Odă dorului bun

Copiii mei sunt buni ca pâinea de casă. Oricât de mult sau puțin mă (îi) frământ să crească mari, ei tot buni rămân. Ca pâinea caldă. Singurul ingredient cu care înadins vreau să influențez împrejurarea miraculoasă în care fericit mă aflu este (nu, n-ați ghicit, nu este iubirea) naturalețea, această sare în bucate a strădaniei de a face bine. Astăzi coc pâine în casă fără preambul. Simplu, sub imboldul dat de dor. Dor bun, ca anticiparea gustului minunat, necomplicat al pâinii calde, ca zbaterea nerăbdătoare a inimii.

 
24291802_10214760105706331_6421407479163379202_o

Moș Crăciun se întoarce

 

Moș Crăciun există, iar noi nu mai suntem cei mai tineri dintre părinții lumii. Posibil să-și fi pierdut barba și chiar din păr, ceea ce este paradoxal, să recunoaștem, fiindcă cert pare mai tânăr, dar el încă există și activează potrivit cu misiunea binecunoscută. Să fie sănătos! Pe de altă parte, nu doar că nu neg existența bătrânului, ba încerc un sentiment neobișnuit de renaștere a sa, acum, când noi, părinții, ne așteptăm copilul acasă. Să îmbătrânești așteptându-l astfel pe moș Crăciun, iată o altă binecuvântare a vieții, mulțumesc! Intre timp, să fim totuși optimiști, la mulți ani, România!
15304370_10211289629466594_8884249149103112618_o

Sușa

Poți ignora cu bună știință sau, cel mai adesea, inconștient atingerile viețuinde cu care ești dăruit și le tot ignori de o mie și una de ori fără măcar să clipești, până odată când printr-o minune nu o mai nesocotești pe una anume, ba dimpotrivă, o recunoști pe sub o mie de impresii cuvenite, destul de puțin grațioase încât să te arate cam scorțos, într-o delicată și neașteptată cuprindere a mijlocului tău de către degetele copilei, atât de fină precum un păienjeniș și la fel de surprinzător de acaparatoare, atingere-sușă i-aș putea spune pentru că îți e izvor de drag și bine, pentru că te naște și renaște încă o dată încrezătoare, cum adesea uiți să fii. Apoi îți scrie copilul plecat de acasă, de parcă s-a prins și el cu tine în păienjeniș, ‘mi-e dor de îmbrățișările ei’, iar tu rămâi în nenăscuta încă dimineață să-ți alini singură dorurile.

22662343_10214416675440789_1548019994_o

Perfecțiune

Perfecțiunea există, dar este extrem de rară. Matematic vorbind, ieri, 28/06, a fost o zi perfectă, numerele naturale 6 și 28 fiind primele numere „perfecte”, adică numere care se pot scrie ca suma dintre toți divizorii lor, mai puțin ele însele (6=1+2+3, 28=1+2+4+7+14). Perfecțiunea există, dar este extrem de relativă (când nu este absolută). Ieri, 28/06, mulți viitori bacalaureați au vorbit matematică între ei, unii spun chiar că ar fi făcut-o perfect. (Întrucât subiectivismul este adesea calitatea predilectă a adolescentului, prefer să aproximez pe moment noțiunea de perfecțiune). Perfecțiunea chiar nu are nicio legătură cu instituțiile statului nostru, iar dacă mă adresez acestora în vreo problemă ce o privește pe fiica mea cea imperfectă, ar trebui să fiu recunoscătoare pentru o atare potriveală. Tonul acrimonios al celor tocmai spuse ajută la detensionare, rog a mi se ierta. Și totuși, matematic sau nu, ziua de ieri s-a rotunjit cumva către finalul ei, iar cercului nu-i poate nega nimeni perfecțiunea. De multe ori m-am gândit la cerc cu teamă să nu se desfacă, să nu se rupă, cam aceeași teamă pe care o ai când știi că se termină o carte, o muzică pe care o adori sau o sarcină pe care o adori. Dar cercurile nu se rup niciodată, cercurile se pot învârti, ceea ce nu le face doar estetic desăvârșite, ci și indisolubile, ca iubirea părintească.

