-prietene (cum sugerează de ceva vreme teoriile microbiomului), ei bine, asta nu poate fi decât o veste amăgitoare. Aș putea admite in extremis că substanța care ne compune este alterată într-un continuum întâmplător de o seamă importantă de microorganisme mai mult sau mai puțin inteligente funcțional, însă mi-este dureros a lua de bun faptul că și gândul, impresia și chiar temperamentul mi se joacă nebunesc, aleator în mod similar. Si dacă numai o sumă seacă de reacții probiotice și-atât ar fi omul și tot aș putea orbi de la lumina pe care ea, omul, o răspândește.

17761155_10212596703782635_6326849121413241508_o

Stele cu coadă

Coc un quiche într-o formă de tartă din silicon, când e copt, îl scot din cuptor și vreau să îl împart în opt felii. Mie-aste teamă să nu despic cu cuțitul meu pătrunzător mai mult decât tarta, dar dorința de a-mi duce la capăt pregătirea mesei este mai puternică decât rațiunea. Desigur, obțin nu doar opt felii îmbietoare de tartă franțuzească, ci și o formă originală de copt din silicon, cu fund împărțit de niște crestături de o perfecțiune pe care am naivitatea să o admir în opt sectoare de cerc jucăușe. Masa este aranjată, ceea ce-i dă inimii ghes să tresalte de încântare mai degrabă decât să se supere pentru forma siliconată dusă (dar cât de poetic dusă).

Îmi aud glasul povestindu-mă la radio și mă emoționez. Nu este chiar glasul meu, dar ar putea fi, atât de autentic îmi apare. Poate cuvintele pe care le recunosc ca ale mele, poate trăirile pe care le redescopăr intacte în spatele acelor cuvinte, poate vocea, poate împrejurările sugerate, amintirile, chipurile, dorul, una dintre toate acestea sau toate împreună mă fac să plâng. Și plâng fără grija de a fi descoperită, deși sunt înconjurată de multe geamuri transparente, iar trecători grăbiți se perindă prin spatele geamurilor. Sunt expertă în plânsul-expoziție. M-am citit singură, desigur, de atâtea ori, dar n-am făcut-o niciodată mai mult decât în gând, de aceea nu mă miră emoția ce se naște când mi se dezvăluie un nou glas. Sunt o jucărie desfăcută în n bucăți și recompusă din n+1 piese, un întreg augmentat, un trup însărcinat cu noroc.

Kiti culege cu două degete o petală de narcisă, o zădărnicește de parfum și (o înghite) de concret. Aș putea plânge de supărare, dacă nu aș încăleca supărarea cu grija de a o atenționa pe Kiti de iraționalitatea gestului ei. Fetei pare să nu-i ajungă la țintă sensul îngrijorării mele, atunci eu ridic vocea, iar Kiti acceptă frustrarea de a-și înfrâna temporar imboldul. Simt o ușoară tristețe să știu că îi interzic bucuria misterioasă și mă gândesc la forma mea de tartă, la forma mea de egoism neinterzis. Aș putea să plâng, dacă n-aș râde când Kiti profită și iese din strânsoarea atenției mele vigilente ca să sufoce un alt parfum, al unei alte petale neștiutoare de narcisă.

Emoțiile sunt stele cu coadă. Ele ne luminează sufletele, iar inerția trupului viețuind le prelungește către înapoi. Dacă nu știați, ăsta este motivul pentru care se întâmplă ca râsul să se confunde cu plânsul. Sau plânsul să se suprapună peste plâns. Sau râs peste râs, bătaie de inimă peste bătaie de inimă, coadă de stea peste coadă de stea, împiedicându-se, apoi confundându-se. Emoțiile sunt stele cu coadă, de aceea uneori nu ne mai încap, ne împing delicat sau brutal în afară. Poate că de-asta mă găsesc acum avântată în mijlocul câmpului cu narcise semănate de vânt, culegând câteva pentru a cine știe cui bucurie?

