Magnifică și legendară

 

„Manifestările artistice, fie strălucite sau dimpotrivă, îți umplu sufletul de bucurie, pentru Dumnezeu! Cântă la duș, dansează pe muzica de la radio, spune povești. Compune-i o poezie unui prieten, chiar dacă este o poezie modestă, dar fă-o cât de bine poți. Vei fi imens răsplătit, pentru că vei fi creat ceva.” (Kurt Vonnegut)

Nu știu câtă ironie conține acest îndemn (mă aștept să conțină ceva), dar atât timp cât sunt conștientă și mă privesc cu autoironie (pe cuvânt că o fac), cred că am destule motive să ies din baie și să cânt. Am ieșit de curând din baie. De fapt, din bucătărie, așa cum o fată/femeie responsabilă o face în ajun de An Nou. Nu sunt o gospodină în adevăratul sens al gospodinei autentice, dar sunt autentică. Și magnifică sau legendară, mi-o repetă de câte ori prinde mingea la fileu Felix. Adevărul că splendoarea în care mă vede copilul are o oarecare corespondență și în alți ochi obiectivi, de exemplu ai mei. Da, obiectivi, eu sunt cel mai înfocat critic al meu, de aceea afirm fără subtilitate că tot ceea ce eu am creat astăzi în bucătăria unde copiii m-au încuiat la cerere am creat în cel mai eficient mod posibil, cu cele mai puține daune colaterale, așadar magnific. Aș deschide o paranteză în care aș pune o atenționare. Deschid și pun: fetele/femeile responsabile care gătesc în ajun de an nou NU sunt singurele ființe responsabile. Inchid paranteza și ajung unde am vrut să ajung. La partea cu legendară. Glumesc. Asta îmi amintește de perseverența cu care idolul meu, Roger Federer, îi numește pe foștii jucători de tenis legende. Sunt nespus de fericit să mă revăd cu legenda x, am deosebita plăcere să regăsesc în public pe legenda y, legendelor, sunteți nemaipomenite, și așa mai departe. Desigur, Roger însuși va deveni cât de curând o legendă, ceea ce poate explica oarecum blocajul său pe acest atribut cu calitate de infinită prețuire. Legendar Roger, fără îndoială. Așadar legendară mi se mai spune printre foarte apropiați, ceea ce la început mi-a dat un oarecare fior de neliniște, adică cum, m-am întrebat, apoi, judecând după ridurile firești ale patruzecilor plus, am priceput că nu e motiv de tulburare. Rămăsesem la am ieșit din bucătărie (și bine am făcut, fiindcă nu aș fi vrut să ies din sfera magnificului) și m-am dus să cânt, cu îndemnul marelui scriitor în minte. Am cântat până mi-a fugit vocea pe sub pian și până Kiti și-a urlat linia melodică ce o caracterizează. Am ieșit fericiți cu toții din camera de muzică, cu sufletele mai mari, de-a dreptul magnifice, mai ales că Felix a reușit pentru prima oară să cânte întreaga piesă fără partitură, așa precum ne-a atenționat Horică să o facă până revine el acasă de la petrecere, fiindcă altfel nu cântă cu noi, amatorilor! La anu’ și la mulți ani!

PS: Un pic de veselie peste tristețea dispariției prietenului (o spun cu multă umilință) Amos Oz este ușor mângâietoare.

 

iarna

Privește-mă în oglindă!

