Gong, gong, gong…

Azi am auzit la radio un cântec în care o voce repeta la refren niște cuvinte de dragoste poate, nu am fost prea atentă, dar care se legau mereu de un fel de laitmotiv, ceva apropiat de „tic cu tac se duce” sau așa, vorbe care m-au perplexat, oare ce vrea să zică autorul, ce au bombonelele tic-tac de-a face cu poezia sau pe ce teritoriu lingvistic aparte mă aflu, de nu înțeleg ce rivalitate de neîmpăcat semnifică această anulare letală a lui tic de către tac. Mă rog, nu mi-am bătut prea tare capul, deși nu am fost, ca de multe ori, presată de timp, o, timpule ce treci și numeri anii tacticos, dar neobosit, tic-tac, tic-tac, tic-tac, pentru fiecare în parte, timpi puși și suprapuși. Acum pentru Kiti dulce Kiti a sunat al șaisprezecelea gong, gong, gong…, desigur cu ecou, această nălucire de discontinuitate a timpului, pe care bucuros au peste-pus și alții timpii lor scumpi, mulțumesc, ca aripile unei moriști asimetrice de vânt, dar ce frumoasă și plină în diversitatea și bogăția ei! Mai puțină melancolie socotesc astăzi față de alți timpi aniversari, (deși am zărit într-o fotografie o lacrimă cu ADN împărtășit cu sărbătorita), și n-am de gând să mă întreb de ce, când știu că se va tot reface ea repetat, ca un tic absurd al sufletului. Uite-o cum vine deodată când Felix dorește să știe cum m-a anunțat Kiti că vrea să iasă din burtică azi șaisprezece ani în urmă!

 

19046766_10213187779759165_1634599659_n

Impresii parfumate

Felix iubește mirosul de limonadă cu ghimbir al cărților noi, el lasă deoparte romanul Agathei Christie recomandat de Horia, care și-a pierdut de mult mireasma tropicală, pentru o poveste științifico-fantastică mai veche, dar proaspăt stoarsă. Eu îi iubesc expresia stilistică concretă, intens senzorială a impresiei pe care o are, mă umplu de ea ca de parfumul unei flori din grădină. Kiti pare enervată. Mereu pare enervată când urcă în mașină. Ea nu vrea să iubească nicio entitate palpabilă, cum este un parfum în nări, sau metafizică, fiindcă trebuie să pară enervată, iar când se întâmplă asta, nu poți să iubești. Bine, într-un fel o pot înțelege, ne găsim în universul olfactiv haotic și vâscos al mașinii mele. Unii cred că doar mașinii mele îi este proprie o atare lume neorganizată, distopică de mirosuri, dar încep să cred tot mai tare că abia când începem să adăugăm substanță vie lumile de senzații se organizează. Știu că părerile se vor schimba peste timp, de aceea nu mă miră nimic. Horia, îl întreb pe unul dintre confidenții mei, se poate mai mult decât atât?, iar el mă asigură, nu, apoi se asigură, nu cred. Kiti confirmă multe ipoteze, coboară senină din mașină, în timp ce Felix își găsește una dintre iubiri. Cumpăr cărți mai ușor decât găsesc timp să le citesc, cam tot la fel precum se petrec iubirile, dar nu oricare. Felix le tot miroase, pe când Kiti le atinge cu vârfurile degetelor. Eu rămân cu ochii-n patru.

18699918_10213083310907509_7049246272835990681_n

 

 

 

Concurențe

Felix mă apucă de mână cu ambele mâini, îi simt umezeala palmelor, de emoție, îmi spune, zâmbind timid. Așezați pe al treilea rând din sala mică a Ateneului, așteptăm să-i vină rândul în concurs. Hâc, sughiță deodată înfundat, iar o fetiță din față se întoarce la noi și râde. Sughițurile se succed cadențat precum sunetele pianului de pe scenă, mă înduioșează să-l văd tulburat de emoția organică, palpabilă. Între două piese îl trimit afară din sală să bea apă, acest panaceu al trupului și-al sufletului, precum aș delega o mângâiere maternă. Deși nu obișnuiesc să mă rog, o fac acum în șoaptă, Doamne, ajută-l să nu greșească! Îmi amintesc deodată că, în timp ce piesele i se imprimau tot mai limpede în memorie, tot mai multe neregularități, necunoscute intime ale pieselor i se dezvăluiau și îmi amintesc cum se supăra și nu înțelegea de ce 0,9999….. va fi egal cu 1 la un moment dat. Copiii interpretează pe scenă la pianul cu coadă, cuminte ca un elefant îmblânzit, diverse piese clasice, ei se succed într-o ordine rară astăzi, n-am nicio îndoială că fiecare dintre ei și-a muncit temeinic bucata. Fetița de dinainte, care poartă o rochie lungă de prințesă și părul lung împletit cu măiestrie, se mișcă neastâmpărat pe scaunul pe care-l ocupă, ea pare foarte sigură pe ea, de aceea hotărăsc complice cu Felix că este o fetiță hameșă, avidă de cunoaștere și recunoaștere, ceea ce-l mai relaxează pe băiat. De unde o cunosc pe fetiță și pe mama ei, mă întreb în minte, dar nu găsesc decât un răspuns posibil, de la vreun concurs de tenis poate. Apoi îi vine și lui Felix rândul, el urcă drept și sobru pe scenă, se așază pe taburetul pe care-l aduce puțin mai aproape de pian, își șterge cu un gest tacticos și intens palmele de pantalonii cu dungă fermă și își lasă degetele să se plimbe pe claviatură. Îl filmez cu telefonul și cu ochii închiși, în minte îi ghidez degețelele pe clapele potrivite, am senzația stranie, prevestitoare că nu va greși și nu greșește nicio notă, doar pe ici, pe colo face niște ruperi de ritm inerente acestui nivel. O reverență și câțiva pași îl readuc lângă mine, ne îmbrățișăm și începe iarăși să sughițe. Este vesel, crede că va câștiga un premiu, dar doamna profesoară îi domolește pornirea neprielnică de a-și dori o recompensă extrinsecă. Nu câștigă, o fac alți copii, cu pregătiri evident mai intense, mai apropiate de ce înseamnă pregătirea pentru performanță, și se supără numai puțin. Apoi îi trece și se scutură cu totul de tensiune cu prietenii de la terenul de tenis, cât eu îi ascult pentru prima oară interpretarea (înregistrată).
18558641_10213024266631439_6878629144329950356_o

