Ritm

Astăzi, la ora de aerobic, instructoarea clasei a ieșit scurt din sală în timpul unui exercițiu, lăsându-ne să-l terminăm singuri, fără model, dar pe muzica cu ritmul ei percutant specifică acestei activități. Până a revenit, în câteva secunde, nu mai mult, am observat uimită cum, dintr-un grup de sportivi relativ bine sincronizați în mișcări, am devenit unul haotic, strident, ca un canon distonant cu intervale aleatorii. Imaginea grupului din oglindă m-a amuzat și m-a perplexat, eram ca un cor de surzi, ca o inimă aritmică. Un grup aritmic, în ciuda muzicii percutante. Un grup dezordonat, împotriva direcției simetrice date de versul muzical. Un grup insensibil la ritm, un sistem eșuat. Și m-a întristat toată această subită incoerență, această brutală destructurare și din nou mi-am amintit cum copiii evită matematica, iar părinții resping efortul de a asculta muzica, aceste defibrilatoare universale vitale. Să ne găsim ritmul, să-l sincronizăm cu ritmul esențial nu sunt neapărat daturi, cum este ritmul cardiac normal al ființei, de asta ne face bine să învățăm să-l căutăm.

IMG_7378

Furtuna

Odată, după una dintre încercările pe care autismul copilei ne-a detonat-o la picioare, ne-am întrebat cu Horică oare cât de mult peste ce aveam atunci ar putea fi prea mult de îndurat, iar răspunsurile pe care ni le-am căutat scornind tot felul de situații la limita omenescului au fost destul de încurajatoare. Și totuși. Mai copleșitoare decât dependența fetei de noi, mai epuizantă și descurajantă decât orice gând la viitorul ei dependent îmi apare propria noastră nesfârșită dependență de oamenii din jur, ceea ce este, recunosc, nu doar dureros pentru mine și ai mei, ci atât de neobișnuit pe cât este și autismul însuși. Desigur, sunt recunoscătoare zecilor de oameni înțelegători și iubitori de care ne-am înconjurat de peste zece ani de când…, dar cât de chinuitoare este teama de iminenta lor renunțare, adesea subită, ca cutremurul sau furtuna din senin, renunțare pe care, la fel ca pe fenomenele meteorologice amintite, nu o poți condamna sau urî sau îndulci, ci poți doar să o trăiești, s-o plângi și s-o uiți. Oamenii renunță și pleacă și nu trebuie învinovățiți, eu rămân neresemnată să plâng puțin, apoi să caut alte suflete pereche cu al copilei noastre, la fel cum am făcut aseara cu salcia frântă de furtună.
IMG_0449

Perfecțiune

Perfecțiunea există, dar este extrem de rară. Matematic vorbind, ieri, 28/06, a fost o zi perfectă, numerele naturale 6 și 28 fiind primele numere „perfecte”, adică numere care se pot scrie ca suma dintre toți divizorii lor, mai puțin ele însele (6=1+2+3, 28=1+2+4+7+14). Perfecțiunea există, dar este extrem de relativă (când nu este absolută). Ieri, 28/06, mulți viitori bacalaureați au vorbit matematică între ei, unii spun chiar că ar fi făcut-o perfect. (Întrucât subiectivismul este adesea calitatea predilectă a adolescentului, prefer să aproximez pe moment noțiunea de perfecțiune). Perfecțiunea chiar nu are nicio legătură cu instituțiile statului nostru, iar dacă mă adresez acestora în vreo problemă ce o privește pe fiica mea cea imperfectă, ar trebui să fiu recunoscătoare pentru o atare potriveală. Tonul acrimonios al celor tocmai spuse ajută la detensionare, rog a mi se ierta. Și totuși, matematic sau nu, ziua de ieri s-a rotunjit cumva către finalul ei, iar cercului nu-i poate nega nimeni perfecțiunea. De multe ori m-am gândit la cerc cu teamă să nu se desfacă, să nu se rupă, cam aceeași teamă pe care o ai când știi că se termină o carte, o muzică pe care o adori sau o sarcină pe care o adori. Dar cercurile nu se rup niciodată, cercurile se pot învârti, ceea ce nu le face doar estetic desăvârșite, ci și indisolubile, ca iubirea părintească.