Cred că excelentul film documentar al regizorului Raoul Peck, I Am Not Your Negro, trebuie urmărit de toți oamenii, mărturiile profunde, dureroase, pline de furie ale scriitorului James Baldwin din acest film despre discriminarea rasială a anilor 60-70 din Statele Unite sunt pe cât de revoltător-actuale, pe atât de promițătoare din perspectiva trezirii omeniei din noi, acum, la început tulburător de atroce de mileniu. Baldwin spune: „Nu mă puteți condamna la o viață izolată în ghetou, astfel încât să nu fiți nevoiți să mă priviți în față, fără să deveniți voi înșivă monstruoși, dându-mi în plus avantajul înfricoșător de a vă putea cunoaște mult mai bine decât ați putea voi afla despre mine. Nu orice situație luată în considerare poate fi rezolvată, dar nicio problemă nu se poate rezolva dacă nu ne confruntăm cu ea.” sau ” eu nu sunt un ‘negru’, ci sunt un om…, atunci, dacă acceptăm că nu sunt un ‘negru’ și voi, oamenii albi l-ați inventat, trebuie să aflați de ce ați avut nevoie de invenția asta, pentru că inclusiv viitorul acestei țări depinde de răspunsul pe care îl veți da.”

Intr-un documentar radiofonic realizat de Liliana Nicolaie despre fratele fetei noastre cu autism, acesta, copil de 12 ani, testa ipoteza că omul este generic pregătit să trăiasă armonios în lumea diversă în care s-a născut, el neavând teoretic niciun motiv pentru care ar simți tentația să împartă sau, mai degrabă, să despartă ființele și diversele entități între ele (cunoaștem desigur toți nesfârșita și inimaginabila fantezie de copil). Horia spunea credibil cu inocența definitorie că el nu ar fi avut cum să-și privească în alt fel decât cu naturalețe surioara mai mică, aceasta fiindu-i la acea oră “singurul model disponibil de soră”, așadar modelul, reperul.

Îmi revin lucrurile acestea regulat în minte, toate revenirile acestea sunt ca multitudinea de ace de după amorțeală ce împung penibil și revelator din interior către exteriorul traumatizat prin întreruperea simțirii și indiferență. Mă întristează, în ciuda drăgălășeniei fără margini a fetiței de nici șase ani de lăngă mine, care mă mustră fără perdea pentru eșecul în educația fetei mele, “tu nu știi să o înveți să fie normală, uite ce dinți are, uite ce mâzgălită este pe mâini, uite cât de urât se murdărește cu zgură, uite că face semne în loc s-o înveți să vorbească”. Mă întristează pentru că fetița, la fel cum spune Baldwin în documentarul de mai sus, știe deja la vârsta ei fragedă să “inventeze” anormalitatea lui Kiti, deși va mai trece ceva vreme până va afla că toată această invenție a diferențelor de orice fel are scopul de a îi da amețitoarea senzație de putere.
28471974_10215588178727639_4645951366299123712_o

Odă dorului bun

Copiii mei sunt buni ca pâinea de casă. Oricât de mult sau puțin mă (îi) frământ să crească mari, ei tot buni rămân. Ca pâinea caldă. Singurul ingredient cu care înadins vreau să influențez împrejurarea miraculoasă în care fericit mă aflu este (nu, n-ați ghicit, nu este iubirea) naturalețea, această sare în bucate a strădaniei de a face bine. Astăzi coc pâine în casă fără preambul. Simplu, sub imboldul dat de dor. Dor bun, ca anticiparea gustului minunat, necomplicat al pâinii calde, ca zbaterea nerăbdătoare a inimii.

 
24291802_10214760105706331_6421407479163379202_o

Moș Crăciun se întoarce

 

Moș Crăciun există, iar noi nu mai suntem cei mai tineri dintre părinții lumii. Posibil să-și fi pierdut barba și chiar din păr, ceea ce este paradoxal, să recunoaștem, fiindcă cert pare mai tânăr, dar el încă există și activează potrivit cu misiunea binecunoscută. Să fie sănătos! Pe de altă parte, nu doar că nu neg existența bătrânului, ba încerc un sentiment neobișnuit de renaștere a sa, acum, când noi, părinții, ne așteptăm copilul acasă. Să îmbătrânești așteptându-l astfel pe moș Crăciun, iată o altă binecuvântare a vieții, mulțumesc! Intre timp, să fim totuși optimiști, la mulți ani, România!
15304370_10211289629466594_8884249149103112618_o