Trandafirul câinilor

Zeci de tufe de măceș înflorit pe pajiștea imensă ca un Woodstock pregătitor cu corturi din flori, tufe de măceș sau rosa canina sau trandafirul câinilor cum i se mai spune probabil peiorativ-ironic, de-aici, încă din buza câmpului pornesc și se-nmulțesc într-o repetată, neobosită și fericită germinație, rosa canina, îmi spun privind complice cu plantele cei patru câini culcușindu-se la adăpostul lor generos, ca patru cotețe ridicole, prietenoase, de care nici gând să te apropii temătoare vreodată, rosa canina, îmi spun promițându-mi că n-am să uit să-i atrag iarăși atenția lui Felix despre rotunjimea superbă a lumii, copilului căruia intuiesc că i se va dezvălui ca rima unei poezii certitudinea că necuvântătoarelor pe care le adoră li se cuvine onoarea de a avea trandafirii lor, tufele de rosa canina aglomerate înaintea mea mă fac să visez la o pădure de cotețe roz, înflorate, pașnice ce-ar vegeta pământul și mi-ar aduce destulă fericire cât să uit temporar că sunt un om al podișului (transilvănean) în care m-am născut totuși cu picioarele pe pământ plan, deși mai sus față de izvorul din care mă aplec mai rar să beau, căci sunt acvafobă, dar foarte iubitoare, să știi.
18449377_10212961712987637_1689016740065019517_o

Da

Kiti confirmă, ‘da, am teză la matematică astăzi’, băieților le arde de glume, fata insistă, zâmbind hâtru, ‘da, am teză la matematică astăzi’, moment în care gluma se întrupează cu realitatea sau realitatea nu mai știe de glumă, băieții sunt surprinși pe granița dintre lumi, desigur că știu, dar surioara nu are cuvânt mai convingător în vocabular decât „da”-ul, adică cel mai convingător versus cei mai lesne de convins din lume, ‘minți, Kiti!’, spun ei într-un glas, dar Kiti tace cu subînțeles, un subînțeles atât de limpede încât n-are nevoie de cuvinte, (nevoie de cuvinte îmi vine în minte cuminte), ea dezminte, nu minte, poate doar îi face bine să întărească încrederea băieților în ea și în putința ei de a le întoarce iubirea frățească, cine știe?, sau poate că e promisiunea ei solemnă, neconștientă de apartenență, cine știe?, cert este că băieții trebuie să traseze linia clară a concretului, de mă umplu de duioșie, ‘te rugăm, spune-ne dacă minți’, până ce copila își spune iarăși cea mai convingătoare vorbă din vocabularul neconvingător, ‘da’, ca o împăcare.

 

18077096_10212784324913046_4016063026804883018_o

Jocul întâmplării

Trebuie să recunosc că, dacă fac tot ce-mi stă în putință să ne ținem împreună, atunci când cred eu că este de dorit ca o familie să fie împreună, tot îmi mai rămân lucruri pe dinafară, pe care nu pot să le cuprind, să le unesc cu o simplă îmbrățișare. Îmi amintesc de observația unei prietene făcută acum ceva ani, cum că familia mea nu poate fi o familie ca oricare alta, observație care m-a revoltat atunci. Acum nu mă mai revoltă, în schimb sunt gata să spun că, chiar dacă familia mea este doar într-o oarecare (sau poate nu atât de oarecare) măsură asemănătoare cu familiile în care nu cresc copii cu dizabilități, știu sigur că ea este exact așa cum trebuie să fie prin conjugarea inițial a celor două personalități cu care venim cei doi părinți să o construim, apoi cu împletirea iscusită a nou-născutelor spirite, fiindcă iscusită este fiecare creație miraculoasă care este viața. Zic, așadar, că rămân să mă împac cu neîndemânarea mea punctuală, aceea de a nu putea să ne emoționăm laolaltă la un spectacol. Nu caut dinadins să îmi petrec timpul pe rând cu fiecare dintre copii, mă depășește gândul că eu trebuie să orchestrez asemenea întâlniri tainice în duete felurite. Sunt o mamă simplă, care iubește soluțiile simple, de aceea nu cumpăr niciodată mai mult sau mai puțin de două sau trei bilete la spectacole, desigur, atunci când nu mă entuziasmez excesiv și aleg numărul cinci. Imi iubesc rolul asumat de dirijor al însoțirii noastre aleator-neobișnuite, fiindcă sunt o mamă simplă, care respectă jocul original al întâmplării.