17792539_10212525879572074_479480736_n

Jocul întâmplării

Trebuie să recunosc că, dacă fac tot ce-mi stă în putință să ne ținem împreună, atunci când cred eu că este de dorit ca o familie să fie împreună, tot îmi mai rămân lucruri pe dinafară, pe care nu pot să le cuprind, să le unesc cu o simplă îmbrățișare. Îmi amintesc de observația unei prietene făcută acum ceva ani, cum că familia mea nu poate fi o familie ca oricare alta, observație care m-a revoltat atunci. Acum nu mă mai revoltă, în schimb sunt gata să spun că, chiar dacă familia mea este doar într-o oarecare (sau poate nu atât de oarecare) măsură asemănătoare cu familiile în care nu cresc copii cu dizabilități, știu sigur că ea este exact așa cum trebuie să fie prin conjugarea inițial a celor două personalități cu care venim cei doi părinți să o construim, apoi cu împletirea iscusită a nou-născutelor spirite, fiindcă iscusită este fiecare creație miraculoasă care este viața. Zic, așadar, că rămân să mă împac cu neîndemânarea mea punctuală, aceea de a nu putea să ne emoționăm laolaltă la un spectacol. Nu caut dinadins să îmi petrec timpul pe rând cu fiecare dintre copii, mă depășește gândul că eu trebuie să orchestrez asemenea întâlniri tainice în duete felurite. Sunt o mamă simplă, care iubește soluțiile simple, de aceea nu cumpăr niciodată mai mult sau mai puțin de două sau trei bilete la spectacole, desigur, atunci când nu mă entuziasmez excesiv și aleg numărul cinci. Imi iubesc rolul asumat de dirijor al însoțirii noastre aleator-neobișnuite, fiindcă sunt o mamă simplă, care respectă jocul original al întâmplării.

17554903_10212462184139728_467701735_n

 

 

Modul impresiv

Foarte stranie senzație de dimineață la trezire. Lumină multă, liniște deplină, vise încheiate, somn întreg, ori plenitudine, ori vid, nici urmă de fragmentare. Trăiesc sub pregnanta impresie că soarele s-a grăbit astăzi să ne facă o bucurie. Nu cred neapărat că am merita-o și nu sunt nici superstițioasă. Poate prea rațională, de-asta accentuarea impresiei. Senin. Perfecțiune. Totul sau nimic. Suntem atât de aproape de extreme, încât credem că le atingem. Dimineața asta bem șampanie la micul dejun. Șampanie adevărată, nu dulcegăraia aia grețoasă pentru copii. Felix renunță la lingurița de ciocapic din orice băutură, fiindcă intuiește efervescența momentului (pe cea a șampaniei nu știu dacă a notat-o). Purtăm mănuși delicate din mătase albă, cu ele mângâiem cel mai fin. Timpul stă pe loc, iar nouă ne-a dispărut teama. Se poate oare încerca demonstrarea ipotezei că teama depinde de timp? Dacă lăcrimează cineva în bucătărie, o face de fericire (fericirea este egală cu iluzia ei). Celebrăm împreună o întregire. Nu mi-e frică să o numesc, uite, spun iarăși: întregire. Altădată mi-aș fi zis, nu îi spune pe nume, ca să nu dispară, dar astăzi, de fapt nu astăzi, fiindcă astăzi e prea precis în timp, așadar în spațiul nostru de înfrățire ni se reamintește cu generozitate că și răul este efemer, mulțumesc!