19577524_10213400996529451_4423204010373508224_o

Timpul examenelor

Timpul examenelor, zmeurei, florii soarelui, caniculei, roșiilor cu brânză, năpârlirii, emoțiilor, vișinelor, teilor înfloriți, lecturilor ușoare, Bucureștiului eliberat, examenelor, înghețatei, muzicii pe străzi, teraselor, picioarelor goale, dorului…

Bacalaureat. Am râs mult împreună aseară, tu- fiindcă urma să scapi pentru-ntotdeauna de textele tale ușor ridicole cu limbajul lor prețios, distant, eu- pentru că ador simțul tău fin pentru umor, am râs amândoi puțin nervos, un râs adrenergic, sănătos pentru orice start lucid, cum bineînțeles că se întâmplă cursa bacalaureatului tău, cu lacrimi cinstite am râs, netulburate de emoția examenului, pe care nu am simțit-o niciunul decât în clipa celebră a dezvăluirii subiectelor, tu-direct, în plin, din a doua bancă, mereu a doua bancă, eu- probabil într-un duplicat al clipei (asta mă determină să realizez că toate grijile părintești acute se petrec într-un timp paralel cu timpul generic al lumii, un fel de dimensiunea a patra sau replica generoasă a propriilor noastre viețuiri, ce binecuvântare!), și am mai râs totodată pentru că nu avem nevoie de niciun examen ca să râdem pe lume, sunt nespus de recunoscătoare, mulțumesc!

19489528_10213370393644398_808219231_n

Ești mai frumoasă decât crezi

Când mi-ai spus că sunt frumoasă m-am întristat și mi-am plâns puțin tristețea dorindu-mi să-mi vezi și urâțenia de care sunt în stare, fiindcă să fiu urâtă este meritul meu întreg pe când frumusețea (dacă ar fi să fie) este un fenomen stocastic, incontrolabil ca forma norilor, apoi (din nou întâmplător) mi-ai dat să citesc undeva că frumusețea pe care o vezi la mine este declarația ta de prețuire, de iubire pentru mine și mi-a plăcut atât de mult fiindcă am înțeles de ce văd eu însămi atâta frumusețe în jur.

19400293_10213307999444582_3596884733925971932_o

Insomniac

Fiecare cu închisorile lui. O înjurătură mai cinstită decât aia de mamă, chiar dacă uneori se întâmplă ca mama să coincidă cu închisoarea. Tot felul de frici. Cu cât mai multe măsuri de precauție, cu atât mai multe frici și mai multe încercări de eliberare. Muște, muște peste tot, pe picioare, pe brațe, pe față, mai ales pe față și în ochi. Insectele răului. Nevoia de răutate și cruzime. Mult zgomot pentru nimic nu pare a avea sens. Nicio lătrătură a niciunui câine cât de iubit. Fundamental nicio zbatere. Fiecare. Niște canibali.

19397815_10213301053390935_1169576973_n

Simplu

Spune din când în când pe facebook o ființă minunată că ea este o fată simplă, cu bucurii simple și de câte ori o face, o îmbrățișez în gând ca pe o soră, întrucât și eu sunt o fată simplă, cu bucurii simple, uite, chiar acum câteva minute, când am ajuns acasă, am făcut să răsune câmpul de hard bop-ul lui Horace Silver cât timp mi-am cules un braț lacom de margarete de câmp în pași de dans nebun de fericire și cântat scat cu ecou din cetatea vecină părăsită, acompaniată de lătrătura deplasat-de-blănoasei Xoco, o altă fată simplă, mă rog, o cățelușă, totuși nu atât de entuziasmată ca mine, deși suntem blonde amândouă, numai că ea nu știe, câteva minute de vară ușoară ca-n summertime când livin’ is easy desigur, chiar dacă copiii încă învață, învață douăzecișișase de eseuri degeaba din douăzecișișapte, cum spune unul, sau învață generic tot felul de lucruri firești, trebuincioase, de exemplu cum să-ți ții surioara curioasă departe de camera ta, construind o fortăreață din scaune și fotolii și altele, ușoare, minute, vară, flori de câmp, non-timp, visare și simplu, atât.
19190779_10213249115372517_1756819179_n

Gong, gong, gong…

Azi am auzit la radio un cântec în care o voce repeta la refren niște cuvinte de dragoste poate, nu am fost prea atentă, dar care se legau mereu de un fel de laitmotiv, ceva apropiat de „tic cu tac se duce” sau așa, vorbe care m-au perplexat, oare ce vrea să zică autorul, ce au bombonelele tic-tac de-a face cu poezia sau pe ce teritoriu lingvistic aparte mă aflu, de nu înțeleg ce rivalitate de neîmpăcat semnifică această anulare letală a lui tic de către tac. Mă rog, nu mi-am bătut prea tare capul, deși nu am fost, ca de multe ori, presată de timp, o, timpule ce treci și numeri anii tacticos, dar neobosit, tic-tac, tic-tac, tic-tac, pentru fiecare în parte, timpi puși și suprapuși. Acum pentru Kiti dulce Kiti a sunat al șaisprezecelea gong, gong, gong…, desigur cu ecou, această nălucire de discontinuitate a timpului, pe care bucuros au peste-pus și alții timpii lor scumpi, mulțumesc, ca aripile unei moriști asimetrice de vânt, dar ce frumoasă și plină în diversitatea și bogăția ei! Mai puțină melancolie socotesc astăzi față de alți timpi aniversari, (deși am zărit într-o fotografie o lacrimă cu ADN împărtășit cu sărbătorita), și n-am de gând să mă întreb de ce, când știu că se va tot reface ea repetat, ca un tic absurd al sufletului. Uite-o cum vine deodată când Felix dorește să știe cum m-a anunțat Kiti că vrea să iasă din burtică azi șaisprezece ani în urmă!