17554903_10212462184139728_467701735_n

 

 

Manuale

Doamna de arte le-a dat ideea copiilor. Felix mi-a spus de câteva zile că îmi pregătește o surpriză, apoi mi-a amintit că mi-a pregătit surpriza și mi-a dezvăluit unde se află ea (în ghiozdan), dar niciunul dintre noi nu a avut timp să o scoată la lumină până astăzi de dimineață, când am organizat militărește plecarea de acasă și când am enumerat împreună activitățile, chibzuind bine timpul și amintindu-ne de surpriză, astfel: Felix- tema la pian, eu- cafea, Felix- pieptănat și băgat maieu în chiloți, eu- cafea, Felix- pus gustare în ghiozdan și, ah, scos surpriza tot de acolo, eu- cafea, amândoi-bucurat de surpriză și plecat către școală. Zis și făcut, cu mențiunea că pliculețul din pânză roșie se asortează bine cu poezioara inscripționată pe inimioara roșie din carton pe care mi-a dăruit-o tot Felix de 8 martie anul trecut,

„Mami is nice

And doesn’t like mice.

She is delicate

And she smiles right!!!!”, poezioară asemănătoare măcar la veselie cu pliculețul, dar și la îndemânarea cu care au fost confecționate. Cusătura laterală a portmoneului-surpriză este madlena mea, mă văd dintr-o dată transpusă în copilărie, miroase frumos, a petrol sau benzină (astăzi stomacul meu refuză vehement să primească liniștit asemenea izuri, darămite să le înghită cu încântare), pentru că sunt la școală, la ora de arte sau lucru manual, cum se numea atunci, eu învăț să tricotez un rând pe față, unul pe dos, trag tare, să nu-mi scape, de firele roșii (știu sigur că sunt roșii), iar andrelele se strecoară cu dificultate prin ochiuri sau nu se strecoară deloc, mă doare crisparea degetelor în timp ce număr cu greu un rând pe față, unul pe dos, dar reușesc totuși să număr câteva de felul ăsta. Imaginea străduinței mele și a lui Felix mă înduioșează, ne îmbrățișăm și Felix își scuză lipsa de inspirație ce l-a împiedicat să completeze cu detalii mai bogate desenul din interiorul plicului, motiv, desigur, de amuzament pentru noi doi, în definitiv, îi zic, de unde atâta imaginație chiar și la Felix, copilul nostru zi-poveste, zău așa!

17203831_10212282594730105_1828831722_n

 

12828942_10208919357571278_8998340085725841927_o

Luminos

Câteodată casa este inundată de lumină (iubesc casele pline de lumină și mă tulbură casele luminate artificial în plină zi, de aceea lipesc în fiecare zi liberă a fetei întrerupătoarele cu scotch), astăzi este una dintre acele zile, „inundat” este adjectivul, privirea-mi îngăduitoare înoată lin pe liniile estompate ale mobilelor de sub podea, n-am grija obișnuită a respirației, contururile neclare, jucăușe nu știu că sunt doar niște senzații (asta îmi amintește de povestea inventată ieri de Felix, el zice că Spotu-dinozaurul nu știe despre sine că îi este imaginar prieten lui Felix, cum crede la rândul său că Felix îi există doar în imaginație- iată o perspectivă duală asupra realității obiective), impresia lor este însă concretă, fantele palpebrale se micșorează, dar tot îmi face bine ploaia caldă de lumină, cum îmi face și gândul că toate contururile mișcătoare ale copiilor mei apucă să se rotunjească puțin câte puțin, cu fiecare strop de lumină în plus deasupra capetelor lor.

17078613_10212221384839896_1307746547_n

Priviri și corespondențe diverse

Cred că am privire lipicioasă, fiindcă adesea mi se întâmplă ca între oameni necunoscuți, eu să fiu cea căreia cel mai vorbăreț dintre noi i se adresează. In fața registraturii, pe culoarul luminat dureros de artificial, stăm în rând simbolic opt persoane cu șapte dosare și un copil în brațe. Copilul nu are dosar, iar mama lui are un dosar și un copil în brațe, după care, restul de șase persoane stă echilibrat cu câte alt, desigur, dosar în mâini sau brațe. Așteptăm să înregistrăm hârtii peste hârtii și iarăși alte hârtii, dar nu despre asta e vorba. O femeie cam la vârsta unei tinere bunici vrea să vorbească și vorbește, fiindcă, aflu, suferă de autism, ceea ce o face extrem de sensibilă la nevoile și dorințele ei senzoriale, îmi spune chiar că dacă i se face foame și nu are de mâncare la îndemână, începe să țipe și să arunce cu tigăile și oalele pe fereastră. Fiindcă mă privește sprinten și insistent, glumesc, cred că oalele și tigăile i se întorc pline de mâncare înapoi prin bunăvoința cuiva, Zâmbește și îmi pune întrebări indiscrete. Eu îi zâmbesc îndărăt și îi zâmbesc și lui Felix care se cațără cât e de mare pe mine, nu știe cât de tare să-l impresioneze atâta stranie vorbărie. Aflu nevoit tot felul de amănunte despre dumneaei, apoi îi vine rândul la registratură și pe culoarul luminat dureros de artificial, acum când soarele primăvăratic este nespus de generos, se lasă liniștea. Din urma mea, un bărbat tânăr cu ceva dizabilitate intelectuală ușoară pornește a râde și a vorbi cu mine, în timp ce îmi arată cartea lui de identitate, curată, nou-nouță, abia ridicată de la poliție, împreună cu povestirea împrejurării care l-a dus la refacerea actului de identitate, o poveste mai degrabă înduioșătoare decât banală la care devin părtașă mai degrabă înțelegătoare decât întâmplătoare. Mă imaginez privind înspre oamenii din jurul meu, inclusiv către mine, îmi văd ochii larg deschiși, încercănați din oficiu și îi privesc cu simpatie. Iubesc oamenii, din oficiu, așa de simplu cum am și cearcăne de când mă știu.