19577524_10213400996529451_4423204010373508224_o

Timpul examenelor

Timpul examenelor, zmeurei, florii soarelui, caniculei, roșiilor cu brânză, năpârlirii, emoțiilor, vișinelor, teilor înfloriți, lecturilor ușoare, Bucureștiului eliberat, examenelor, înghețatei, muzicii pe străzi, teraselor, picioarelor goale, dorului…

Bacalaureat. Am râs mult împreună aseară, tu- fiindcă urma să scapi pentru-ntotdeauna de textele tale ușor ridicole cu limbajul lor prețios, distant, eu- pentru că ador simțul tău fin pentru umor, am râs amândoi puțin nervos, un râs adrenergic, sănătos pentru orice start lucid, cum bineînțeles că se întâmplă cursa bacalaureatului tău, cu lacrimi cinstite am râs, netulburate de emoția examenului, pe care nu am simțit-o niciunul decât în clipa celebră a dezvăluirii subiectelor, tu-direct, în plin, din a doua bancă, mereu a doua bancă, eu- probabil într-un duplicat al clipei (asta mă determină să realizez că toate grijile părintești acute se petrec într-un timp paralel cu timpul generic al lumii, un fel de dimensiunea a patra sau replica generoasă a propriilor noastre viețuiri, ce binecuvântare!), și am mai râs totodată pentru că nu avem nevoie de niciun examen ca să râdem pe lume, sunt nespus de recunoscătoare, mulțumesc!

19489528_10213370393644398_808219231_n

Impresii parfumate

Felix iubește mirosul de limonadă cu ghimbir al cărților noi, el lasă deoparte romanul Agathei Christie recomandat de Horia, care și-a pierdut de mult mireasma tropicală, pentru o poveste științifico-fantastică mai veche, dar proaspăt stoarsă. Eu îi iubesc expresia stilistică concretă, intens senzorială a impresiei pe care o are, mă umplu de ea ca de parfumul unei flori din grădină. Kiti pare enervată. Mereu pare enervată când urcă în mașină. Ea nu vrea să iubească nicio entitate palpabilă, cum este un parfum în nări, sau metafizică, fiindcă trebuie să pară enervată, iar când se întâmplă asta, nu poți să iubești. Bine, într-un fel o pot înțelege, ne găsim în universul olfactiv haotic și vâscos al mașinii mele. Unii cred că doar mașinii mele îi este proprie o atare lume neorganizată, distopică de mirosuri, dar încep să cred tot mai tare că abia când începem să adăugăm substanță vie lumile de senzații se organizează. Știu că părerile se vor schimba peste timp, de aceea nu mă miră nimic. Horia, îl întreb pe unul dintre confidenții mei, se poate mai mult decât atât?, iar el mă asigură, nu, apoi se asigură, nu cred. Kiti confirmă multe ipoteze, coboară senină din mașină, în timp ce Felix își găsește una dintre iubiri. Cumpăr cărți mai ușor decât găsesc timp să le citesc, cam tot la fel precum se petrec iubirile, dar nu oricare. Felix le tot miroase, pe când Kiti le atinge cu vârfurile degetelor. Eu rămân cu ochii-n patru.

18699918_10213083310907509_7049246272835990681_n

 

 

 

Să nu uiți peștii în priză

Să nu uiți peștii în priză, i-am strigat râzând, în timp ce m-am apropiat de masa de sufragerie devenită temporar birou, și nu orice fel de birou, ci unul dezordonat, aglomerat, exagerat de mare, dezechilibrat, cu toate cărțile, caietele, creioanele, stilourile, căștile, cablurile, rezervele de stilouri, micile dicționare științifice, apoi rumegușul împrăștiat din guma de șters folosită, rezervele fără cerneală, recipientele goale de apă și nu în ultimul rând cel puțin o vază cu flori proaspete, toate înghesuindu-se către partea mesei dinspre fereastră precum trunchiurile plantelor către lumină, acolo unde băiatul a ajuns să învețe, mai întâi trecând prin alte locuri mai neatent alese din jurul mesei-birou, a mesei-trambulină spre cunoaștere, căci cunoaștere începe să se numească toată informația pe care un copil aflat la un pas de majorat a strâns-o, să nu uiți peștii, ziceam că i-am spus mai mult în joacă decât cu grijă, fiindcă grija este definiția sfântă a mamei, a părintelui, iar copilului ajuns la un pas de majorat, n-avea grijă, nu-i este deloc străină ordinea parcă tot mai ordonată a lumii, pe când joaca, ei bine, joaca este darul pe care alegi sau nu să-l prețuiești, așadar se poate rătăci ușor printre firele dese de grijă pentru seriozitate, în timp ce m-am apropiat de masă, ziceam, de fapt de el, băiatul serios de la masa-birou, care abia a ridicat ochii din hârtiile lui amețitoare, dar totuși i-a ridicat împreună cu colțurile încordate ale gurii să-mi zâmbească îngăduitor, cum îi stă bine unui adolescent care-i zâmbește mamei sale, dar și un pic naiv, încrezător, cum a făcut-o cu primul său zâmbet pe lume.

