Ritm

Astăzi, la ora de aerobic, instructoarea clasei a ieșit scurt din sală în timpul unui exercițiu, lăsându-ne să-l terminăm singuri, fără model, dar pe muzica cu ritmul ei percutant specifică acestei activități. Până a revenit, în câteva secunde, nu mai mult, am observat uimită cum, dintr-un grup de sportivi relativ bine sincronizați în mișcări, am devenit unul haotic, strident, ca un canon distonant cu intervale aleatorii. Imaginea grupului din oglindă m-a amuzat și m-a perplexat, eram ca un cor de surzi, ca o inimă aritmică. Un grup aritmic, în ciuda muzicii percutante. Un grup dezordonat, împotriva direcției simetrice date de versul muzical. Un grup insensibil la ritm, un sistem eșuat. Și m-a întristat toată această subită incoerență, această brutală destructurare și din nou mi-am amintit cum copiii evită matematica, iar părinții resping efortul de a asculta muzica, aceste defibrilatoare universale vitale. Să ne găsim ritmul, să-l sincronizăm cu ritmul esențial nu sunt neapărat daturi, cum este ritmul cardiac normal al ființei, de asta ne face bine să învățăm să-l căutăm.

IMG_7378

Furtuna

Odată, după una dintre încercările pe care autismul copilei ne-a detonat-o la picioare, ne-am întrebat cu Horică oare cât de mult peste ce aveam atunci ar putea fi prea mult de îndurat, iar răspunsurile pe care ni le-am căutat scornind tot felul de situații la limita omenescului au fost destul de încurajatoare. Și totuși. Mai copleșitoare decât dependența fetei de noi, mai epuizantă și descurajantă decât orice gând la viitorul ei dependent îmi apare propria noastră nesfârșită dependență de oamenii din jur, ceea ce este, recunosc, nu doar dureros pentru mine și ai mei, ci atât de neobișnuit pe cât este și autismul însuși. Desigur, sunt recunoscătoare zecilor de oameni înțelegători și iubitori de care ne-am înconjurat de peste zece ani de când…, dar cât de chinuitoare este teama de iminenta lor renunțare, adesea subită, ca cutremurul sau furtuna din senin, renunțare pe care, la fel ca pe fenomenele meteorologice amintite, nu o poți condamna sau urî sau îndulci, ci poți doar să o trăiești, s-o plângi și s-o uiți. Oamenii renunță și pleacă și nu trebuie învinovățiți, eu rămân neresemnată să plâng puțin, apoi să caut alte suflete pereche cu al copilei noastre, la fel cum am făcut aseara cu salcia frântă de furtună.
IMG_0449

Caruselul

Privește atentă strada din locul ei de la geam, stă neclintită și nu spune nimic. Clipește rar din pleoapele întredeschise, neclintirea îi atinge și ochii. Drumul liber dinaintea noastră îi potolește setea generică de mișcare, chiar dacă statismul trupului la suprafața sa pare să nege existența acestei nevoi. Strada întreagă e un carusel amețitor în care doar cu o privire pătrunzătoare rămâi în echilibru. Dar nici mașina, nici strada, nici omul, nici măcar dorința nu sunt perpetuum mobile, iar când una sau toate astea se epuizează de energie, copilul rupe nemișcarea, tăcerea, concentrarea, apoi ar rupe geamurile, centurile, capacele, tetierele, el mușcă în lumea înconjurătoare de parcă ar mușca în răul lumii, el doare din toată ființa lui tumultuoasă și ineficientă, fiindcă simte că nimic nu-l ajută să-i fie pe plac. Cobor în spațiul dureros al copilului și-l îmbrac cu voie, cu nevoie într-o cămașă de bunăvoință și delicatețe, el lasă dinamica trupului său să se consume numai intrinsec, acceptând câte puțin ghidajul altui tip de mișcare, un fel de limpezire, de curgere unidirecțională predictibilă, ca lacrimile ce-și sapă cale pe obrajii mei, în jos desigur, în afară de cea care se ridică perpendicular de pe obraz pe degețelul copilului uimit de brusca limpezime.
19679173_10213492209489718_4571598019743994530_o