16178668_10212185819390782_1324855015520373499_o

Opinii optimiste

Aseară am văzut un film foarte frumos și trist, eroul, un bărbat de 54 de ani, mi-a amintit de tataia Chiril, (deși este mult mai încercat decât a fost bunicul meu), fiindcă este un om bun, drept, vesel și iubitor cu copiii. Mesajul filmului nu are subtilitate, este franc, aspru și dureros, dar totodată plin de speranță, depinde cum te uiți la el. Filmul britanic, I, Daniel Blake, al regizorului Ken Loach este un film de văzut, fără îndoială.

Între timp chiar a venit primăvara, se pare că a venit cu trâmbiță din moment ce aproape toți prietenii mei de pe facebook au aplaudat-o la unison și au sărbătorit-o (unii dintre ei, eu inclusiv) verde, adică cu câte o salată verde și colorată.

Astăzi la sport am ajuns cu pulsul la 152 de bătăi pe minut și am încercat să-mi privesc inima cu admirație. Cred că este momentul să mă încred și în concretul din care sunt construită, nu doar în abstracțiunea ce rezultă din emoții și idei, mai ales că pe cel dintâi am început să-l pun, dacă nu serios, cel puțin sănătos, și nu-i puțin, la muncă.

Felix mi-a arătat de dimineață doi pugi ce păreau că trag după ei în „V” cu câte un ham o doamnă. A pornit într-un râs molipsitor plin de adorație față de toată lumea canină, râs care m-a făcut să lăcrimez dulce. Nu foarte dulce încât să mă îngrijorez că aș putea suferi de diabet (încă nu făcusem sport), dar dulce, iar faptul că poți avea impresia că plângi dulce, sărat, acid sau amar are tot atâta logică cât de culorat este și gustul.

Kiti s-a trezit veselă ca un clinchet de clopoțel. Considerând că ieri s-a cam tânguit misterios ca întotdeauna, se înțelege de unde-mi vin pornirile optimiste de mai sus. Din respect organic pentru mama lui, chiar și Horică ne-a alungat cu blândețe specială din camera lui dis de dimineață.

 

16835862_10212137401940376_7663901389401938872_o

Din vârful pământului

Uneori vacanța de iarnă a ultimului an de liceu nu este ultima vacanță de schi împreună cu părinții și cu frații tăi, dar numai gândul că ar putea fi îi întristează pe amândoi frații. Sunt cu ei pe telescaun, iar soarele prietenos îmi dă imbold să sper. Om veni iarăși la anu’ la schi, doar că mai repede, în vacanța ta de viitor student, ce zici? Îmi dă imbold să sper, dar nu-mi dă dreptul să uit că atât copiii, cât și adolescenții, mai ales adolescenții, sunt prea ancorați în prezent cu trup și suflet, mai ales suflet, ah. Uit așadar și îi supăr fără să vreau pe amândoi. Felix plânge, mi-e teamă că-i îngheață lacrimile, dar ele nu îngheață niciodată când sunt autentice. Horia tace. Eu ce să mai zic, am zis-o. Unde este căciula Adidas scăpată de cineva în valea pietroasă adâncă, de sub noi, printre copaci, pe care o tot vedem de câteva zile încoace? O caut disperată cu privirea, știu că este pe-aici, dar nu o văd, să rămână nedescoperită de ochii mei îmi stă ca o sentință pe creier. Dacă nu dau de ea,…nu mă încumet mai departe, în același timp zăresc căciula. Uite căciula, strig ușurată, iar băieții, descoperitorii, încuviințează lipsiți de chef, adevărat! Adevărat, da, adevărată este și absența sincronismului sufletesc dintre noi, apoi am o revelație, în asta stă toată nepotrivirea dintre generații, în lipsa de concomitență emoțională. Adică nu că nu putem simți la fel, ci că timpii în care simțim la fel sunt defazați; prezentul adultului este ușor acrit de vremea ce a trecut, pe când cel al copilului clocotește de pasiune. Nu mă îndoiesc că prezentul se poate petrece ca un cântec monoton, imparțial și franc, fiindcă nu pot să nu mă gândesc aici, din vârful pământului, oare ce ar zice Kiti despre asta?

 

16754280_10212055464811999_1693967138_n

Codul roșu al sufletului nostalgic

Știu că trandafirii se pot tăia toamna târziu sau cum dă primăvara, eu prefer să îi păstrez neatinși peste iarnă, am sentimentul că floarea încremenită de frig îi ține plantei adăpost așa cum amintirile dragi ale timpului scurs ne țin sufletele sănătoase, am sentimentul că gerul de afară este amplificat de toată melancolia pe care o simte Felix înăuntrul mașinii acum, când pleacă la școală, o căprioară gingașă iese năucă din pădure, o vede Felix la ora trei, dar eu conduc cu privirea încăpățânat pironită pe ora douăsprezece, începe aerul să se încălzească în mașină, nici nostalgia nu mai este atât de prezentă, traficul este așteptat lejer cât mare parte dintre copii rămân încă în vacanță, nu recunosc în împrejurarea dată alt cod decât codul roșu al sufletului nostalgic de copil.

15975110_10211704770124851_7091491011922654306_o

La mulți ani!