18518329_10212976901767347_912911193612117542_o

Da

Kiti confirmă, ‘da, am teză la matematică astăzi’, băieților le arde de glume, fata insistă, zâmbind hâtru, ‘da, am teză la matematică astăzi’, moment în care gluma se întrupează cu realitatea sau realitatea nu mai știe de glumă, băieții sunt surprinși pe granița dintre lumi, desigur că știu, dar surioara nu are cuvânt mai convingător în vocabular decât „da”-ul, adică cel mai convingător versus cei mai lesne de convins din lume, ‘minți, Kiti!’, spun ei într-un glas, dar Kiti tace cu subînțeles, un subînțeles atât de limpede încât n-are nevoie de cuvinte, (nevoie de cuvinte îmi vine în minte cuminte), ea dezminte, nu minte, poate doar îi face bine să întărească încrederea băieților în ea și în putința ei de a le întoarce iubirea frățească, cine știe?, sau poate că e promisiunea ei solemnă, neconștientă de apartenență, cine știe?, cert este că băieții trebuie să traseze linia clară a concretului, de mă umplu de duioșie, ‘te rugăm, spune-ne dacă minți’, până ce copila își spune iarăși cea mai convingătoare vorbă din vocabularul neconvingător, ‘da’, ca o împăcare.

 

18077096_10212784324913046_4016063026804883018_o

Mamă, vrei să-ți povestesc?

Povestește-mi, iubitule, despre impresionanta ta luptă cu monstrul lacustru, spune-mi despre năluci, drilluri, trăsături sau twistere, despre observare și răbdare, nu uita de furnicăturile și hărmălaia de impresii în valuri crescătoare ce te-au trecut când prădătorul a fost pe cale de a fi prădat, cum a fost cu încovoierea undiței și măiestria inginerească a mecanismului complicat al mulinetei, adu-mi aminte despre cât de inconsecvent percepi timpul curgător și cât de fericit te poate face asta, pentru că simți timpul lung al așteptării ca pe o clipă dacă ești binecuvântat cu pasiune, iar clipa întâlnirii ca pe un dar, răsfăț al sufletului, deci prelung și percutant, povestește-mi despre forța antrenată a brațului și inteligența mâinilor tale, apoi despre eșecuri și învățăminte, despre stropii periculoși pentru ochii tăi miopi în lentile erupți din pasiunea viețuirii, a ta, a monstrului, a lacului, și mai spune-mi din timp în timp, „mamă, stai să auzi grozăvia’, fiindcă îmi faci ochii să lăcrimeze de bucurie, fără să am cel mai mic interes în arta pescuitului luată ca atare, izolată de tine, tu spune-mi în continuare, înconjurându-mă concentric cu pasul tău și vorba ta pasională prin bucătăria mișcătoare, căci ea mă împinge de colo-colo, eu n-am habar de ce mă învârt pierdută în ea, spune-mi, nu mă menaja, și iartă-mă că apuc printre frazele tale scumpe să-mi las bucuria de a fi destinatarul impresiilor tale să se amestece cu uimirea și nerăbdarea pe care orice istorisire autentică le naște, apoi cu întrebarea, ce am făcut pe lume ca să merit atâta iubire si incredere?, și neapărat, mulțumesc!

 

17991743_1456644881076346_968991818885851677_o

 

 

Jocul întâmplării

Trebuie să recunosc că, dacă fac tot ce-mi stă în putință să ne ținem împreună, atunci când cred eu că este de dorit ca o familie să fie împreună, tot îmi mai rămân lucruri pe dinafară, pe care nu pot să le cuprind, să le unesc cu o simplă îmbrățișare. Îmi amintesc de observația unei prietene făcută acum ceva ani, cum că familia mea nu poate fi o familie ca oricare alta, observație care m-a revoltat atunci. Acum nu mă mai revoltă, în schimb sunt gata să spun că, chiar dacă familia mea este doar într-o oarecare (sau poate nu atât de oarecare) măsură asemănătoare cu familiile în care nu cresc copii cu dizabilități, știu sigur că ea este exact așa cum trebuie să fie prin conjugarea inițial a celor două personalități cu care venim cei doi părinți să o construim, apoi cu împletirea iscusită a nou-născutelor spirite, fiindcă iscusită este fiecare creație miraculoasă care este viața. Zic, așadar, că rămân să mă împac cu neîndemânarea mea punctuală, aceea de a nu putea să ne emoționăm laolaltă la un spectacol. Nu caut dinadins să îmi petrec timpul pe rând cu fiecare dintre copii, mă depășește gândul că eu trebuie să orchestrez asemenea întâlniri tainice în duete felurite. Sunt o mamă simplă, care iubește soluțiile simple, de aceea nu cumpăr niciodată mai mult sau mai puțin de două sau trei bilete la spectacole, desigur, atunci când nu mă entuziasmez excesiv și aleg numărul cinci. Imi iubesc rolul asumat de dirijor al însoțirii noastre aleator-neobișnuite, fiindcă sunt o mamă simplă, care respectă jocul original al întâmplării.