17434851_10212404277492098_7630244761899210666_o

Nu doar hormonii

Deschid articolul ăsta, se numește „Nu doar hormonii”, și încep să citesc: „Fata la vârsta adolescenței este o forță a naturii, are emoții atât de puternice, încât o șochează chiar și pe ea însăși.” „Este o forță a naturii” îmi sună monstruos în urechi, îmi sună în urechi de la exact 5:24, o oră de trezire nu foarte șocantă, dacă nu ar fi fost predestinată să și sune dureros de brutal, ca un ciocan lovit cu putere de metal, așa, ca să cunoască și reverberații. Eu nu mai sunt adolescentă, dar, precum aceasta, mai degrabă fără s-o conștientizez (deși uite că o fac), îmi descarc oful spre tine, o descărcare nu neapărat necinstită, fiindcă tu nu simți emoția, eventual doar o vezi. Dar adolescenta noastră cum iese din șocul acestor trăiri aprige? Bineînțeles, la fel ca orice altă adolescentă, plângându-se părinților ei, cele mai sigure, de încredere ființe din jurul ei. Of, ziceam, pentru că te trezești într-o bună dimineață și nu o mai recunoști, te înspăimântă urletul ei, te arde focul ce îi iese dinăuntru pe ochi, gură și membre, îți face cunoștință cu ura, deopotriva te urăști pe tine și pe ea, de fapt urăști și e de ajuns ca să te disprețuiești, în timp ce copilei continuă să îi erupă halucinant șocul pe pământul pe care l-ai crezut o vreme sigur, măcar ai ajuns să ai bunul simț să nu te mai întrebi de ce ție, să nu te mai compătimești și desigur să plângi, pe jumătate emoțional, pe cealaltă jumătate rațional, să te rogi încă nu ai vreme, cel puțin nu cât alergi după ea, ca vânătorul după vânat, cu precauție și lăcomie, cu și fără emoție, poate mai încolo, când i se vor vindeca rănile de pe trup, dacă nu și cele ale sufletului ei tânar și nespus de încercat, ori poate când cu toții vom uita de monștri, fiindcă, nu mă îndoiesc, va veni și vremea aia.

 

DSCN5566

Rugăminți

Cuminte îmi răspunde fiecărei rugăminți (o rog doar când nu sunt grăbită, altfel dau ordine sau mai bine direcții), așază-te, închide gura și ochii, lasă capul pe spate, un ‘te rog’ pentru fiecare. Pentru că am timp, mă minunez cât de irațională este nerăbdarea față de copii și cât de ușor curgătoare este comunicarea cu ei pe timp de pace, fiindcă experimentez adeseori apogee de iritare pe care le ușurez doar pentru că mă încurajez singură să am răbdare, ‘răbdare’, îmi spun când arde, până arde tot, abia cenușa o pot îndepărta cu o suflare înțeleaptă. Strâng sticla de șampon direct peste părul ei ud, căzut compact pe spate și o boare exotică de migdale mă duce în vis. Îi fac fetei o rugăminte iarăși, iar ea îmi face o promisiune în răspuns. Trec câteva minute, cât o conduc către dormitorul ei, o rog din nou să nu uite ce mi-a promis și îi zâmbesc încurajator. Ea mă liniștește, ‘stai fără grijă, mami!’. Intre timp, părul apare clătit cu o cascadă întreagă de apă, nemăsurabilă, ca visul. Trece noaptea și Kiti se trezește surâzând, înțeleg că și-a ținut promisiunea, dar care promisiune? Îmi amintesc de rugămintea din vis, de liniștea în care i-am permis să mă urmeze aseară, de gândul că realitatea coființării noastre nu este doar concret și spus și etalat, ci are și o parte mistică, imposibil de negat, ce bucurie!
13958251_10210197737009965_6791083798597213668_o