Mi-a spus Felix mai de mult că Spotu, prietenul său imaginar, nu serbează anul nou, ci serbează anul vechi în noaptea de revelion. Este posibil ca și noi, oamenii, să sărbătorim de fapt anul care se încheie, dar mărturisesc că eu, una, am crezut până să aflu despre Spotu că toată energia nopții festive înseamnă speranță și visuri pentru viitor, nu glorie închinată anului împlinit. Oricum ar fi, mi-e foarte greu să las în urmă, dar și să caut intenționat să prescriu ce urmează, nici nu mă mir că nu mă entuziasmează focurile de artificii.

Am lăsat copiii acasă, gândindu-mă optimist la vacanța Catincăi. Tot în alertă ne ține, la fel de abilă se dovedește a fi în descoperi breșe în lacătele improvizate ale diverselor uși și cu aceeași insistență ne cere atenția, dar peste toate astea, a căpătat un soi de înțelegere proprie maturității, cu intenții mai degrabă serioase decât neserioase (iat-o, de exemplu, cum ia cartea să o răsfoiască lângă noi), cu adresări mai complicate și mai profunde, chiar cu ceva resemnare, semn cert de maturizare. Desigur, ar fi injust să-i judec exploziile de frustrare, izolate și îndreptățite, ce i-au aprins umorile și i-au dat foc la propriu părului în noaptea de revelion, întru domolirea frustrărilor noastre cu toții suntem datori cu izbucniri și autoagresări, nu despre ele vorbesc.

Din tot acest freamăt al nopții lungi și luminate rămân cu încrederea că timpul scurs nu este un timp pustiit, în definitiv, tot ceea ce simt și înțeleg în clipa asta se construiește pe ce am simțit și am înțeles mai devreme, așadar atâta vreme cât înfășor trăiri și raționamente unele peste altele, mi-este limpede că timpul scurs sunt chiar eu însămi. Uite ce justificată îmi apare astfel urarea „La mulți ani!”!

 

15841097_10211650076677549_1184353925_n

May the force be with you (2)

Cu copiii la Star Wars 8. Nu am nicio grijă pentru comportamentul lui Kiti, deși plânge în mașină în drum spre. Popcorn mediu pentru băieții mici, nachos pentru Horică, popcorn mare pentru Kiti, noroc că plătesc doar două bilete din cinci, dar ne amintim că nu ne-am luat ochelarii 3D de acasă. Nici sarmalele, nici cozonacul de Crăciun nu reușesc să-mi facă ce îmi face găleata de popcorn pe care o împart cu Kiti. Dar nu este nimic anormal în cele de dinainte, în definitiv cine și pentru ce ar măsura durata unui film în număr de sarmale sau felii de cozonac îngurgitate? 1536 floricele de porumb pentru trei sferturi din Star Wars 8, iar autismul nu este al meu. Kiti este atentă la film, nu pot ști ce înțelege din poveste. Stă cu ochii în ecran aproape fără întrerupere. Se mai dezlipește spre finalul filmului ca să caute floricele rătăcite pe sub fotoliu. Vecinii din dreapta mea o privesc perplecși. Mă joc cu Kiti, caut să mă ascund ca să-mi pun ochelarii, dar mă surprinde de fiecare dată în câteva secunde. Nu vrea să se lase păcălită, așa că îmi caută ambele mâini și mi le ține strâns în mâinile ei. Te obișnuiești, desigur, și cu vederea neclară, cum te obișnuiești cu orice greutate pe lume. Se bucură și chiuie de două-trei ori când stormtrooperii sunt nimiciți de rebeli. Și ceilalți oameni din sală se bucură, de aceea chiuielile fetei sunt plauzibile. Mi se pare foarte înduioșătoare naivitatea omului căruia i se face întâmplător pe plac. Sunt predispusă în împrejurarea dată să încerc asemenea trăire, eu însămi găsindu-mi liniștea în buna dispoziție a copilei mele. Binele învinge, dar cei buni nu supraviețuiesc. Prințesa Leia rămâne o eroină iubită de toată lumea.
15590069_10211593737229098_5257287149117049281_n

Happy

Nu suntem destul de antrenați, nici destul de mulți să ne „batem” cu familia Von Trapp din Sunetul muzicii, în plus (sau în minus), capul familiei (nu) s-ar hazarda să urce cu noi pe scenă, cât despre Kiti, ea ar urca, de ce nu, mai ales că măcar un Do-Re-Mi tot ar cânta. Și totuși am cântat o parte din noi, jumătate (din patru) plus unul, și mult ne-am mai bucurat. Până și Horică în cele din urmă, deși împachetarea instrumentelor sale a durat mai mult decât instrumentarea propriu-zisă de pe scenă. N-am îndoială că generozitatea cu care a fost binecuvântat acest copil îi este fericirii sale premisă. Nu i-ar putea refuza, deci nu i-a refuzat, lui Felix, nici doamnei profesoare invitația de a încheia recitalul de pian cu momentul inedit pe care instrumentul său preferat îl poate obține, iar despre refuzul meu, întrucât și eu am primit invitația de a cânta, acesta nu încape lângă bucuria lui Felix de a mă avea alături, încă o bucurie însemnată. Mărturisesc că mi-a fost mult mai ușor să cânt cu ajutorul gândului că  sunt Kiti, cum mi-ar fi plăcut să se întâmple, și pot spune că mi-a ieșit transpunerea, deși Kiti nu se împiedică așa cum am făcut-o eu când m-am îndreptat către scenă. Este deja al doilea moment în ultimele săptămâni când reușesc să îmi descopăr natura intimă doar fiindcă-mi imaginez că sunt altcineva, dar nu oricine. Din perspectiva asta, timiditatea mea nu pare decât mecanismul necesar de protecție a esenței mele artistice. Fascinația matematicii nu face bine la timiditate, dar nici rău, așadar rămân să-mi socotesc împăcată trăirile, deschisă mereu la a căuta răspunsuri la întrebări de genul „ce-ar fi, dacă aș fi x în împrejurarea y?” Și Kiti iese la socoteală cu bucurie alături de tatăl ei, mai ales că a ieșit bine după un combo epuizant în dimineața asta.