17554903_10212462184139728_467701735_n

 

 

Sfoara visurilor

Când era mic, Horică își dorea cu ardoare „sfoara visurilor”, o sfoară albastră, plastifiată de la Ikea, pe care până la urma visurilor nu a căpătat-o. Îmi amintesc de ea pentru că ploaia de astăzi mă face să exclam, „iată ploaia visurilor!”, ea, ploaia, îmi apare ca ploaia necesară a începutului, deopotrivă purificatoare și hrănitoare. Acum, ancorat (fără sfoară) în realitatea prezentului, Horia memorează eseuri la română și boscorodește practica obișnuită de zeci de ani de a învăța pe de rost, fără rost. Privind înapoi (nu neapărat cu mânie și totuși), observ că doar pauzele dintre eseuri diferă peste timp între ele, dacă în trecut ele se împlineau mai degrabă centripet, prin gânduri, reverii, capricii orientate spre sine, astăzi comunicarea ideilor se face preponderent către exterior, adolescentul se detașează de materia de înghițit cu ajutorul telefonului mobil, sunt aproape sigură că astfel arată tabloul general al elevului actual învățând. Nu știu dacă este iritația stomacului sau ploaia de vină pentru simplitatea cu care emoția mă cuprinde, dar gândul interzicerii lui Horică a „sforii visurilor” mă întristează până la lacrimi. Nu știu nici dacă resemnarea îi este model mai degrabă copilului mare decât copilului mic dintr-o familie, dar simt de parcă am fi comis o nedreptate mică față de băiatul nostru mare atunci, și o cruzime acum, când eu încerc bucuria ploii mele ce-mi amintește de sfoara lui nebucurată. Caut să-mi dezvăț sufletul de melancolie cu o îmbrățișare discretă, cum se cere în timpul ăsta, pentru copilul mare.

17204150_10212295116883151_2089145215_n

Din vârful pământului

Uneori vacanța de iarnă a ultimului an de liceu nu este ultima vacanță de schi împreună cu părinții și cu frații tăi, dar numai gândul că ar putea fi îi întristează pe amândoi frații. Sunt cu ei pe telescaun, iar soarele prietenos îmi dă imbold să sper. Om veni iarăși la anu’ la schi, doar că mai repede, în vacanța ta de viitor student, ce zici? Îmi dă imbold să sper, dar nu-mi dă dreptul să uit că atât copiii, cât și adolescenții, mai ales adolescenții, sunt prea ancorați în prezent cu trup și suflet, mai ales suflet, ah. Uit așadar și îi supăr fără să vreau pe amândoi. Felix plânge, mi-e teamă că-i îngheață lacrimile, dar ele nu îngheață niciodată când sunt autentice. Horia tace. Eu ce să mai zic, am zis-o. Unde este căciula Adidas scăpată de cineva în valea pietroasă adâncă, de sub noi, printre copaci, pe care o tot vedem de câteva zile încoace? O caut disperată cu privirea, știu că este pe-aici, dar nu o văd, să rămână nedescoperită de ochii mei îmi stă ca o sentință pe creier. Dacă nu dau de ea,…nu mă încumet mai departe, în același timp zăresc căciula. Uite căciula, strig ușurată, iar băieții, descoperitorii, încuviințează lipsiți de chef, adevărat! Adevărat, da, adevărată este și absența sincronismului sufletesc dintre noi, apoi am o revelație, în asta stă toată nepotrivirea dintre generații, în lipsa de concomitență emoțională. Adică nu că nu putem simți la fel, ci că timpii în care simțim la fel sunt defazați; prezentul adultului este ușor acrit de vremea ce a trecut, pe când cel al copilului clocotește de pasiune. Nu mă îndoiesc că prezentul se poate petrece ca un cântec monoton, imparțial și franc, fiindcă nu pot să nu mă gândesc aici, din vârful pământului, oare ce ar zice Kiti despre asta?