Timpul examenelor

Timpul examenelor, zmeurei, florii soarelui, caniculei, roșiilor cu brânză, năpârlirii, emoțiilor, vișinelor, teilor înfloriți, lecturilor ușoare, Bucureștiului eliberat, examenelor, înghețatei, muzicii pe străzi, teraselor, picioarelor goale, dorului…

Bacalaureat. Am râs mult împreună aseară, tu- fiindcă urma să scapi pentru-ntotdeauna de textele tale ușor ridicole cu limbajul lor prețios, distant, eu- pentru că ador simțul tău fin pentru umor, am râs amândoi puțin nervos, un râs adrenergic, sănătos pentru orice start lucid, cum bineînțeles că se întâmplă cursa bacalaureatului tău, cu lacrimi cinstite am râs, netulburate de emoția examenului, pe care nu am simțit-o niciunul decât în clipa celebră a dezvăluirii subiectelor, tu-direct, în plin, din a doua bancă, mereu a doua bancă, eu- probabil într-un duplicat al clipei (asta mă determină să realizez că toate grijile părintești acute se petrec într-un timp paralel cu timpul generic al lumii, un fel de dimensiunea a patra sau replica generoasă a propriilor noastre viețuiri, ce binecuvântare!), și am mai râs totodată pentru că nu avem nevoie de niciun examen ca să râdem pe lume, sunt nespus de recunoscătoare, mulțumesc!

19489528_10213370393644398_808219231_n

Ești mai frumoasă decât crezi

Când mi-ai spus că sunt frumoasă m-am întristat și mi-am plâns puțin tristețea dorindu-mi să-mi vezi și urâțenia de care sunt în stare, fiindcă să fiu urâtă este meritul meu întreg pe când frumusețea (dacă ar fi să fie) este un fenomen stocastic, incontrolabil ca forma norilor, apoi (din nou întâmplător) mi-ai dat să citesc undeva că frumusețea pe care o vezi la mine este declarația ta de prețuire, de iubire pentru mine și mi-a plăcut atât de mult fiindcă am înțeles de ce văd eu însămi atâta frumusețe în jur.

19400293_10213307999444582_3596884733925971932_o

Insomniac

Fiecare cu închisorile lui. O înjurătură mai cinstită decât aia de mamă, chiar dacă uneori se întâmplă ca mama să coincidă cu închisoarea. Tot felul de frici. Cu cât mai multe măsuri de precauție, cu atât mai multe frici și mai multe încercări de eliberare. Muște, muște peste tot, pe picioare, pe brațe, pe față, mai ales pe față și în ochi. Insectele răului. Nevoia de răutate și cruzime. Mult zgomot pentru nimic nu pare a avea sens. Nicio lătrătură a niciunui câine cât de iubit. Fundamental nicio zbatere. Fiecare. Niște canibali.

19397815_10213301053390935_1169576973_n

Simplu

Spune din când în când pe facebook o ființă minunată că ea este o fată simplă, cu bucurii simple și de câte ori o face, o îmbrățișez în gând ca pe o soră, întrucât și eu sunt o fată simplă, cu bucurii simple, uite, chiar acum câteva minute, când am ajuns acasă, am făcut să răsune câmpul de hard bop-ul lui Horace Silver cât timp mi-am cules un braț lacom de margarete de câmp în pași de dans nebun de fericire și cântat scat cu ecou din cetatea vecină părăsită, acompaniată de lătrătura deplasat-de-blănoasei Xoco, o altă fată simplă, mă rog, o cățelușă, totuși nu atât de entuziasmată ca mine, deși suntem blonde amândouă, numai că ea nu știe, câteva minute de vară ușoară ca-n summertime când livin’ is easy desigur, chiar dacă copiii încă învață, învață douăzecișișase de eseuri degeaba din douăzecișișapte, cum spune unul, sau învață generic tot felul de lucruri firești, trebuincioase, de exemplu cum să-ți ții surioara curioasă departe de camera ta, construind o fortăreață din scaune și fotolii și altele, ușoare, minute, vară, flori de câmp, non-timp, visare și simplu, atât.
19190779_10213249115372517_1756819179_n

