Prima ninsoare

5CE19BE1-C16E-4559-8792-31251DF7C35A

 

Am avut nevoie să crească trei copii mari ca să țin odată minte când se pun cizmele pentru Moș Nicolae, ca să nu mai pățim ca-n alți ani, să ajungă copilul la școală și să nu poată spune ce i-a adus moșul, pentru că nu i-a adus.  Nu aș zice că am probleme de învățare, nici că nu-s fără. Probleme. M-am gândit astăzi că dacă bucuria copiilor la darurile moșului scade pe măsură ce copiii cresc, iată că anul ăsta sper să o descopăr pe Kiti interesată de darul ei. Nu mă refer la nelipsiții biscuiți care o animă cvasi-permanent, ci la balsamul de buze pe care-l va găsi în cizme. N-a funcționat stimularea entuziasmului ani de-a rândul cu jucării, cărți, haine, cred că ar putea începe să meargă cu rujuri, pixuri, ojă, parfum. Vedem.

Spunea o prietenă pe facebook despre copii că parcă nu se mai lasă impresionați de ceea ce se află în jur, de frumusețile naturii și da, parcă așa înregistrez și eu. Desigur, sunt motive complexe pentru care se întâmplă asta, dar din fericire există încă în acești copii ai începutului de mileniu resurse pentru emoționare și, mai ales, surse adevărate de emoționare. Iată, de exemplu, prima ninsoare a noii ierni. Încă n-am cunoscut copil căruia să nu i se încălzească sufletul de la entuziasmul cu care primește prima ninsoare. Bineînțeles că prima ninsoare este una dintre frumusețile lumii care nu trebuie căutată, fiindcă îți cade în cap și totuși. De dimineață câmpul era înmărmurit în gheață translucidă, de poveste. Am oprit mașina și am coborât să ne frecăm ochii de uimirea cu care am primit darul iernii. Felix a exclamat că adoră iarna și mi-a povestit despre bulgărul pe care l-a construit în ziua primei ninsori. Recunosc că eu nu mi-am amintit că a nins preț de minim un bulgăre anul ăsta. Dar eu nu mai sunt copil.

Suntem amintiri

Uneori amintirile sunt imagini, vorbe, atingeri sau mirosuri, alteori sunt sinestezii, le percepi apariția, dar nu le poți lega prea limpede de vreun simț anume și toate sunt fluide, ba volatile, fiindcă vin și pleacă sau pleacă și vin în ritm complex, amețitor, cel puțin te lasă conștient de emoția pe care posibil să o fi ignorat-o atunci, în plus te și emoționează, carevasăzică amintirile sunt un fel de marcă înregistrată a sufletului care se emoționează și care înțelege că o face, pentru că ăsta este un detaliu deloc neglijabil al omeniei cu care suntem binecuvântați. Dar prin extensia faptului că toate impresiile noastre nu fac decât să construiască ghidat noi și noi impresii, aș putea spune că amintirile sunt mult mai mult decât niște biete dovezi superflue ale trecerii prin timp sau trecerii timpului prin memorie, anume că sunt niște entități neașteptat de concrete, amintirile noastre suntem noi. Poate nu aș fi socotit astfel, dacă nu aș fi avut revelația că literatura și, de fapt, orice text scris pe care le citim au potențialul de a ne aduce aminte că suntem unde și ceea ce suntem. Nu mai spun cât de deplină mă recunosc pe mine însămi în textulețul ăsta de jurnal ce mi s-a ivit în fața ochilor: ”să închid radioul vrea să spună o poveste muzica nu-i taie inspirația dar îl încurcă iar inepțiile realizatorilor de programe îl enervează. O poveste cu Spotu din Oz combinație veselă de Vrăjitorul din Oz Tom și Jerry Spotu-dinozaur rege. Amănunte delicioase bani convertibili în diamante numiți pisicâini grădini zoologice fără pisici doar cu motănei vrăjitorii ca la carte evident din carte cartea de vrăjitorii a mamei lui Spotu negocierea prețului unei pisici la suma de trei pisicâini și altele. Veselie vorbărie pe alocuri ecolalie.”

 

69314657_10219896584835099_8014486494200725504_o

Xoco sau câinele cu numele unei băuturi energizante aztece

Era seară târziu când am ajuns să urcăm dealul pe care ne stă casa, dealul pe care eu, una, nu pot să-l urc cu bicicleta și dealul pe care Xoco, împreună cu partenerul ei, Negruțu, îl urcă și-l coboară de aproape fiecare dată când venim și plecăm de-acasă, în întâmpinare, o întâmpinare ca o răsplată, deși iubirea nu trebuie răsplătită sau poate că trebuie totuși, dar suntem prea stângaci ca s-o facem cum se cuvine noi, oamenii, nu ei, câinii. Dar în acea seara târzie Xoco n-a coborât dealul, ca apoi să-l urce la loc cu noi, cum face ea, și nici Negruțu n-a făcut-o. Totuși, când ne-am apropiat de casă, am zărit-o din mașină, s-a ridicat din culcușul din grădinița mea luxuriantă, culcuș pe care doar iarna i-l îngădui, și a pornit-o pe alee oarecum împleticindu-se. Am parcat mașina și am scos copiii, cam un minut ne-a luat, apoi, ocolind mașina am dat cu ochii de Xoco, trântită brusc la pământ, și un sentiment înspăimântător ne-a cuprins instantaneu. Felix a început să plângă, iar eu am început să plâng. Xoco, Xoco, am strigat-o amândoi, iar biata cățelușă ne-a privit cu ochii ei calzi cum e bucuria, ridicându-și capul perfect de pe pământ. Poate că se va face bine, l-am mângâiat pe Felix și m-am mângâiat cu niște speranță, doar trecuseră doar doisprezece ore de când medicul veterinar îi pornise tratamentul medicamentos. Să ne bucurăm că analizele de sânge au infirmat diagnosticul de „viermi la inimă”, cum s-a exprimat doctorul, un diagnostic crunt după cum ne-a explicat veterinarul. Teribilă plasticitatea acestei expresii, „viermi la inimă”, viermi la inimă, viermi și inimă, de când am auzit-o nu-mi pot potoli groaza de a-mi imagina acele ființe dezgustătoare mâncând dintr-o inimă palpitând genetic, dar și învățat, de fapt mai mult mă chinuie gândul unei maladii cronice, ireversibile ce devastează atât de crud o inimă care iubește, o inimă de câine. Dar Xocoatl nu are viermi la inimă, în plus, nu cred că se va lăsa doborâtă de boală această cățelușă perfectă, cum spune Felix despre ea, cu nume de băutură din cacao și vanilie și alte mirodenii exotice făcută de azteci tocmai împotriva epuizării, nu-i așa, Felix?