 

16754280_10212055464811999_1693967138_n

Tempo

De data asta nu m-am mai încuiat singură în bucătărie, am pregătit masa de revelion acompaniată de Kiti. Știe să acompanieze, are ureche muzicală, contrapunctează nimerit și, câteodată, se entuziasmează. Când patosul crește, bat cu bățul de dirijor puternic în masă, de parcă însuflețirea ar fi interzisă. De fapt, ei și aproape numai ei îi este adesea interzisă, iar anul trece precum n-ar fi pe cale să o fi făcut, din perspectiva asta, noi, dirijorii, ne suntem egali nouă înșine, celor de acum un an exact. Ce atâta entuziasm fiindcă timpul trece? Bine măcar că la noapte mai mult va curge, decât va trece, iată o viziune îmbătătoare a (pe)trecerii care este gata să se petreacă la noi acasă. Lui Horică, pentru că la vârsta lui timpul se îmbogățește, timpul îi amplifică numărul de repere, astăzi încearcă entuziasmul nopții festive într-un sistem inedit de referințe, mai departe de casă, de unde pleacă cu zâmbetul deja candid împărțit. La mulți ani cu bucurie!
15841204_10211621399320633_22514837_n

May the force be with you (2)

Cu copiii la Star Wars 8. Nu am nicio grijă pentru comportamentul lui Kiti, deși plânge în mașină în drum spre. Popcorn mediu pentru băieții mici, nachos pentru Horică, popcorn mare pentru Kiti, noroc că plătesc doar două bilete din cinci, dar ne amintim că nu ne-am luat ochelarii 3D de acasă. Nici sarmalele, nici cozonacul de Crăciun nu reușesc să-mi facă ce îmi face găleata de popcorn pe care o împart cu Kiti. Dar nu este nimic anormal în cele de dinainte, în definitiv cine și pentru ce ar măsura durata unui film în număr de sarmale sau felii de cozonac îngurgitate? 1536 floricele de porumb pentru trei sferturi din Star Wars 8, iar autismul nu este al meu. Kiti este atentă la film, nu pot ști ce înțelege din poveste. Stă cu ochii în ecran aproape fără întrerupere. Se mai dezlipește spre finalul filmului ca să caute floricele rătăcite pe sub fotoliu. Vecinii din dreapta mea o privesc perplecși. Mă joc cu Kiti, caut să mă ascund ca să-mi pun ochelarii, dar mă surprinde de fiecare dată în câteva secunde. Nu vrea să se lase păcălită, așa că îmi caută ambele mâini și mi le ține strâns în mâinile ei. Te obișnuiești, desigur, și cu vederea neclară, cum te obișnuiești cu orice greutate pe lume. Se bucură și chiuie de două-trei ori când stormtrooperii sunt nimiciți de rebeli. Și ceilalți oameni din sală se bucură, de aceea chiuielile fetei sunt plauzibile. Mi se pare foarte înduioșătoare naivitatea omului căruia i se face întâmplător pe plac. Sunt predispusă în împrejurarea dată să încerc asemenea trăire, eu însămi găsindu-mi liniștea în buna dispoziție a copilei mele. Binele învinge, dar cei buni nu supraviețuiesc. Prințesa Leia rămâne o eroină iubită de toată lumea.
15590069_10211593737229098_5257287149117049281_n

Happy

Nu suntem destul de antrenați, nici destul de mulți să ne „batem” cu familia Von Trapp din Sunetul muzicii, în plus (sau în minus), capul familiei (nu) s-ar hazarda să urce cu noi pe scenă, cât despre Kiti, ea ar urca, de ce nu, mai ales că măcar un Do-Re-Mi tot ar cânta. Și totuși am cântat o parte din noi, jumătate (din patru) plus unul, și mult ne-am mai bucurat. Până și Horică în cele din urmă, deși împachetarea instrumentelor sale a durat mai mult decât instrumentarea propriu-zisă de pe scenă. N-am îndoială că generozitatea cu care a fost binecuvântat acest copil îi este fericirii sale premisă. Nu i-ar putea refuza, deci nu i-a refuzat, lui Felix, nici doamnei profesoare invitația de a încheia recitalul de pian cu momentul inedit pe care instrumentul său preferat îl poate obține, iar despre refuzul meu, întrucât și eu am primit invitația de a cânta, acesta nu încape lângă bucuria lui Felix de a mă avea alături, încă o bucurie însemnată. Mărturisesc că mi-a fost mult mai ușor să cânt cu ajutorul gândului că  sunt Kiti, cum mi-ar fi plăcut să se întâmple, și pot spune că mi-a ieșit transpunerea, deși Kiti nu se împiedică așa cum am făcut-o eu când m-am îndreptat către scenă. Este deja al doilea moment în ultimele săptămâni când reușesc să îmi descopăr natura intimă doar fiindcă-mi imaginez că sunt altcineva, dar nu oricine. Din perspectiva asta, timiditatea mea nu pare decât mecanismul necesar de protecție a esenței mele artistice. Fascinația matematicii nu face bine la timiditate, dar nici rău, așadar rămân să-mi socotesc împăcată trăirile, deschisă mereu la a căuta răspunsuri la întrebări de genul „ce-ar fi, dacă aș fi x în împrejurarea y?” Și Kiti iese la socoteală cu bucurie alături de tatăl ei, mai ales că a ieșit bine după un combo epuizant în dimineața asta.

