Unicitate

Mă înduioșează mirarea copilului, oare mai există pe Pământ măcar un singur om care să asculte în clipa asta ce ascultăm noi acum? El este îndreptățit să-și pună întrebarea, pentru că ascultăm un album nu foarte cunoscut de jazz din 1961. Nu doar raționalitate dovedește, ci Felix este tulburat sufletește și îl înțeleg destul de bine. Omul fizic nu mai există, dar spiritul său nu poate și nu trebuie să fie uitat. „Oare mai există cineva pe lume” nu cere din partea copilului un răspuns negativ, ci dimpotrivă. Începe o piesă lungă, așa cum îmi place mie, să pot să mă las copleșită de ea fără teama că se va termina, să pot să-mi iau timp să înțeleg câte ceva din ea, să pot să fiu fericită. Pe Felix îl sperie doar puțin primele acorduri, dar îi promit că îi va da o stare bună teama după ce se va săvârși și mă țin de cuvânt, deși n-am pentru asta niciun merit. Este multă complexitate în muzica asta, nu știu de ce îmi amintește de un curs-sperietoare de ecuații diferențiale din facultate. Iar gândul ăsta ne salvează subit sufletele amândurora, lui Felix și mie. Imi duc gândul cursului de matematici superioare mai departe și știu imediat că această muzică este, trebuie să fie un curs, ea însăși, la o facultate pe Pământ, un curs complicat, atrăgător totodată, un curs care este predat exact în această clipă unor oameni pasionați, cum suntem pe cale să devenim și noi. Înțelegi, Felix, că nu suntem singurii? Mulțumesc!

 

47388972_10217753445337951_7597442124627312640_o

Noiembrie

F83958FB-C716-4461-B683-3118369166BA

Este o tristețe sănătoasă în frunzișul palid, umed așternut pe pământ, în bălțile tulburi, neregulate pe care le ocolim grijulii, în picăturile reci, pătrunzătoare de ploaie, în transparența pădurii iarna, în gerul aseptic, dureros, în ceața lăptoasă a dimineților. Imi face bine să mi-o las să mă inunde fără reținere, dacă detoxifierea organismului fizic este o metodă pseudoștiințifică, tristețea prefacerii naturii trăită cu resemnare este fără îndoială o detoxifiere a sufletului.

Noiembrie este singurul timp al anului în care mă îndur să tai trandafirii din grădină. Ăsta nu este un gest egoist, ci dimpotrivă unul salvator. Sau unul care îmi dă iluzia unei salvări, ceea ce mă face iarăși să mă îndoiesc de mine însămi. Trandafirii în toiul vieții lor, mușcați de gerul necruțător ajung să se trezească în căldura casei ca dintr-o comă doar ca să își înțeleagă și să-și ducă sfârșitul. Și totuși ăsta este firescul.

Luna noiembrie se trăiește sănătos cu o resemnare blândă, este un fel de adagio al simfoniei naturii.

 

 

Mânios, da

Mă învârt în bucătărie cu Dilema veche făcută sul în mâna mea cea mai nervoasă, urmăresc o muscă sau poate două. Kiti stă la masă pe locul ei, cel din mijloc, mă urmează îndeaproape cu privirea. Ușa este încuiată cu cheia 12, una dintre cele trei înnodate pe un șiret bleumarin, chei fără de care cu toții (mai puțin ea, firește) suntem incompleți. Ca o paranteză, visez la un sistem de blocare a ușilor pe bază de amprentă, voce, zâmbet, puls, orice, numai să nu mai depindem de șnurul cu chei care mereu se rătăcește. Deci urmăresc o muscă și, chiar dacă nu mă văd, îmi pot imagina mimica fioroasă după valurile de furie ce mă traversează dinspre suprafață spre adâncuri, valuri ce-mi lasă chipul brăzdat și sec ca țărmul după retragerea apelor din timpul mareei. Bodogănesc și dau ocol bucătăriei cu arma în mână pe care o folosesc cu ură, cum se folosesc în general armele, și mă străfulgeră revelația ridicolului a cărui protagonistă sunt, dar asta nu mă oprește. Kiti continuă să mă privească curioasă, ceea ce este oarecum neobișnuit să se întâmple acolo, în bucătărie, iar atenția ei mă tulbură. Mă las deodată inundată de emoție, scap ziarul din mâna care nu mai simte brusc nervos, las muștele să cadă singure în lapte și pornesc în a mă compătimi de una singură sau poate nu doar singură. Mă torturez întrebându-mă, oare cum mă vede Kiti în reacțiunea febrilă, oare curiozitatea exprimată în privirea copilei mai devreme înseamnă recunoașterea furiei cu care și pe ea o onorez uneori, ca pe muscă, căci nu are cum să nu îmi știe mânia, fanatismul cu care îi interzic atâtea și atâtea acțiuni. N-am încotro, îmi înghit în silă meschinăria ce mă mână uneori de la spate și mă bucur măcar că sufăr de disfagie. Mă apropii de Kiti care, cum ajung lângă ea, sare de pe scaun și încearcă a o suta douăzeci și noua oară ușa, apăsând brutal clanța. Zâmbește cu un fel de înțelegere tainică a lucrurilor pe care nu pot s-o deslușesc, apoi revine resemnată pentru încă câteva clipe pe scaunul ei. Termin de aranjat masa pentru prânz, caut cheia 12 ( o știu, este ceva mai deschisă la culoare decât unșpele și mai mată decât zecele) pe șiretul bleumarin cu chei, descui bucătăria și cineva țâșnește veselă, cvasi-eliberată, ca din sulul criminal din mâna mea nervoasă de anterior.

 

PS: Fericiți părinții cărora copiii le descarcă toate tristețile în față.

 

45923235_10217591070518682_1185107779069673472_o

Timid

 

Cred că timiditatea nu este neapărat lipsa încrederii în sine, nici vreo frică sau rușine învățate, ci este mai degrabă o predispoziție temperamentală, un dat pur și simplu. Timiditatea. Delicatețea sufletească înnăscută sau sentimentul chinuitor de inadecvare la impetuozitatea vieții. Din perspectiva asta, timiditatea este incurabilă. Pe de altă parte, ajung un mic cutremur sufletesc, o înjurătură și-o oglindă ca să-ți corectezi puțin înscrisul.

44528264_10217455782856575_154375697442275328_o

Incongruent

Mă miră încă și mă resemnează lipsa de congruență dintre acțiunea spontană și cea provocată ale copilei, un fel de schiță informă sau dimorfism de circumstanță, desigur, înnebunitoare din perspectiva educatorului cu care mă confund de multă vreme. Se scrie singură cursiv când simte s-o facă și se mâzgălește în lehamite altminteri. În tot acest timp, educatorul se transformă ca un aluat crescut scos brutal la rece. Firesc este, de altfel, să iasă la iveală toată această nepotrivire dintre reacțiile genuine și cele dobândite, doar că nepotrivirea se atenuează până la dispariție în cele mai multe cazuri. A-ți imita conștient propriul comportament involuntar cere un tip de raționare complexă, este o decodificare a unor impulsuri abstracte, urmată de o echivalare paralelă (nu simetrică) a efectelor acestor impulsuri. Iată de ce cred eu că, de exemplu, Kiti nu poate să mă strige decât „îm-îm”, dar poate cânta cât se poate de limpede „ma-ma-ma…”.

44719449_290145394936583_5580872593092640768_n