Gong, gong, gong…

Azi am auzit la radio un cântec în care o voce repeta la refren niște cuvinte de dragoste poate, nu am fost prea atentă, dar care se legau mereu de un fel de laitmotiv, ceva apropiat de „tic cu tac se duce” sau așa, vorbe care m-au perplexat, oare ce vrea să zică autorul, ce au bombonelele tic-tac de-a face cu poezia sau pe ce teritoriu lingvistic aparte mă aflu, de nu înțeleg ce rivalitate de neîmpăcat semnifică această anulare letală a lui tic de către tac. Mă rog, nu mi-am bătut prea tare capul, deși nu am fost, ca de multe ori, presată de timp, o, timpule ce treci și numeri anii tacticos, dar neobosit, tic-tac, tic-tac, tic-tac, pentru fiecare în parte, timpi puși și suprapuși. Acum pentru Kiti dulce Kiti a sunat al șaisprezecelea gong, gong, gong…, desigur cu ecou, această nălucire de discontinuitate a timpului, pe care bucuros au peste-pus și alții timpii lor scumpi, mulțumesc, ca aripile unei moriști asimetrice de vânt, dar ce frumoasă și plină în diversitatea și bogăția ei! Mai puțină melancolie socotesc astăzi față de alți timpi aniversari, (deși am zărit într-o fotografie o lacrimă cu ADN împărtășit cu sărbătorita), și n-am de gând să mă întreb de ce, când știu că se va tot reface ea repetat, ca un tic absurd al sufletului. Uite-o cum vine deodată când Felix dorește să știe cum m-a anunțat Kiti că vrea să iasă din burtică azi șaisprezece ani în urmă!

 

19046766_10213187779759165_1634599659_n

Impresii parfumate

Felix iubește mirosul de limonadă cu ghimbir al cărților noi, el lasă deoparte romanul Agathei Christie recomandat de Horia, care și-a pierdut de mult mireasma tropicală, pentru o poveste științifico-fantastică mai veche, dar proaspăt stoarsă. Eu îi iubesc expresia stilistică concretă, intens senzorială a impresiei pe care o are, mă umplu de ea ca de parfumul unei flori din grădină. Kiti pare enervată. Mereu pare enervată când urcă în mașină. Ea nu vrea să iubească nicio entitate palpabilă, cum este un parfum în nări, sau metafizică, fiindcă trebuie să pară enervată, iar când se întâmplă asta, nu poți să iubești. Bine, într-un fel o pot înțelege, ne găsim în universul olfactiv haotic și vâscos al mașinii mele. Unii cred că doar mașinii mele îi este proprie o atare lume neorganizată, distopică de mirosuri, dar încep să cred tot mai tare că abia când începem să adăugăm substanță vie lumile de senzații se organizează. Știu că părerile se vor schimba peste timp, de aceea nu mă miră nimic. Horia, îl întreb pe unul dintre confidenții mei, se poate mai mult decât atât?, iar el mă asigură, nu, apoi se asigură, nu cred. Kiti confirmă multe ipoteze, coboară senină din mașină, în timp ce Felix își găsește una dintre iubiri. Cumpăr cărți mai ușor decât găsesc timp să le citesc, cam tot la fel precum se petrec iubirile, dar nu oricare. Felix le tot miroase, pe când Kiti le atinge cu vârfurile degetelor. Eu rămân cu ochii-n patru.

18699918_10213083310907509_7049246272835990681_n

 

 

 