 

dscn5482-024

 

dscn5482-037

Atâtea întrebări

image

Felix se întreabă ce s-ar fi întâmplat cu acțiunea Secret Santa dacă în clasa lui ar fi fost un număr impar de copii, eu sper să nu uite niciodată să se întrebe, îl ghidez să descopere că înmulțirea cu un număr par te conduce la un număr par indiferent de paritatea numărului pe care vrei să-l înmulțești, descoperă cu zâmbet candid răspunsul însoțirii fericite din acest caz, eu mi-am inhibat multe întrebări, Kiti nu se știe dacă le are, suntem tot atât de diferiți și unici pe cât de pricepuți suntem să formulăm întrebări, cu atât mai liberi cu cât mai curioși, deși nu sunt convinsă că ce tocmai am spus nu este o exagerare, un paralogism, în definitiv la câte întrebări referitoare la Kiti îmi pun aș putea să zbor, dar nu pot sau, poate, nu știu că pot, of, atâtea întrebări.

Atent și visător

Mi-a spus doamna învățătoare despre Felix că i-a testat de mai multe ori aparenta neatenție din ore, punându-i întrebări la care băiatul a răspuns corect. Într-adevăr, asist la câteva dintre orele lor și îl observ cum pare că visează. Visezi?, desigur, nu-l întreb ușor îngrijorată, deși parcă l-aș întreba, doar ca să-l aud că îmi răspunde cu a sa marcă însemnată încă din bebelusie, „cum adică?”. De fapt, visează cât visează cu ochii deschiși, dar mai mult decât visează, la școală nu se entuziasmează, bineînțeles, cu pauzele obligatorii pentru entuziasmare. Copiii se învârt în cerc în șir indian, cântând și dansând conga, șirul mă depășește treptat, tot în ritm sincopat, cum este și muzica, îi privesc pe toți cu drag, dar chipul lui Felix îmi rămâne întipărit pe retină. Nu am îndoială că-mi lipsește din luciditate, doar îmi privesc copilul, și totuși băiatului îi țâșnește maturitatea din privire; se dezvăluie mai lesne în dinamică, decât în postură statică, el nu este mai înalt decât colegii săi, dar îmi apare uriaș prin prisma ochilor săi mari, pătrunzători, el nu este nicicum mai puțin copil, însă intuiesc iz fin de melancolie în aerul său visător. Simt că am făcut o descoperire importantă. Sunt la birou, scriu pe laptop de împrumut și simt că-mi trădez Mac-ul, lăsat de câteva zile la reparat, pentru că încep să mi se ordoneze gesturile prin care îi comand tastaturii de împrumut ce să execute. Mă obișnuiesc și-mi pare rău. Mă reatasez și-mi refuz bucuria noului atașament. Îmi fuge privirea către Toată lumina pe care nu o putem vedea, este titlul cărții ce mă atrage să o încep cât de curând, culcată pe marginea biroului. Toată lumina pe care nu o putem vedea. Ce titlu încurajator! Atâtea parfumuri pe care nu le putem mirosi, așa de dese savori pe care nu le putem intui, întreaga durere pe care nu o putem îndura… Și totuși, ajunge doar solicitudinea de părinte, ca să ne putem măcar imagina.

15320392_10211281713388697_582796957_n

Negruțul nostru

Am plecat amândoi, ca aproape în fiecare dimineață, Felix și cu mine, către școală, au farmec aparte diminețile de toamnă târzie de jur împrejurul lacului, este farmecul dat de aerul misterios de poveste, știți, ceața palpabilă și clocotele călduțe de la suprafața apei, ramurile tremurânde, multidigitate ale sălciilor, liniștea prevestitoare și crepusculul; de multe ori plecăm în grabă mare, nu fiindcă nu ne-ar ajunge timpul de pregătiri de acasă, dar pentru că îl extindem noi, intenționat, uite cum astăzi băiatul a stat să experimenteze tonalitățile digitale grave extreme ale pianinei sale, pe acordurile solemne din Star Wars, cu sonoritate de voci umane reunite ca într-un cor, pe mine aproape că m-au speriat, iar el este mai fricos decât mine, îmi place nespus ideea că experimentarea artistică ignoră, ba înghite cu totul frica, am plecat amândoi așadar, un pic îngrijorați de dispariția din aria casei noastre a câinelui Negruțu, pe care l-am mai plâns o dată împreună aseară, cu gândul să îl căutăm la malul lacului, Negruțu, Negruțu, am coborât, strigându-l din mașină, iar câinele s-a întrupat din ceață deasă, amețindu-se și tânguindu-se de bucuria reîntâlnirii în palmele noastre deschise, ca apoi să ne ducă, plângând întruna, să ne arate o domnișoară canină, lângă care ne-a arătat că ar voi să mai stea; apoi am plecat mai departe în drumul nostru, amândoi plângând, mai mult de pisicelile binecunoscute ale marelui Negruțu, ce îmi răsună încă în urechi și-o să-i răsune încă un timp, sunt sigură, lui Felix în urechi; mai încolo l-am lăsat la școală, dorindu-și să vină astăzi, mai curând decât oricând, odată seara, când plănuim să îl aducem iar acasă pe Negruțul nostru.