 

19046766_10213187779759165_1634599659_n

Trandafirul câinilor

Zeci de tufe de măceș înflorit pe pajiștea imensă ca un Woodstock pregătitor cu corturi din flori, tufe de măceș sau rosa canina sau trandafirul câinilor cum i se mai spune probabil peiorativ-ironic, de-aici, încă din buza câmpului pornesc și se-nmulțesc într-o repetată, neobosită și fericită germinație, rosa canina, îmi spun privind complice cu plantele cei patru câini culcușindu-se la adăpostul lor generos, ca patru cotețe ridicole, prietenoase, de care nici gând să te apropii temătoare vreodată, rosa canina, îmi spun promițându-mi că n-am să uit să-i atrag iarăși atenția lui Felix despre rotunjimea superbă a lumii, copilului căruia intuiesc că i se va dezvălui ca rima unei poezii certitudinea că necuvântătoarelor pe care le adoră li se cuvine onoarea de a avea trandafirii lor, tufele de rosa canina aglomerate înaintea mea mă fac să visez la o pădure de cotețe roz, înflorate, pașnice ce-ar vegeta pământul și mi-ar aduce destulă fericire cât să uit temporar că sunt un om al podișului (transilvănean) în care m-am născut totuși cu picioarele pe pământ plan, deși mai sus față de izvorul din care mă aplec mai rar să beau, căci sunt acvafobă, dar foarte iubitoare, să știi.
18449377_10212961712987637_1689016740065019517_o

Ignoranța e pe cale de dispariție timiditatea scade din ce în ce Apa are să ajungă până aici*

In toată discuția asta controversată despre vaccinuri se discerne trista și înrădăcinata trăsătură a neamului, lipsa spiritului civic. Este atât de ușor să te sperii, pe cât este de la îndemână să deschizi o pagină de internet, dar mereu am gândit, așa introvertă cum mă aflu, că deșteptăciunea unui popor, care modelează bunătatea, încrederea și compasiunea, trebuie să presupună alăturarea umană fizică și culturală. Cât despre a vaccina sau a nu vaccina nu pot să spun decât că pe cât de drept este să putem să ne informăm, pe atât de împovărătoare este iluzia controlului. Trebuie să recunosc neapărat nota sarcastică din expresia „a alege informat”.

După acele două săptămâni furtunoase din trecutul recent al lui Kiti și al familiei ei, ce i-a epuizat și i-a aproape naufragiat în subuman, au mai trecut două ca încântarea, ușoare și curate, până când, de dimineață, copila s-a pus iarăși pe plâns, lăsând parcă să se-nțeleagă că ritmul de prefacere a spiritului ei măsoară două săptămâni în cap…sau inimă sau suflet, pe unde s-o afla acesta. Plânge, mi-a spus tatăl, împiedicându-se de teamă, ce facem și încotro ne duce supărarea ei, mi-am zis și eu. Apoi mi-am amintit că nimănui nu i se refuză dreptul la decompensare din prea multă fericire, de ce nu ar putea să plângă pur și simplu? În plus, experiența solitudinii este mai sănătoasă prin puterea de a plânge.

17760815_10212589258396505_3086214374811950309_o

*versuri de Gellu Naum

Stele cu coadă

Coc un quiche într-o formă de tartă din silicon, când e copt, îl scot din cuptor și vreau să îl împart în opt felii. Mie-aste teamă să nu despic cu cuțitul meu pătrunzător mai mult decât tarta, dar dorința de a-mi duce la capăt pregătirea mesei este mai puternică decât rațiunea. Desigur, obțin nu doar opt felii îmbietoare de tartă franțuzească, ci și o formă originală de copt din silicon, cu fund împărțit de niște crestături de o perfecțiune pe care am naivitatea să o admir în opt sectoare de cerc jucăușe. Masa este aranjată, ceea ce-i dă inimii ghes să tresalte de încântare mai degrabă decât să se supere pentru forma siliconată dusă (dar cât de poetic dusă).