 

dscn5482-024

 

dscn5482-037

Din preaplin de drag

image

Sufletului stors de vlagă îi trebuie un trup puternic să-l tragă după el, mă duc la sport, (apropo, am văzut acolo oameni puternici care-și țin sufletele în buzunare), de parcă aș duce un câine bătrân la plimbare în lesă (cu jachețică pe el), caut să mă impresionez cu o mângâiere blândă pe creștet, dacă aș încerca s-o fabric ar fi monocoloră ca să nu mă sperie, sufletele încărcate de emoții sunt ca nou-născuții în timpul travaliului, apoi se nasc și trecem cu impresii pe deasupra căpșoarelor lor, iar ei și ele încep să le distingă și să producă energie din schițe de zâmbete până te prind din urmă, nu că eu, una, aș fi greu de prins, că și ăsta este un motiv pentru care mă duc la sport.

Fluturări în eter

De ce ai voce de moș, ești supărat, îl întreb prin telefon pe Horica, el îmi răspunde imediat, dar depărtarea dintre noi cere răgaz de câteva fracțiuni de secunde să îmi trimită glasul lui înapoi, nu, asta îmi este vocea dimineața, și realizez că nu l-am mai trezit vreodată de la mii de kilometri depărtare, apoi că nici nu l-am mai mângâiat sau sfătuit, nici că nu am mai râs împreună de la mare distanță, sunt nespus de recunoscătoare că le putem trăi pe toatele de mai sus, poate că nici n-ar fi necesară toată această tehnologie ca să, dar tot simt recunoștință, mi-e mai ușor așa, ce fac boacele?, se gândește Horia la frații săi, eu îi arăt fotografia cu ghetuțele înconjurate de pungute lucitoare, a lui este încă nedesfăcută, nu sunt sfătoasă, n-am de împărțit înțelepciuni din propria-mi experiență, de fapt am, mereu se găsesc două-trei la o adică, însă simt că nu-i timpul pentru frivolități de genul ăsta, prefer să îi îndrept gulerul cămășii uimitor de netedă după ce a ieșit din bagajul de mână, până la ce nasture să îmi închei cămașa, mai spune, iar eu rămân onestă principiului enunțat (nu simt că pot să sfătuiesc), zicea Cătă că până înainte de ultimul de sus, da, da, parcă așa spunea, își amintește și el, iar eu îmi dau seama că pe drum și-a pierdut inflexiunea de moș din voce și parcă a mai pierdut și un dram de emoție, mulțumesc!

 

15304227_10211319512333647_7933285907041355655_o

Atingem curcubeie

Mi se amintește că astăzi, acum un an, i-am schimbat blogului înfățișarea originală, trec anii ca curcubeiele, se umplu pagini de impresii scrise, nici cele nescrise nu rămân pe dinafară, copiilor le crește barba cât noi nu ne refuzăm îmbătrânirea.

Vorbim despre dor, copiilor le este dor, ei plâng de dor și caută să își aline dorul, eu cred că alinarea este mijlocită de tehnologie, aprind ecrane inteligente și cresc volumul, destinatarul dorului vorbește, râde și îmbrățișează, senzații dragi învăluie încăperea, dar apoi cel mai sensibil recipient de dor sesizează nemulțumit incompletudinea domolirii dorului, el spune răspicat că niciodată dorul nu se stinge în lipsa atingerii și trebuie să îi dau dreptate, Felix ar vrea să-l atingă la fel cum își dorește să atingă curcubeul cu mâna la mijlocul lui, în zona portocalie cel mult, dar nu simți nimic dacă atingi un curcubeu, îi spun nesăbuit, din fericire se preface că nu mă aude, mă răzgândesc, de fapt are dreptate, abia când ești în stare să atingi cu mâna un curcubeu, începi să cunoști senzația de dor stins.

15000701_10211055918103956_4090250905347930447_o

Drag și admirație

Horică nu-mi cere foarte des ajutorul la matematică, dar o face din când în când, iar asta mă apropie mult de mine, cea din ultima clasă de liceu. Nu cred neapărat că ar trebui, însă nu încerc nici urmă de condescendență față de copila de atunci, doar drag și admirație, drag și admirație-astăzi, fiindcă în timpurile acelea nu aveam foarte multă grijă să mă îndrăgesc, iar despre admirație nici nu putea fi vorba. Nu mă miră așadar că mă visez îngrijorată înaintea examenului de bacalaureat, nici tresăririle din timpul zilei iscate de teama că, odată plecată de-acasă studentă, nu voi avea suficient internet pentru a-mi urmări filmele sau meciurile de tenis preferate, iacătă-mă (ca să folosesc o vorbă de-a străbunicii pomenită de tata într-o poveste) îmbrățișată în propria-mi strânsură, dacă nu una mai abilă, măcar mai caldă, mai atingătoare, pentru că am parte de binecuvântarea de a avea nu mai departe de umărul meu drept catalizatorul, catalizatorii acestei transpuneri de aici-atuncea și de azi-acolo, desigur, copilul, copiii, care-mi înlesnesc mie dragul de fiecare zi, că nu-i puțin lucru, mulțumesc.