Din vârful pământului

Uneori vacanța de iarnă a ultimului an de liceu nu este ultima vacanță de schi împreună cu părinții și cu frații tăi, dar numai gândul că ar putea fi îi întristează pe amândoi frații. Sunt cu ei pe telescaun, iar soarele prietenos îmi dă imbold să sper. Om veni iarăși la anu’ la schi, doar că mai repede, în vacanța ta de viitor student, ce zici? Îmi dă imbold să sper, dar nu-mi dă dreptul să uit că atât copiii, cât și adolescenții, mai ales adolescenții, sunt prea ancorați în prezent cu trup și suflet, mai ales suflet, ah. Uit așadar și îi supăr fără să vreau pe amândoi. Felix plânge, mi-e teamă că-i îngheață lacrimile, dar ele nu îngheață niciodată când sunt autentice. Horia tace. Eu ce să mai zic, am zis-o. Unde este căciula Adidas scăpată de cineva în valea pietroasă adâncă, de sub noi, printre copaci, pe care o tot vedem de câteva zile încoace? O caut disperată cu privirea, știu că este pe-aici, dar nu o văd, să rămână nedescoperită de ochii mei îmi stă ca o sentință pe creier. Dacă nu dau de ea,…nu mă încumet mai departe, în același timp zăresc căciula. Uite căciula, strig ușurată, iar băieții, descoperitorii, încuviințează lipsiți de chef, adevărat! Adevărat, da, adevărată este și absența sincronismului sufletesc dintre noi, apoi am o revelație, în asta stă toată nepotrivirea dintre generații, în lipsa de concomitență emoțională. Adică nu că nu putem simți la fel, ci că timpii în care simțim la fel sunt defazați; prezentul adultului este ușor acrit de vremea ce a trecut, pe când cel al copilului clocotește de pasiune. Nu mă îndoiesc că prezentul se poate petrece ca un cântec monoton, imparțial și franc, fiindcă nu pot să nu mă gândesc aici, din vârful pământului, oare ce ar zice Kiti despre asta?

 

16754280_10212055464811999_1693967138_n

Cuvintele

Îmi place mult ce a scris Jose Saramago mai de mult pe blog despre cuvinte (am citit în Caietul), citez aproximativ: „din fericire există cuvinte pentru orice”. Mă gândesc acum la toate cuvintele ce numesc tot felul de boli ale minții, pe care le folosim peiorativ, pentru a ne exprima disprețul față de cineva sau ceva și mă gândesc în același timp că avem fericirea să găsim cuvinte potrivite pentru aproape orice pe lume. Avem fericirea, dar dacă am avea și bunăvoința de a le căuta. Din nefericire intensitatea sentimentului de desconsiderare a oamenilor cu nevoi speciale este tot atât de mare și reală pe cât de generoasă este limba vorbită sau mai bine chiar, întrucât disprețului meu nu îi ajunge un vocabular întreg ca să poată fi exprimat mai limpede. Disprețului meu, disprețului tău. Trebuie că trăiesc cu multă teamă de mine însămi, de adâncimile tainice ale propriei mele minți, de caut cu atât de puțină bunătate să mă delimitez de tine, autistule. Eu nu sufăr de prea-gingășie, deși am multă sevă nedescoperită de pătimire, precum ai și tu, dar am o datorie: să spun povești frumoase despre tine, copilule, sperând să mai diminuez o fărâmă disprețul lumii, (de care, pe tine, noi te protejăm destul de bine, mulțumesc!) Să văd în fața ochilor în miez de iarnă albă o grădină înflorită, cam așa aș vrea să vedem împreună.
16195940_10211883940003986_5589226490639631324_n

În papucii tăi

O prietenă dragă ne îndeamnă pe facebook să îi ajutăm pe cei din jurul nostru să se pună în papucii noștri, papucii părinților copiilor cu nevoi speciale, și cred că le datorăm acest ajutor copiilor noștri, dar și oamenilor pe care îi iubim și ne iubesc, oamenilor pe care îi întâlnim și ne întâlnesc sau îi privim și ne privesc, o dată în viață sau în fiecare zi. Dar nu despre asta vreau să scriu acum, când mi-am luat de curând papuci noi, cu eroi de desene animate, ce pot conduce către concluzii neadevărate, glumesc, desigur. Dar mă găsesc întâmplător (destul de) singură cu Kiti acasă și trăiesc necuviinciosul sentiment dat de discordie, (pe undeva prin abdomen se înfiripă el), nimic bun nu transpare prin negura dintre noi în afară de dorința de a putea vedea. Pe mine de ce nu mă ajută nimeni să mă pun în papucii ei?, întreb, chiar dacă știu că fac o nedreptate întrebând, să stau acolo, cât pot de atentă, în ei, să-i calc pe urme sau să mă las dusă de ei, să înțeleg de ce o simt răzbunătoare? Cu teamă mărturisesc că aș vrea să fiu măcar pentru o zi în papucii ei, chiar dacă ea nu poartă niciodată papuci sau poate tocmai de-aia.