Îmi aud glasul povestindu-mă la radio și mă emoționez. Nu este chiar glasul meu, dar ar putea fi, atât de autentic îmi apare. Poate cuvintele pe care le recunosc ca ale mele, poate trăirile pe care le redescopăr intacte în spatele acelor cuvinte, poate vocea, poate împrejurările sugerate, amintirile, chipurile, dorul, una dintre toate acestea sau toate împreună mă fac să plâng. Și plâng fără grija de a fi descoperită, deși sunt înconjurată de multe geamuri transparente, iar trecători grăbiți se perindă prin spatele geamurilor. Sunt expertă în plânsul-expoziție. M-am citit singură, desigur, de atâtea ori, dar n-am făcut-o niciodată mai mult decât în gând, de aceea nu mă miră emoția ce se naște când mi se dezvăluie un nou glas. Sunt o jucărie desfăcută în n bucăți și recompusă din n+1 piese, un întreg augmentat, un trup însărcinat cu noroc.

Kiti culege cu două degete o petală de narcisă, o zădărnicește de parfum și (o înghite) de concret. Aș putea plânge de supărare, dacă nu aș încăleca supărarea cu grija de a o atenționa pe Kiti de iraționalitatea gestului ei. Fetei pare să nu-i ajungă la țintă sensul îngrijorării mele, atunci eu ridic vocea, iar Kiti acceptă frustrarea de a-și înfrâna temporar imboldul. Simt o ușoară tristețe să știu că îi interzic bucuria misterioasă și mă gândesc la forma mea de tartă, la forma mea de egoism neinterzis. Aș putea să plâng, dacă n-aș râde când Kiti profită și iese din strânsoarea atenției mele vigilente ca să sufoce un alt parfum, al unei alte petale neștiutoare de narcisă.

Emoțiile sunt stele cu coadă. Ele ne luminează sufletele, iar inerția trupului viețuind le prelungește către înapoi. Dacă nu știați, ăsta este motivul pentru care se întâmplă ca râsul să se confunde cu plânsul. Sau plânsul să se suprapună peste plâns. Sau râs peste râs, bătaie de inimă peste bătaie de inimă, coadă de stea peste coadă de stea, împiedicându-se, apoi confundându-se. Emoțiile sunt stele cu coadă, de aceea uneori nu ne mai încap, ne împing delicat sau brutal în afară. Poate că de-asta mă găsesc acum avântată în mijlocul câmpului cu narcise semănate de vânt, culegând câteva pentru a cine știe cui bucurie?

17792539_10212525879572074_479480736_n

Idilic

Am citit o carte haioasă și necomplicată, ca o comedie romantică, în ciuda faptului că eroul ei, un profesor de genetică dintr-o universitate australiană, suferă de sindromul Asperger, de altfel o tulburare complexă a comportamentelor sociale în special. Autorul Proiectului Rosie, Graeme Simsion, a fost premiat pentru această carte cu Victorian Premier’s Award și tradus în peste treizeci de limbi. Am râs citind-o și am empatizat pe alocuri cu eroul împiedicat social, dar scriu despre carte, pentru că, deși am aflat că oameni din comunități diverse de Asperger și-au regăsit propriile dificultăți de adaptare la normele sociale în dificultățile eroului, totuși imaginea personajului principal este excesiv idilizată și numără relativ multe prejudecăți legate de tulburarea de spectru autist și sindromul Asperger. Atât am vrut să spun despre cartea asta, pe care aș putea să o recomand pentru un sfert de vacanță.

Există situații imposibile, fără ieșire și nu mă refer la cele mai grave și mai dramatice întâmplări ale ființei. Iată că aflu că pe Kiti și pe terapeuta care o însoțește le-a invitat să coboare dintr-un taxi șoferul lui, în mijlocul cursei, din cauza neliniștii fetei noastre, neliniște care, da, poate arăta suficient de înspăimântător pentru cineva. Si totuși. Cum putem noi să cerem cuiva care organic simte repulsie față de comportamentul tău (dacă nu chiar față de tine) să continue să te tolereze în preajmă, când alăturarea respectivă nu scoate decât răutate, frustrare și tristețe din cei ce se alătură. Putem oare face ceva pentru fata noastră într-o atare situație concretă imposibilă? Spun că cu cât rezistăm mai îndârjit, cu atât ajungem să acceptăm fără împotrivire viața. A te resemna și a nu te resemna, aceasta-i certitudine.

 

 