 

 

14500721_10210669192956069_7208161584991545197_o

Dinainte dor

Nu-mi dă voie minunăția asta de vreme să fiu excesiv de critică, de aceea îmi permit un sarcasm blând, ca atingerea solară de septembrie, mă gândesc la mofturile aristocratice ale unora care nu se sfiesc să se laude că vor în viața lor să încerce de toate, dar care nu ar pune mâna, Doamne, ferește, ca dintre toate câte sunt pe lume, să aleagă, pe lângă experiențele adrenergice, și câte unele mai neplăcute, mai dezgustătoare, mai lipsite de fast și de aprecierea semenilor lor, la fel de atrași de fiori hedonici ca ei înșiși. Dar ce-mi bat capul? Până la urmă, voit sau nevoit, toți avem parte de întâmplări neliniștitoare, mai mult sau mai puțin aducătoare de plăcere, cu care ne lăudăm sau nu ne lăudăm deloc sau pe care le ținem ascunse până și de noi înșine, atât de îngrozitoare ni se pot părea pe alocuri.

După atâta relativizare, simt să mă sprijin solid de absolutul iubirii frățești denudate sincer dimineață în mașină. Cât ne-o imaginăm împreună pe verișoara copiilor urcând în avionul ce-o duce natural, la timp potrivit în lume, Felix izbucnește preventiv în plâns, el înregistrează pașii entuziaști sau nu neapărat, pe care fratele lui îi face destul de aproape de urmele imprimate ale verișoarei lor și se întristează în anticipație, dar Horică îi promite apropiere, de toată varietatea existentă, inclusiv fizică, fiindcă știe că a fi student cere necesar a avea și vacanțe. Kiti rămâne de-a pururea studentă, băieții îmbrățișați pe rândul din mijloc își domolesc melancolia când se întorc către sora lor, acolo, pe rândul din spate, de unde Kiti iradiază cu veselie înțeleaptă întreaga atmosferă.

 
14470673_10210667978605711_95092436_n

Note de vacanță

Felix nu are la fel de multe kilograme câte avea Horică la aceeași vârstă și nu are nici curajul fratelui său de a interacționa cu oamenii, dar observ că se înghesuie în brațele bunicului exact cum o făcea Horică, așezat pe un genunchi, cu capul aplecat peste al bunicului, cu un braț în jurul gâtului lui și cu mâna celuilalt braț îmbrățișându-i un antebraț.

Horică pescuiește jumătate din timpul pe care îl petrecem la malul mării, dar astăzi stă ceva mai mult, pentru că intră în vorbă cu un pescar experimentat, un grec cu vârstă onorabilă, care îl place și îi dă sfaturi prețioase, în timp ce Horia își amintește de cunoscutul roman Bătrânul și marea și are motive s-o facă, întrucât bătrânul îl cheamă la el să-i dea o montură specială; când Horia refuză să-l însoțească, fiind așteptat la bază, pescarul îl liniștește și îi promite înțelegerea noastră, a părinților, intuind că noi cunoaștem însemnătatea experienței și că vom aprecia lecția-fulger de pescuit marin.

Deși conduc de mulți ani, astăzi înregistrez un gol de practica șoferitului atunci când plec cu mașina pe drumul șerpuitor, abrupt de munte, ca să-l iau pe Cătă, țintuit în loc de o dublă pană la bicicletă, mă descurc, bineînțeles (conduc de mulți ani), dar încă mă întreb care este viteza optimă pe care trebuie s-o imprim motorului ca să urce eficient mașina.

 

 

IMG_1098

Mi-am trimis o telegramă

Vorbeam astăzi cu un văr la telefon și îi spuneam că aș putea fi învinovățită de tot felul de lucruri, dar nu de faptul că nu aș fi precisă, că nu m-aș pricepe la calcule și geometrie, altfel cum de mi-am născut băieții în ordine, unul după celălalt, la distanță de șapte ani?

Chitara de pe tort este chiar chitara lui, a fost o surpriză.

De data asta am fost nevoită să achiziționez lumânărelele, n-am scăpat ca atunci.