 

53421947_419444285477879_7171487922707759104_n

Limba maternă

Kiti vorbește românește, zice Felix, fiindcă Kiti îi cere răspicat, apă. Kiti nu doar că vorbește, ci o face în limba maternă (deși nu-mi pot opri impulsul de a contrazice puțin explicația cunoscută a expresiei limbă maternă, pentru că, iat-o pe fata noastră, carne din carnea mamei sale, care, în ciuda a ceea ce spune Felix mai sus, dovedește fără echivoc că limba ei maternă are vag de-a face cu vorbirea propriu-zisă sau cu lexicul limbii, aceasta îi este mai degrabă o colecție misterioasă de înțelesuri inefabile, un glosar nescris și unic de noime și tâlcuri, închid…), așadar graiul fetei negrăit se face difuz auzit (ea articulează stângaci cu multă strădanie banalul „apă”), iar Felix îndeasă cu generozitate într-un singur cuvânt de pe lume întregul vocabular al limbii noastre. „Kiti vorbește românește”, spune Felix și atât cât de mare este nepotrivirea dintre obiectivul și subiectivul copilului care observă este și dragul pe care calitatea de matern ce mă compune mă umple subit.

 

 

 

50428399_356082978280149_6682481187111305216_n

Magnifică și legendară

 

„Manifestările artistice, fie strălucite sau dimpotrivă, îți umplu sufletul de bucurie, pentru Dumnezeu! Cântă la duș, dansează pe muzica de la radio, spune povești. Compune-i o poezie unui prieten, chiar dacă este o poezie modestă, dar fă-o cât de bine poți. Vei fi imens răsplătit, pentru că vei fi creat ceva.” (Kurt Vonnegut)

Nu știu câtă ironie conține acest îndemn (mă aștept să conțină ceva), dar atât timp cât sunt conștientă și mă privesc cu autoironie (pe cuvânt că o fac), cred că am destule motive să ies din baie și să cânt. Am ieșit de curând din baie. De fapt, din bucătărie, așa cum o fată/femeie responsabilă o face în ajun de An Nou. Nu sunt o gospodină în adevăratul sens al gospodinei autentice, dar sunt autentică. Și magnifică sau legendară, mi-o repetă de câte ori prinde mingea la fileu Felix. Adevărul că splendoarea în care mă vede copilul are o oarecare corespondență și în alți ochi obiectivi, de exemplu ai mei. Da, obiectivi, eu sunt cel mai înfocat critic al meu, de aceea afirm fără subtilitate că tot ceea ce eu am creat astăzi în bucătăria unde copiii m-au încuiat la cerere am creat în cel mai eficient mod posibil, cu cele mai puține daune colaterale, așadar magnific. Aș deschide o paranteză în care aș pune o atenționare. Deschid și pun: fetele/femeile responsabile care gătesc în ajun de an nou NU sunt singurele ființe responsabile. Inchid paranteza și ajung unde am vrut să ajung. La partea cu legendară. Glumesc. Asta îmi amintește de perseverența cu care idolul meu, Roger Federer, îi numește pe foștii jucători de tenis legende. Sunt nespus de fericit să mă revăd cu legenda x, am deosebita plăcere să regăsesc în public pe legenda y, legendelor, sunteți nemaipomenite, și așa mai departe. Desigur, Roger însuși va deveni cât de curând o legendă, ceea ce poate explica oarecum blocajul său pe acest atribut cu calitate de infinită prețuire. Legendar Roger, fără îndoială. Așadar legendară mi se mai spune printre foarte apropiați, ceea ce la început mi-a dat un oarecare fior de neliniște, adică cum, m-am întrebat, apoi, judecând după ridurile firești ale patruzecilor plus, am priceput că nu e motiv de tulburare. Rămăsesem la am ieșit din bucătărie (și bine am făcut, fiindcă nu aș fi vrut să ies din sfera magnificului) și m-am dus să cânt, cu îndemnul marelui scriitor în minte. Am cântat până mi-a fugit vocea pe sub pian și până Kiti și-a urlat linia melodică ce o caracterizează. Am ieșit fericiți cu toții din camera de muzică, cu sufletele mai mari, de-a dreptul magnifice, mai ales că Felix a reușit pentru prima oară să cânte întreaga piesă fără partitură, așa precum ne-a atenționat Horică să o facă până revine el acasă de la petrecere, fiindcă altfel nu cântă cu noi, amatorilor! La anu’ și la mulți ani!

PS: Un pic de veselie peste tristețea dispariției prietenului (o spun cu multă umilință) Amos Oz este ușor mângâietoare.

 

iarna