17358775_10212354970379451_5110229890132281203_o

Sfoara visurilor

Când era mic, Horică își dorea cu ardoare „sfoara visurilor”, o sfoară albastră, plastifiată de la Ikea, pe care până la urma visurilor nu a căpătat-o. Îmi amintesc de ea pentru că ploaia de astăzi mă face să exclam, „iată ploaia visurilor!”, ea, ploaia, îmi apare ca ploaia necesară a începutului, deopotrivă purificatoare și hrănitoare. Acum, ancorat (fără sfoară) în realitatea prezentului, Horia memorează eseuri la română și boscorodește practica obișnuită de zeci de ani de a învăța pe de rost, fără rost. Privind înapoi (nu neapărat cu mânie și totuși), observ că doar pauzele dintre eseuri diferă peste timp între ele, dacă în trecut ele se împlineau mai degrabă centripet, prin gânduri, reverii, capricii orientate spre sine, astăzi comunicarea ideilor se face preponderent către exterior, adolescentul se detașează de materia de înghițit cu ajutorul telefonului mobil, sunt aproape sigură că astfel arată tabloul general al elevului actual învățând. Nu știu dacă este iritația stomacului sau ploaia de vină pentru simplitatea cu care emoția mă cuprinde, dar gândul interzicerii lui Horică a „sforii visurilor” mă întristează până la lacrimi. Nu știu nici dacă resemnarea îi este model mai degrabă copilului mare decât copilului mic dintr-o familie, dar simt de parcă am fi comis o nedreptate mică față de băiatul nostru mare atunci, și o cruzime acum, când eu încerc bucuria ploii mele ce-mi amintește de sfoara lui nebucurată. Caut să-mi dezvăț sufletul de melancolie cu o îmbrățișare discretă, cum se cere în timpul ăsta, pentru copilul mare.

17204150_10212295116883151_2089145215_n

Fără legătură cu ziua mamei

Privesc fotografia de mai jos și-mi zic că este nespus de armonioasă. O mai privesc o dată și-mi spun că știu ce o balansează. Aș putea să scriu că o privesc și a treia oară, dar ar fi plictisitor și, poate, previzibil. Nu scriu. Mă gândesc cum se construiesc și deconstruiesc furtunile familiale, dintre părinți și copii. Este un subiect prea vast, aleg să mă opresc în punctul maxim de înflăcărare. L-am experimentat, desigur. Este acel punct de inflexiune care, odată trecut, se lasă cu traume. Glumesc sau nu. Este punctul față de care argumentele trec asimptotic în cel mai fericit, așadar teoretic caz. De acolo nu poți decât să-ți dai drumul oleacă în jos, bineînțeles, liber de pre-judecată, adică incoerent. Ha. Sau poți coborî mai lin, cam ca pe o parapantă. Așa, ca-n fotografie. Nu găsesc un motiv destul de bun pentru care poza asta să-mi inspire imediata vecinătate trecută a apogeului despre care am zis, decât, poate, fiindcă îmi sugerează o împăcare. Fără legătură cu ziua mamei de mâine, cred că împăcarea cu gândul că copilul nu îți este dator necondiționat cu ascultare poate fi un dar prețios. La mulți ani împăcați carevasăzică, mamelor!
17016889_10212251369669498_8530773223789116205_o

Opinii optimiste

Aseară am văzut un film foarte frumos și trist, eroul, un bărbat de 54 de ani, mi-a amintit de tataia Chiril, (deși este mult mai încercat decât a fost bunicul meu), fiindcă este un om bun, drept, vesel și iubitor cu copiii. Mesajul filmului nu are subtilitate, este franc, aspru și dureros, dar totodată plin de speranță, depinde cum te uiți la el. Filmul britanic, I, Daniel Blake, al regizorului Ken Loach este un film de văzut, fără îndoială.

Între timp chiar a venit primăvara, se pare că a venit cu trâmbiță din moment ce aproape toți prietenii mei de pe facebook au aplaudat-o la unison și au sărbătorit-o (unii dintre ei, eu inclusiv) verde, adică cu câte o salată verde și colorată.

Astăzi la sport am ajuns cu pulsul la 152 de bătăi pe minut și am încercat să-mi privesc inima cu admirație. Cred că este momentul să mă încred și în concretul din care sunt construită, nu doar în abstracțiunea ce rezultă din emoții și idei, mai ales că pe cel dintâi am început să-l pun, dacă nu serios, cel puțin sănătos, și nu-i puțin, la muncă.

Felix mi-a arătat de dimineață doi pugi ce păreau că trag după ei în „V” cu câte un ham o doamnă. A pornit într-un râs molipsitor plin de adorație față de toată lumea canină, râs care m-a făcut să lăcrimez dulce. Nu foarte dulce încât să mă îngrijorez că aș putea suferi de diabet (încă nu făcusem sport), dar dulce, iar faptul că poți avea impresia că plângi dulce, sărat, acid sau amar are tot atâta logică cât de culorat este și gustul.

Kiti s-a trezit veselă ca un clinchet de clopoțel. Considerând că ieri s-a cam tânguit misterios ca întotdeauna, se înțelege de unde-mi vin pornirile optimiste de mai sus. Din respect organic pentru mama lui, chiar și Horică ne-a alungat cu blândețe specială din camera lui dis de dimineață.