img_2162

Noroace

”Norocoasa”, spune Felix despre străbunica sa, care ne spune prin telefon că are zăpadă în curte. Noroc, da, când ajungi să ai nepoți și strănepoți care se gândesc din timp în timp la tine. La noi nu ninge, iar suflarea populațiilor de vietăți campestre și lacustre este îngrijorător de imperceptibilă. Vremurile sunt aspre și pentru ele, ne rămân încă în grijă animalele de companie. Acestea vor vota negreșit cu noi, întotdeauna sau cel puțin cât au un os de ros. Ar fi poate totuși mai bine să ningă și pe câmp. Sigur s-ar strânge ceva iepurași să demonstreze că, indiferent de cât de câinește își duc ei traiul, măcar sunt liberi, nu ca alții. În plus, dacă ninge, fie și hipsterește, putem spera la o iarnă normală, fiindcă nu ne plac nici iernile anormale, fir-ar să fie de treabă! Oricum suntem norocoși aici în câmp. Normală sau anormală, cu zăpadă sau fără, iarna nu-i ca toamna. Părerea lui Felix.

15025574_10211106402166026_9049190944973139811_o

Atingem curcubeie

Mi se amintește că astăzi, acum un an, i-am schimbat blogului înfățișarea originală, trec anii ca curcubeiele, se umplu pagini de impresii scrise, nici cele nescrise nu rămân pe dinafară, copiilor le crește barba cât noi nu ne refuzăm îmbătrânirea.

Vorbim despre dor, copiilor le este dor, ei plâng de dor și caută să își aline dorul, eu cred că alinarea este mijlocită de tehnologie, aprind ecrane inteligente și cresc volumul, destinatarul dorului vorbește, râde și îmbrățișează, senzații dragi învăluie încăperea, dar apoi cel mai sensibil recipient de dor sesizează nemulțumit incompletudinea domolirii dorului, el spune răspicat că niciodată dorul nu se stinge în lipsa atingerii și trebuie să îi dau dreptate, Felix ar vrea să-l atingă la fel cum își dorește să atingă curcubeul cu mâna la mijlocul lui, în zona portocalie cel mult, dar nu simți nimic dacă atingi un curcubeu, îi spun nesăbuit, din fericire se preface că nu mă aude, mă răzgândesc, de fapt are dreptate, abia când ești în stare să atingi cu mâna un curcubeu, începi să cunoști senzația de dor stins.

15000701_10211055918103956_4090250905347930447_o

Urban walking doi

Arareori mă plimb pe străzile orașului și-mi pare rău. Cerul de deasupra este greoi, înghesuit, ca gândurile depresivului, dar are totuși farmecul pierdut al firescului, este noiembrie. Nici strada pe care alegem să fim nu este una dintre cele mai frumoase, în plus, bate vânt rece și-mi umezește ochii. Sunt cu Felix și nu ne grăbim. Poate aș face o nedreptate orașului Praga să îl aduc în comparație, deci mai bine nu-l aduc, numai că o nebănuită congruență de stare îmi amintește de orașul de aur, tot un noiembrie, tot fără grabă și cu umezeală și bălți, același rece accelerat și, nu în ultim rând, veselia unui băiat să-mi țină de cald și bine. Felix crede încă în Moș Crăciun, de ce n-ar crede că s-a împrietenit cu porumbelul alb cu cizmulițe trei sferturi roșii. Eu nu mai cred neapărat în Moș Crăciun, dar îmi păstrez mereu o brumă de rezervă, îmi face bine să mă îndoiesc. Îl fotografiez pe celălalt mai mult, este ușor obraznic, dar îmi place îndrăzneala lui. Cum îmi plac și interacțiunile respectuoase dintre oameni. Mă bucură cei doi tineri părinți, ce-și plimbă gemenii nou-născuți, atunci când se apropie de mine cu zâmbete potrivite să mă întrebe ceva. Vorbim, schimbăm impresii, am știut eu că frumusețea urbană depinde și de noi. Întotdeauna le spun copiilor că prezumția de nevinovăție este premisa traiului estetic în comunitate. Suntem un mănunchi zâmbitor de oameni la clătităria ambulantă din stradă, de aceea am certitudinea că proprietățile absolut delicioase ale clătitelor divers construite după gust în fața noastră se vor întregi întru desfătare la prima degustare. Porumbeii citadini nu se mai sperie de mult de oameni și pisici, observă Felix bentița cu urechi ciulite a clătitarului.

14997059_10211056101508541_246909554_n

14976894_10211029271397805_7610110001433742686_o

14882167_10211039464332622_274063714086845915_o

 

 

 