De fapt, Horică are încă în clipa când scriu asta șaisprezece ani, acei sweet șaisprezece, pe care îi cunoaștem noi, adulții, ”eu nu par de șapteșpe, nu-i așa?”.

Nici acum, după ospăț, nu știu care tort a conținut zmeură, și care-căpșuni.

Eu am băut gin tonic cu lime și mentă, iar Felix n-a mâncat nimic în afară de corpul chitarei tortului lui Horia. Aș fi putut să dau cofetarului poza cu cealaltă chitară a lui Horia, cea galbenă-pal, astfel Felix n-ar mai fi plâns că lumea a râs când i-a zărit limbuța albastră. Nici o limbă galbenă n-ar fi totuși neinteresantă.

Kiti a avut liber la bruschete. Horia n-a avut liber, a ținut bruschetele.

Una peste cealaltă, calculele mele, de care nu sunt neapărat responsabilă, sunt convenabile. Uneori știu că sunt nespus de norocoasă, în definitiv n-am niciun merit că-mi plac numerele, copiii și muzica.

Alteori nu știu, și atunci mă simt stupid și neiubită, dar asta nu e o noutate. Mulțumesc celor patru prieteni care au vrut și au reușit să le dăruiască cel mai prețios dar băieților noștri, sunt recunoscătoare pentru gestul lor și îmi doresc pentru sărbătoriți să iubească și să rămână binecuvântați cu încredere în oameni mereu, împotriva certitudinii că astfel se vor mai simți uneori, precum mama lor, stupid. Au vrut și au reușit, subliniez.

Mulțumesc și celor care s-au gândit frumos la băieți de zilele lor.

Astăzi Horică i-a fost sclav lui Felix, iar mâine Felix îl va servi pe Horică. Cu toții suntem sclavii lui Kiti, așa că nu este de mirare că băieții preferă jocul ăsta. N-am nimic împotrivă. Eu însămi sunt fericită să fiu sclava lor.

Acum este noaptea la ea acasa. La fel ca noi. Horică rămâne cel mai pupat dintre ei. La mulți ani!

 

 

13709997_10210076787786310_3685310475614067439_n

Simplitate

Ritmul vieții rămâne destul de alert și în vacanță. Pe șosea, când depășesc lanul de floarea soarelui, aproape că nu am vreme să îmi fotografiez florile preferate ale verii. In ciuda ritmului alert sau poate tocmai de-asta, traficul este de nesuportat; măcar florile par să se răsucească ușor după noi. Kiti înflorește în zâmbete și drăgălășenii. Când exagerează cu cele din urmă, devine năucitoare. Tabloul emoțiilor ei este simplu și viu, precum cromatica estivală. Viața nu este neapărat complicată, nu vara. Dar este suficientă o sperietură, ca să se complice. Felix ajunge la trista concluzie că înotul nu trebuie să existe. De fapt, concluzia nu ar fi necesar tristă, dacă Felix nu s-ar întrista. Pentru ca să se bucure că înoată, lucrurile în jurul său ar trebui să rămână simple și transparente ca apa din bazin. Mulți îi spun răsfăț, dar prea puțini nu se complică cu vanități. Doar matematicile superioare au dreptul la complexitate. Horică nu mă contrazice.

13613332_10209971841922729_3034255991506103198_o

Înljubliți

O săptămână într-una dintre acasele primelor noastre tinereți, Ljubljana, orașul iubirii. Copiii sunt mari acum, dar am grijă să își adune în pași mici, negrăbiți amintirile, difuze astăzi, mai degrabă sub formă de senzații, decât concretă. Un schelet atârnat într-o colivie, simbol al cafenelei dintr-un subsol răcoros de la marginea Ljubljanicei, este madlena lui Horică. Felix visează că își amintește și visează frumos, dar este îndreptățit să-și amintească, fie și în vis, fiindcă este legat prin naștere pe vecie de locul ăsta. Mai mult decât atât, (re)cunoașterea îl face să pară iarăși crescut subit. Iar Kiti, o, Kiti, ea face o încântătoare echilibristică printre toate fricile ei grele și, deși o face cu încordarea necesară, nu-i lipsește înțelepciunea de a fi îngăduitoare. Cuminte își găsește ritm sănătos de respirație, din crisalidă o atingere magică o trece într-un gingaș fluturaș, adesea pe umerii fraților ei. Și mai suntem și noi doi, încă tineri, desigur, fiindcă ne înconjurăm de toți copiii, bunînțeles melancolici, dar și bucuroși să ne regăsim după ani într-un balsam de senzații și arome terapeutice, pentru că timpul trecător nu este doar necruțător, el este, așadar, vezi bine, și prietenos.

13584669_10209891694639097_1597837833884451737_o