 

16835862_10212137401940376_7663901389401938872_o

Din vârful pământului

Uneori vacanța de iarnă a ultimului an de liceu nu este ultima vacanță de schi împreună cu părinții și cu frații tăi, dar numai gândul că ar putea fi îi întristează pe amândoi frații. Sunt cu ei pe telescaun, iar soarele prietenos îmi dă imbold să sper. Om veni iarăși la anu’ la schi, doar că mai repede, în vacanța ta de viitor student, ce zici? Îmi dă imbold să sper, dar nu-mi dă dreptul să uit că atât copiii, cât și adolescenții, mai ales adolescenții, sunt prea ancorați în prezent cu trup și suflet, mai ales suflet, ah. Uit așadar și îi supăr fără să vreau pe amândoi. Felix plânge, mi-e teamă că-i îngheață lacrimile, dar ele nu îngheață niciodată când sunt autentice. Horia tace. Eu ce să mai zic, am zis-o. Unde este căciula Adidas scăpată de cineva în valea pietroasă adâncă, de sub noi, printre copaci, pe care o tot vedem de câteva zile încoace? O caut disperată cu privirea, știu că este pe-aici, dar nu o văd, să rămână nedescoperită de ochii mei îmi stă ca o sentință pe creier. Dacă nu dau de ea,…nu mă încumet mai departe, în același timp zăresc căciula. Uite căciula, strig ușurată, iar băieții, descoperitorii, încuviințează lipsiți de chef, adevărat! Adevărat, da, adevărată este și absența sincronismului sufletesc dintre noi, apoi am o revelație, în asta stă toată nepotrivirea dintre generații, în lipsa de concomitență emoțională. Adică nu că nu putem simți la fel, ci că timpii în care simțim la fel sunt defazați; prezentul adultului este ușor acrit de vremea ce a trecut, pe când cel al copilului clocotește de pasiune. Nu mă îndoiesc că prezentul se poate petrece ca un cântec monoton, imparțial și franc, fiindcă nu pot să nu mă gândesc aici, din vârful pământului, oare ce ar zice Kiti despre asta?

 

16754280_10212055464811999_1693967138_n

Cuvintele

Îmi place mult ce a scris Jose Saramago mai de mult pe blog despre cuvinte (am citit în Caietul), citez aproximativ: „din fericire există cuvinte pentru orice”. Mă gândesc acum la toate cuvintele ce numesc tot felul de boli ale minții, pe care le folosim peiorativ, pentru a ne exprima disprețul față de cineva sau ceva și mă gândesc în același timp că avem fericirea să găsim cuvinte potrivite pentru aproape orice pe lume. Avem fericirea, dar dacă am avea și bunăvoința de a le căuta. Din nefericire intensitatea sentimentului de desconsiderare a oamenilor cu nevoi speciale este tot atât de mare și reală pe cât de generoasă este limba vorbită sau mai bine chiar, întrucât disprețului meu nu îi ajunge un vocabular întreg ca să poată fi exprimat mai limpede. Disprețului meu, disprețului tău. Trebuie că trăiesc cu multă teamă de mine însămi, de adâncimile tainice ale propriei mele minți, de caut cu atât de puțină bunătate să mă delimitez de tine, autistule. Eu nu sufăr de prea-gingășie, deși am multă sevă nedescoperită de pătimire, precum ai și tu, dar am o datorie: să spun povești frumoase despre tine, copilule, sperând să mai diminuez o fărâmă disprețul lumii, (de care, pe tine, noi te protejăm destul de bine, mulțumesc!) Să văd în fața ochilor în miez de iarnă albă o grădină înflorită, cam așa aș vrea să vedem împreună.
16195940_10211883940003986_5589226490639631324_n