Răspunzător

Vin gânditoare de la o întâlnire cu doi dintre educatorii lui Felix, dar dacă n-aș veni gânditoare, de ce m-aș mai fi dus? Am vorbit despre responsabilitățile școlare ale copilului și motivele pentru care copilul le refuză uneori. Doamnele profesoare mi-au confirmat ceea ce știam deja de la Felix, că acesta le vorbește adesea colegilor despre Kiti, surioara lui este eroina admirată a întâmplărilor povestite cu haz. ”Kiti e tare” este părerea tuturor. Felix crede că este atât de ”tare”, încât de dimineață mi-a spus, dacă s-ar întâmpla să se trezească peste noapte Kiti că știe numai spaniolă pe lume, ”Doamne, cum ar fi să iasă din dormitor, spunând, Ola!”, atunci ne-ar obliga pe toți să învățăm spaniola urgent și noi am face-o. Da, bineînțeles că am face-o, de fapt, chiar o facem, în definitiv Kiti comunică cu noi, nevorbitori de spaniolă, într-un fel de spaniolă. Deci da, ea este tare, noi stăm mai prost cu abilitățile lingvistice. Nu am cum să ignor faptul că Felix este singurul din familia noastră care studiază sau a studiat vreodată spaniolă. Să revin la a fi sau a deveni responsabil. Nu mă gândesc acum la dezechilibrul de responsabilizare pe care băieții noștri îl experimentează din cauza condiției familiale specifice în care cresc, ci la faptul că anumiți copii sunt înzestrați natural să intuiască subtilitățile ostile ale diverselor medii și împrejurări în care sunt puși, ceea ce îi determină să respingă în mod aprioric anumite practici, așadar ei refuză intuitiv supunerea normată artificial. Nu spun că școala trebuie să constituie neapărat un mediu ostil, fiindcă nu este cazul școlii noastre, dar spun că unui receptor extrem de sensibil îi este relativ greu să își potrivească armonios frecvența de stimulare. De aceea, poate, uneori Felix răspunde pentru ceea ce face și alteori șuieră deranjant, ca un radio stricat.

310466_2479827085113_588891253_n

Mă cheamă mirare

Octombrie și încă nu port șosete în picioare, (în picioare nu este un detaliu superfluu, de exemplu, Kiti poartă uneori șosetele peste mâini, (observ că prepoziția ”în” nu este îndreptățită să indice mâna, ca parte înveșmântată a corpului, pun asta mai degrabă pe seama inteligenței speciale a mâinilor, decât pe slăbiciunea prepoziției în discuție)). Ador să mă las surprinsă de nevoia subită de a mă încălța, chiar cu riscul de a răci un pic, în definitiv prea sufăr de scrupulozitate în unele privințe. Pădurea este uimitor de verde, și ea mă va perplexa deodată cu frunzișul ei autumnal pestrițat. Mirarea este binecuvântarea mea. Una dintre ele. Cine mă cunoaște, mi-o poate vedea în ochi, direct. Las mirarea într-o parte, pentru că mă aflu repetat recipientul de încredere al țesăturilor fantastice ale minții copilului meu. E drept, nu trebuie să încetez nici acum să mă mir, dar încrederea pe care mi-o dă cere în primul rând ascultare. Ascultarea este despre el, mirarea este despre mine. Un liliac întârziat zboară în rând cu mașina în care ne aflăm noi doi, aventurierul matinal îi amintește lui Felix de liliacul-vulpe sau vulpea zburătoare, despre care știe că este la fel de mare precum tatăl său (eronat, doar anvergura aripilor sale trece ușor de un metru și jumătate), subiect generos pentru o nouă poveste spontană. Miss Sarah, ”mi-e foarte dor de ea”, le-a spus prima oară despre liliacul-vulpe, iar în propoziția ”mie întotdeauna liliecii îmi amintesc de miss Sarah” stă candoarea în forma ei cea mai pură. Ajungem în trei-patru minute, dar până să ajungem mai este vreme să mă bucure cu o enumerare de câteva superputeri extravagante ale eroului de poveste, el însuși, dintre care le înregistrez pe acestea: abilitatea de a mângâia plăcut și aceea de a vedea până-n zece kilometri. Ajungem la destinație, rămân singură să mă mir pentru că am uitat că am vrut să scriu despre octombrie.

 

 

14482017_10210722139439698_2674746411685935410_o

Dinainte dor

Nu-mi dă voie minunăția asta de vreme să fiu excesiv de critică, de aceea îmi permit un sarcasm blând, ca atingerea solară de septembrie, mă gândesc la mofturile aristocratice ale unora care nu se sfiesc să se laude că vor în viața lor să încerce de toate, dar care nu ar pune mâna, Doamne, ferește, ca dintre toate câte sunt pe lume, să aleagă, pe lângă experiențele adrenergice, și câte unele mai neplăcute, mai dezgustătoare, mai lipsite de fast și de aprecierea semenilor lor, la fel de atrași de fiori hedonici ca ei înșiși. Dar ce-mi bat capul? Până la urmă, voit sau nevoit, toți avem parte de întâmplări neliniștitoare, mai mult sau mai puțin aducătoare de plăcere, cu care ne lăudăm sau nu ne lăudăm deloc sau pe care le ținem ascunse până și de noi înșine, atât de îngrozitoare ni se pot părea pe alocuri.

După atâta relativizare, simt să mă sprijin solid de absolutul iubirii frățești denudate sincer dimineață în mașină. Cât ne-o imaginăm împreună pe verișoara copiilor urcând în avionul ce-o duce natural, la timp potrivit în lume, Felix izbucnește preventiv în plâns, el înregistrează pașii entuziaști sau nu neapărat, pe care fratele lui îi face destul de aproape de urmele imprimate ale verișoarei lor și se întristează în anticipație, dar Horică îi promite apropiere, de toată varietatea existentă, inclusiv fizică, fiindcă știe că a fi student cere necesar a avea și vacanțe. Kiti rămâne de-a pururea studentă, băieții îmbrățișați pe rândul din mijloc își domolesc melancolia când se întorc către sora lor, acolo, pe rândul din spate, de unde Kiti iradiază cu veselie înțeleaptă întreaga atmosferă.

 
14470673_10210667978605711_95092436_n