Concurențe

Felix mă apucă de mână cu ambele mâini, îi simt umezeala palmelor, de emoție, îmi spune, zâmbind timid. Așezați pe al treilea rând din sala mică a Ateneului, așteptăm să-i vină rândul în concurs. Hâc, sughiță deodată înfundat, iar o fetiță din față se întoarce la noi și râde. Sughițurile se succed cadențat precum sunetele pianului de pe scenă, mă înduioșează să-l văd tulburat de emoția organică, palpabilă. Între două piese îl trimit afară din sală să bea apă, acest panaceu al trupului și-al sufletului, precum aș delega o mângâiere maternă. Deși nu obișnuiesc să mă rog, o fac acum în șoaptă, Doamne, ajută-l să nu greșească! Îmi amintesc deodată că, în timp ce piesele i se imprimau tot mai limpede în memorie, tot mai multe neregularități, necunoscute intime ale pieselor i se dezvăluiau și îmi amintesc cum se supăra și nu înțelegea de ce 0,9999….. va fi egal cu 1 la un moment dat. Copiii interpretează pe scenă la pianul cu coadă, cuminte ca un elefant îmblânzit, diverse piese clasice, ei se succed într-o ordine rară astăzi, n-am nicio îndoială că fiecare dintre ei și-a muncit temeinic bucata. Fetița de dinainte, care poartă o rochie lungă de prințesă și părul lung împletit cu măiestrie, se mișcă neastâmpărat pe scaunul pe care-l ocupă, ea pare foarte sigură pe ea, de aceea hotărăsc complice cu Felix că este o fetiță hameșă, avidă de cunoaștere și recunoaștere, ceea ce-l mai relaxează pe băiat. De unde o cunosc pe fetiță și pe mama ei, mă întreb în minte, dar nu găsesc decât un răspuns posibil, de la vreun concurs de tenis poate. Apoi îi vine și lui Felix rândul, el urcă drept și sobru pe scenă, se așază pe taburetul pe care-l aduce puțin mai aproape de pian, își șterge cu un gest tacticos și intens palmele de pantalonii cu dungă fermă și își lasă degetele să se plimbe pe claviatură. Îl filmez cu telefonul și cu ochii închiși, în minte îi ghidez degețelele pe clapele potrivite, am senzația stranie, prevestitoare că nu va greși și nu greșește nicio notă, doar pe ici, pe colo face niște ruperi de ritm inerente acestui nivel. O reverență și câțiva pași îl readuc lângă mine, ne îmbrățișăm și începe iarăși să sughițe. Este vesel, crede că va câștiga un premiu, dar doamna profesoară îi domolește pornirea neprielnică de a-și dori o recompensă extrinsecă. Nu câștigă, o fac alți copii, cu pregătiri evident mai intense, mai apropiate de ce înseamnă pregătirea pentru performanță, și se supără numai puțin. Apoi îi trece și se scutură cu totul de tensiune cu prietenii de la terenul de tenis, cât eu îi ascult pentru prima oară interpretarea (înregistrată).
18558641_10213024266631439_6878629144329950356_o

Să nu uiți peștii în priză

Să nu uiți peștii în priză, i-am strigat râzând, în timp ce m-am apropiat de masa de sufragerie devenită temporar birou, și nu orice fel de birou, ci unul dezordonat, aglomerat, exagerat de mare, dezechilibrat, cu toate cărțile, caietele, creioanele, stilourile, căștile, cablurile, rezervele de stilouri, micile dicționare științifice, apoi rumegușul împrăștiat din guma de șters folosită, rezervele fără cerneală, recipientele goale de apă și nu în ultimul rând cel puțin o vază cu flori proaspete, toate înghesuindu-se către partea mesei dinspre fereastră precum trunchiurile plantelor către lumină, acolo unde băiatul a ajuns să învețe, mai întâi trecând prin alte locuri mai neatent alese din jurul mesei-birou, a mesei-trambulină spre cunoaștere, căci cunoaștere începe să se numească toată informația pe care un copil aflat la un pas de majorat a strâns-o, să nu uiți peștii, ziceam că i-am spus mai mult în joacă decât cu grijă, fiindcă grija este definiția sfântă a mamei, a părintelui, iar copilului ajuns la un pas de majorat, n-avea grijă, nu-i este deloc străină ordinea parcă tot mai ordonată a lumii, pe când joaca, ei bine, joaca este darul pe care alegi sau nu să-l prețuiești, așadar se poate rătăci ușor printre firele dese de grijă pentru seriozitate, în timp ce m-am apropiat de masă, ziceam, de fapt de el, băiatul serios de la masa-birou, care abia a ridicat ochii din hârtiile lui amețitoare, dar totuși i-a ridicat împreună cu colțurile încordate ale gurii să-mi zâmbească îngăduitor, cum îi stă bine unui adolescent care-i zâmbește mamei sale, dar și un pic naiv, încrezător, cum a făcut-o cu primul său zâmbet pe lume.