Coexistent

Ca în fiecare dimineață intru cu grijă la Kiti în cameră, o cameră iluminată doar de curățenia sufletească a fetei, nici un artificiu în plus, deci mă strecor prevăzător prin întunericul mai adânc decât întunericul dimineții prea timpurii și mă ghidez după murmurul lin al respirației. O descopăr totuși ușor, în ciuda întunecimii, dar și a straniei nevoi a fetei de a reordona întruna mobilierul din dormitorul ei, de parcă ar fi un desenator neîmpăcat cu propria-i lucrare, un estet în căutarea deșartă a perfecțiunii, deopotrivă liniștitoare și înnebunitoare. Găsesc prin noua ordine a douămiapatrusutatreizecișișaptea cale către fereastra acoperită cu draperii dense o nouă cale în minimul spațiu al încăperii, care, precum precedentele câteva sute și mai bine de căi, mi se deschide prietenoasă în față, întrucât e întretăiată generos de aproape toate celelalte din trecut, și ajung să dau deoparte zece centimetri de draperie de pe fereastră. Nu intră încă lumină pe geam, nu iese nici din întuneric, rămânem la fel de dependente una de cealaltă. Kiti, tot ca mereu, se sprijină cu spatele de caloriferul fierbinte printre cele două jumătăți de draperie, mă așteaptă în liniște să îi aleg îmbrăcămintea din șifonier. Simt cum mă urmărește, iar dacă există posibilitatea să nu o facă (și există), atunci ardoarea de a mă face cât de cât înțeleasă tot o va atenționa spre mine. Ating cu degetele hăinuțele de pe raftul cu rochițe, cel de sus, din stânga, și, cât caut să-mi imaginez ce rochie ar putea să o potrivească mai acătării, visez un pic la raftul cu rochițe, eu l-am ales acolo sus în stânga, ca pe un mic secret al meu și, poate, și al ei, dar nu al băieților, pe care îi rog de atâtea ori să-i mai aducă câte-o șosetă sau un pantalon de pe raftul din fața ochilor de obicei, rochițele sunt doar ale noastre, desigur, suntem doar noi două ca tainic să le împărțim, la fel cum jumătatea ei de ADN primită de la mine este unică pe lume, dar împărtășită, bineînțeles. Liniștea familiară a oricărei dimineți se rupe însă într-un tulburător scâncet de copil, mă surprinde, nu-l înțeleg, iar neînțelegerea îmi aduce panică. Las visurile deoparte și o întreb, Kiti, tu plângi?, într-un fel destul de lipsit de compasiune, fiindcă Kiti poate să plângă, tot cum poate să râdă sau să danseze, dacă vrea. Dar în alt fel, plin de compasiune, nu vreau s-o doară nimic pe lume, cum nu vrei să fii vreodată deznădăjduit. O iau în brațe, iar atingerea îi ușurează debarasarea de suspine și îmi șterge aroganța de a voi să știu. Continuăm apoi ritualul dimineții, dar, cum o facem, firesc, fără contactul îmbrățișării, pe Kiti o mai scutură din timp în timp câte un suspin, iar pe mine mă reia moderat neastâmpărul de a o ști un pic și pe ea.
16107518_10211767920943582_8625101083624777213_o

Pe furiș

Deschid jurnalul să ne scriu. Simt să o fac cât mai simplu, necolorat cu putință. Cred că fotografia în sepia are acuratețe, fiindcă simt că o să mă scriu mai ales pe mine. Azi mă percep cam transparentă în fața senzațiilor. Nu-i vorbă că nu le-aș vedea eu, ci că mă găsesc ocupată de tot felul de impresii. Aștept, adică am oarecum răbdare. Răbdarea este o bijuterie prețioasă. Mamă fiind, mă aștept să învăț odată să aștept. Ironic, Felix mă întreabă ce înseamnă „spălăcit”. Nu am nicio problemă cu pierderea culorii. De fapt, culoarea este ca pierdută din clipa în care o vede cineva. Odată cu impresia culorii, ne așteaptă resemnarea. Ador fluiditatea dispoziției sufletești. Părintele Catincăi fiind, îmi prinde bine să mă găsesc lin substituită de toată emoția gestului ei repetat la nesfârșit. Îmi cere câte un strop de cremă de mâini cu ardoarea unei cereri în căsătorie. Odată ce am spus „da” pentru-ntotdeauna, nu mă aștept să-mi fie greu să o repet la nesfârșit. Simplitatea asta îți dă, neașteptare, adică aștepți fără așteptări să-ți vezi copiii fericiți. Eu asta aș face acum dacă aș putea fi o picătură mai transparentă pentru nerăbdare.

15896172_10211660228131329_3689151747254572837_o

La mulți ani!

Mi-a spus Felix mai de mult că Spotu, prietenul său imaginar, nu serbează anul nou, ci serbează anul vechi în noaptea de revelion. Este posibil ca și noi, oamenii, să sărbătorim de fapt anul care se încheie, dar mărturisesc că eu, una, am crezut până să aflu despre Spotu că toată energia nopții festive înseamnă speranță și visuri pentru viitor, nu glorie închinată anului împlinit. Oricum ar fi, mi-e foarte greu să las în urmă, dar și să caut intenționat să prescriu ce urmează, nici nu mă mir că nu mă entuziasmează focurile de artificii.

Am lăsat copiii acasă, gândindu-mă optimist la vacanța Catincăi. Tot în alertă ne ține, la fel de abilă se dovedește a fi în descoperi breșe în lacătele improvizate ale diverselor uși și cu aceeași insistență ne cere atenția, dar peste toate astea, a căpătat un soi de înțelegere proprie maturității, cu intenții mai degrabă serioase decât neserioase (iat-o, de exemplu, cum ia cartea să o răsfoiască lângă noi), cu adresări mai complicate și mai profunde, chiar cu ceva resemnare, semn cert de maturizare. Desigur, ar fi injust să-i judec exploziile de frustrare, izolate și îndreptățite, ce i-au aprins umorile și i-au dat foc la propriu părului în noaptea de revelion, întru domolirea frustrărilor noastre cu toții suntem datori cu izbucniri și autoagresări, nu despre ele vorbesc.