16237127_10211870776754913_1305401042_n

Coexistent

Ca în fiecare dimineață intru cu grijă la Kiti în cameră, o cameră iluminată doar de curățenia sufletească a fetei, nici un artificiu în plus, deci mă strecor prevăzător prin întunericul mai adânc decât întunericul dimineții prea timpurii și mă ghidez după murmurul lin al respirației. O descopăr totuși ușor, în ciuda întunecimii, dar și a straniei nevoi a fetei de a reordona întruna mobilierul din dormitorul ei, de parcă ar fi un desenator neîmpăcat cu propria-i lucrare, un estet în căutarea deșartă a perfecțiunii, deopotrivă liniștitoare și înnebunitoare. Găsesc prin noua ordine a douămiapatrusutatreizecișișaptea cale către fereastra acoperită cu draperii dense o nouă cale în minimul spațiu al încăperii, care, precum precedentele câteva sute și mai bine de căi, mi se deschide prietenoasă în față, întrucât e întretăiată generos de aproape toate celelalte din trecut, și ajung să dau deoparte zece centimetri de draperie de pe fereastră. Nu intră încă lumină pe geam, nu iese nici din întuneric, rămânem la fel de dependente una de cealaltă. Kiti, tot ca mereu, se sprijină cu spatele de caloriferul fierbinte printre cele două jumătăți de draperie, mă așteaptă în liniște să îi aleg îmbrăcămintea din șifonier. Simt cum mă urmărește, iar dacă există posibilitatea să nu o facă (și există), atunci ardoarea de a mă face cât de cât înțeleasă tot o va atenționa spre mine. Ating cu degetele hăinuțele de pe raftul cu rochițe, cel de sus, din stânga, și, cât caut să-mi imaginez ce rochie ar putea să o potrivească mai acătării, visez un pic la raftul cu rochițe, eu l-am ales acolo sus în stânga, ca pe un mic secret al meu și, poate, și al ei, dar nu al băieților, pe care îi rog de atâtea ori să-i mai aducă câte-o șosetă sau un pantalon de pe raftul din fața ochilor de obicei, rochițele sunt doar ale noastre, desigur, suntem doar noi două ca tainic să le împărțim, la fel cum jumătatea ei de ADN primită de la mine este unică pe lume, dar împărtășită, bineînțeles. Liniștea familiară a oricărei dimineți se rupe însă într-un tulburător scâncet de copil, mă surprinde, nu-l înțeleg, iar neînțelegerea îmi aduce panică. Las visurile deoparte și o întreb, Kiti, tu plângi?, într-un fel destul de lipsit de compasiune, fiindcă Kiti poate să plângă, tot cum poate să râdă sau să danseze, dacă vrea. Dar în alt fel, plin de compasiune, nu vreau s-o doară nimic pe lume, cum nu vrei să fii vreodată deznădăjduit. O iau în brațe, iar atingerea îi ușurează debarasarea de suspine și îmi șterge aroganța de a voi să știu. Continuăm apoi ritualul dimineții, dar, cum o facem, firesc, fără contactul îmbrățișării, pe Kiti o mai scutură din timp în timp câte un suspin, iar pe mine mă reia moderat neastâmpărul de a o ști un pic și pe ea.
16107518_10211767920943582_8625101083624777213_o