18518329_10212976901767347_912911193612117542_o

Trandafirul câinilor

Zeci de tufe de măceș înflorit pe pajiștea imensă ca un Woodstock pregătitor cu corturi din flori, tufe de măceș sau rosa canina sau trandafirul câinilor cum i se mai spune probabil peiorativ-ironic, de-aici, încă din buza câmpului pornesc și se-nmulțesc într-o repetată, neobosită și fericită germinație, rosa canina, îmi spun privind complice cu plantele cei patru câini culcușindu-se la adăpostul lor generos, ca patru cotețe ridicole, prietenoase, de care nici gând să te apropii temătoare vreodată, rosa canina, îmi spun promițându-mi că n-am să uit să-i atrag iarăși atenția lui Felix despre rotunjimea superbă a lumii, copilului căruia intuiesc că i se va dezvălui ca rima unei poezii certitudinea că necuvântătoarelor pe care le adoră li se cuvine onoarea de a avea trandafirii lor, tufele de rosa canina aglomerate înaintea mea mă fac să visez la o pădure de cotețe roz, înflorate, pașnice ce-ar vegeta pământul și mi-ar aduce destulă fericire cât să uit temporar că sunt un om al podișului (transilvănean) în care m-am născut totuși cu picioarele pe pământ plan, deși mai sus față de izvorul din care mă aplec mai rar să beau, căci sunt acvafobă, dar foarte iubitoare, să știi.
18449377_10212961712987637_1689016740065019517_o

O zi

Sunt singură acasă, citesc o carte. Televizorul stă aprins, pe mut, zgura roșie pe care sportivii se mișcă live sau aproape live mă liniștește ca o muzică cântată direct de pe scenă. Închid cartea gata citită, de pe ultima copertă îmi zâmbește fermecător autoarea cărții, o doamnă mai în vârstă decât părinții mei, pe care-i cunosc și încruntați. Îmi amintesc că în dimineața asta m-am enervat prostește, deodată, ca o scânteie, fiindcă Felix nu și-a descoperit hanoracul în sertarul cu haine. Fiindcă am strigat de două-trei ori, ca să mă audă, fiindcă a coborât fără hanorac, fiindcă am fost nevoită să urc eu să-l caut, fiindcă mă tem mereu să nu întârziem, fiindcă treburile n-au mers șnur. Copilului pe cale să plângă i-am cerut imperios să rupă vraja rea, i-am spus să mă privească cu atenție și să observe că enervarea mi-a trecut. A luat cunoștință, iar eu mi-am aruncat o privire iscoditoare în oglinda retrovizoare; mi-am părut destul de calmă, într-adevăr, apoi mi-am spus că le voi zâmbi și mai des. Sunt singură acasă, încep să ordonez în teancuri cărți și caiete scrise și răs-scrise aflate doldora pe masa din sufragerie. Îndrept cu mâinile traversa scumpă și abia vizibilă de sub maculatură și mă gândesc că oricâte cărți ar mai apărea pe masă tot nu renunț la ea, la fel cum nu poți să renunți la frumusețe. O masă mare, plină de lucruri și lucrușoare la care nu te aștepți să se afle acolo, acoperită intim de o traversă mătăsoasă nu se poate compara cu ea însăși fără acoperitoarea din stofă cochetă, iar băieții noștri care și-au mutat birourile pe masa din sufragerie cunosc foarte bine obsesia estetică a mamei lor. Deocamdată e liniște și multă maculatură în sufragerie. E bine!

18387319_10212904331993148_608693273_n

Înșelare


Nu știu dacă se simte vreodată mai înșelată în dragostea pe care o știe ea decât atunci când mă așez la masa din sufragerie să-mi ajut băieții la lecții. N-am văzut-o nicicând mai decisă să-și strige frustrarea lipsei percepute atunci, sunt numărate certitudinile mele în ceea ce-o privește pe Kiti. Iubește-mă acum, nu doar când poți tu s-o faci, parcă îmi spune cu pasul sprinten și mâinile istețe, arată-mi că te străduiești s-o faci, mai zice, îndepărtându-se ademenitor, prevestitor. Mă tulbură să îmi probeze datul, eu socotesc cu grijă, nu cred că am greșit fatal, ci numai poate într-o doară, așa, din nimereală strâmbă.   Vino și tu, copilă, prefă-te că-nțelegi, îi spun, și-i dau o socoteală simplă. Ea râde, e surprinsă, dar se apucă să îmi numere degetele întinse, unu, doi…. Apoi se plictisește și părăsește masa de lucru, e împăcată și neînșelată iarăși.