Din tot acest freamăt al nopții lungi și luminate rămân cu încrederea că timpul scurs nu este un timp pustiit, în definitiv, tot ceea ce simt și înțeleg în clipa asta se construiește pe ce am simțit și am înțeles mai devreme, așadar atâta vreme cât înfășor trăiri și raționamente unele peste altele, mi-este limpede că timpul scurs sunt chiar eu însămi. Uite ce justificată îmi apare astfel urarea „La mulți ani!”!

 

15841097_10211650076677549_1184353925_n

Bază

Când se văd munții din fața casei noastre se simte de parcă ne-ar cânta o voce luminoasă ca a Ellei despre iubire și dor, Felix îi iubește surioarei sale expresia întrebătoare a chipului pe care gurița mereu întredeschisă i-o dă, „dinții ei mari de castor…”, o guriță atât de nevorbită cât de curat este cerul dimineții între câmpie și munte, o raritate, izuri de condimente îmi țin de foame, gătesc festiv și mă dezbrac în maieu, atmosfera se încarcă, fulguie cu făină fără limite în casă și afară, posibil ca guri nenumărate să se fi apucat de vorbit vorbe cu sens, fără sens, eu scriu cu noimă în timp ce-mi cântă un pian fermecător în urechi, văd orice munte vreau eu, Kiti continuă să se mire, „ooooooo”, cățărată pe coapsele mele antrenate, eu însămi am multă mirare să îi îmbrățișez, suntem în vacanță, depun mărturie, am văzut munții.

img_9832

Singurătate însoțită

Mă gândeam că de Crăciun ne adunăm singurătățile laolaltă, (aproape că se cer singure împreună), binecuvântate sunt acele reuniuni în care singurătățile abia înmugurite nu-și realizează încă starea, mai uitam din timp în timp să mă invit la dans, Kiti nu uita niciodată, de parcă ea nu ar fi una cu propria-i singurătate, de fapt, de asta mă găsisem să mă gândesc (de parcă nu împotriva gândurilor ne-am strâns acolo), din cauza ei (din cauza, fiindcă nu-i drept ca singurătatea ei să fie atât de acaparatoare) pentru că m-a îmbrățișat deodată, într-un moment ce-mi era, desigur, interzis în atare adunare festivă de solitudini, iar atunci m-a lovit ca trăsnetul ideea nesăbuită că sunt pe vecie protejată nu de tristețe sau melancolie, ci de durerea aspră a singurătății pentru că ea neagă franc prin toate gesturile suficiența, singure, dar mai însoțite decât aș putea sau chiar aș vrea să fiu vreodată.

 

 

15626008_10211565869812430_1202455186271285030_o

Happy

Nu suntem destul de antrenați, nici destul de mulți să ne „batem” cu familia Von Trapp din Sunetul muzicii, în plus (sau în minus), capul familiei (nu) s-ar hazarda să urce cu noi pe scenă, cât despre Kiti, ea ar urca, de ce nu, mai ales că măcar un Do-Re-Mi tot ar cânta. Și totuși am cântat o parte din noi, jumătate (din patru) plus unul, și mult ne-am mai bucurat. Până și Horică în cele din urmă, deși împachetarea instrumentelor sale a durat mai mult decât instrumentarea propriu-zisă de pe scenă. N-am îndoială că generozitatea cu care a fost binecuvântat acest copil îi este fericirii sale premisă. Nu i-ar putea refuza, deci nu i-a refuzat, lui Felix, nici doamnei profesoare invitația de a încheia recitalul de pian cu momentul inedit pe care instrumentul său preferat îl poate obține, iar despre refuzul meu, întrucât și eu am primit invitația de a cânta, acesta nu încape lângă bucuria lui Felix de a mă avea alături, încă o bucurie însemnată. Mărturisesc că mi-a fost mult mai ușor să cânt cu ajutorul gândului că  sunt Kiti, cum mi-ar fi plăcut să se întâmple, și pot spune că mi-a ieșit transpunerea, deși Kiti nu se împiedică așa cum am făcut-o eu când m-am îndreptat către scenă. Este deja al doilea moment în ultimele săptămâni când reușesc să îmi descopăr natura intimă doar fiindcă-mi imaginez că sunt altcineva, dar nu oricine. Din perspectiva asta, timiditatea mea nu pare decât mecanismul necesar de protecție a esenței mele artistice. Fascinația matematicii nu face bine la timiditate, dar nici rău, așadar rămân să-mi socotesc împăcată trăirile, deschisă mereu la a căuta răspunsuri la întrebări de genul „ce-ar fi, dacă aș fi x în împrejurarea y?” Și Kiti iese la socoteală cu bucurie alături de tatăl ei, mai ales că a ieșit bine după un combo epuizant în dimineața asta.

 

dscn5482-024

 

dscn5482-037