18268573_10212876536898288_2132532483612259539_n

Da

Kiti confirmă, ‘da, am teză la matematică astăzi’, băieților le arde de glume, fata insistă, zâmbind hâtru, ‘da, am teză la matematică astăzi’, moment în care gluma se întrupează cu realitatea sau realitatea nu mai știe de glumă, băieții sunt surprinși pe granița dintre lumi, desigur că știu, dar surioara nu are cuvânt mai convingător în vocabular decât „da”-ul, adică cel mai convingător versus cei mai lesne de convins din lume, ‘minți, Kiti!’, spun ei într-un glas, dar Kiti tace cu subînțeles, un subînțeles atât de limpede încât n-are nevoie de cuvinte, (nevoie de cuvinte îmi vine în minte cuminte), ea dezminte, nu minte, poate doar îi face bine să întărească încrederea băieților în ea și în putința ei de a le întoarce iubirea frățească, cine știe?, sau poate că e promisiunea ei solemnă, neconștientă de apartenență, cine știe?, cert este că băieții trebuie să traseze linia clară a concretului, de mă umplu de duioșie, ‘te rugăm, spune-ne dacă minți’, până ce copila își spune iarăși cea mai convingătoare vorbă din vocabularul neconvingător, ‘da’, ca o împăcare.

 

18077096_10212784324913046_4016063026804883018_o

O piruetă

Unele peste altele, lucrurile și enervările zilelor s-au strâns în cea mai nefericită combinație posibilă în mintea ei deranjată de cele mai surprinzătoare nepotriviri, la fel cum se strâng deseori gândurile și umorile felurite în același câmp al spațiului virtual, desigur, s-a întâmplat la un moment dat inevitabilul, și-a atins un capăt, cum ating gimnastele periculos extremitatea bârnei dintr-o aparent simplă săritură, atunci și ea s-a dat neapărat peste cap, în felul ăsta sperând și în reconfigurarea aglomerării dinlăuntru, nu doar în salvarea pe care prefacerile o nasc. A început să meargă pe vârfuri în jurul copilei ei plângătoare până când copila a întredeschis bănuitor un ochi din grimasa nefericirii, apoi pe-al doilea, dar nu imediat, ci după ce ea, noua balerină, a încercat și-o piruetă. De atunci și până în zilele noastre, a continuat să îi danseze copilei, iar copila n-a amețit încă de fericirea de a i se dansa doar ei și numai ei.

Desigur asta i-a dat încrederea că fata va putea să urce, ba chiar să stea scurt timp pe scaunul stomatologic al bunicului ei, mai sceptic, dar și mâhnit să-și sperie sau îndepărteze nepoata scumpă. Si totuși, copila a venit, a urcat, a deschis gurița tremurătoare (poate și temătoare) și s-a lăsat în voia adulților din jurul ei (tatăl proiecta lumina reflectoarelor asupra ei, bunica și frații se minunau în culise), plângând ușor și resemnat și adunându-se din timp în timp cu speranță în poziție fetală acolo sus, în centrul atenției și iubirii unei lumi întregi de dansatori doar ai ei și numai ai ei.

18034824_10212699057821422_607591554_n

Ignoranța e pe cale de dispariție timiditatea scade din ce în ce Apa are să ajungă până aici*

In toată discuția asta controversată despre vaccinuri se discerne trista și înrădăcinata trăsătură a neamului, lipsa spiritului civic. Este atât de ușor să te sperii, pe cât este de la îndemână să deschizi o pagină de internet, dar mereu am gândit, așa introvertă cum mă aflu, că deșteptăciunea unui popor, care modelează bunătatea, încrederea și compasiunea, trebuie să presupună alăturarea umană fizică și culturală. Cât despre a vaccina sau a nu vaccina nu pot să spun decât că pe cât de drept este să putem să ne informăm, pe atât de împovărătoare este iluzia controlului. Trebuie să recunosc neapărat nota sarcastică din expresia „a alege informat”.

După acele două săptămâni furtunoase din trecutul recent al lui Kiti și al familiei ei, ce i-a epuizat și i-a aproape naufragiat în subuman, au mai trecut două ca încântarea, ușoare și curate, până când, de dimineață, copila s-a pus iarăși pe plâns, lăsând parcă să se-nțeleagă că ritmul de prefacere a spiritului ei măsoară două săptămâni în cap…sau inimă sau suflet, pe unde s-o afla acesta. Plânge, mi-a spus tatăl, împiedicându-se de teamă, ce facem și încotro ne duce supărarea ei, mi-am zis și eu. Apoi mi-am amintit că nimănui nu i se refuză dreptul la decompensare din prea multă fericire, de ce nu ar putea să plângă pur și simplu? În plus, experiența solitudinii este mai sănătoasă prin puterea de a plânge.

17760815_10212589258396505_3086214374811950309_o

*versuri de Gellu Naum

Las-o, că nu înțelege!

Dacă suntem pe atât de anxioși, depresivi pe cât este de nefericit (sâc) populat intestinul nostru de microorganisme-prietene (cum sugerează de ceva vreme teoriile microbiomului), ei bine, asta nu poate fi decât o veste amăgitoare. Aș putea admite in extremis că substanța care ne compune este alterată într-un continuum întâmplător de o seamă importantă de microorganisme mai mult sau mai puțin inteligente funcțional, însă mi-este dureros a lua de bun faptul că și gândul, impresia și chiar temperamentul mi se joacă nebunesc, aleator în mod similar. Si dacă numai o sumă seacă de reacții probiotice și-atât ar fi omul și tot aș putea orbi de la lumina pe care ea, omul, o răspândește.

17761155_10212596703782635_6326849121413241508_o

Stele cu coadă

Coc un quiche într-o formă de tartă din silicon, când e copt, îl scot din cuptor și vreau să îl împart în opt felii. Mie-aste teamă să nu despic cu cuțitul meu pătrunzător mai mult decât tarta, dar dorința de a-mi duce la capăt pregătirea mesei este mai puternică decât rațiunea. Desigur, obțin nu doar opt felii îmbietoare de tartă franțuzească, ci și o formă originală de copt din silicon, cu fund împărțit de niște crestături de o perfecțiune pe care am naivitatea să o admir în opt sectoare de cerc jucăușe. Masa este aranjată, ceea ce-i dă inimii ghes să tresalte de încântare mai degrabă decât să se supere pentru forma siliconată dusă (dar cât de poetic dusă).

Îmi aud glasul povestindu-mă la radio și mă emoționez. Nu este chiar glasul meu, dar ar putea fi, atât de autentic îmi apare. Poate cuvintele pe care le recunosc ca ale mele, poate trăirile pe care le redescopăr intacte în spatele acelor cuvinte, poate vocea, poate împrejurările sugerate, amintirile, chipurile, dorul, una dintre toate acestea sau toate împreună mă fac să plâng. Și plâng fără grija de a fi descoperită, deși sunt înconjurată de multe geamuri transparente, iar trecători grăbiți se perindă prin spatele geamurilor. Sunt expertă în plânsul-expoziție. M-am citit singură, desigur, de atâtea ori, dar n-am făcut-o niciodată mai mult decât în gând, de aceea nu mă miră emoția ce se naște când mi se dezvăluie un nou glas. Sunt o jucărie desfăcută în n bucăți și recompusă din n+1 piese, un întreg augmentat, un trup însărcinat cu noroc.

Kiti culege cu două degete o petală de narcisă, o zădărnicește de parfum și (o înghite) de concret. Aș putea plânge de supărare, dacă nu aș încăleca supărarea cu grija de a o atenționa pe Kiti de iraționalitatea gestului ei. Fetei pare să nu-i ajungă la țintă sensul îngrijorării mele, atunci eu ridic vocea, iar Kiti acceptă frustrarea de a-și înfrâna temporar imboldul. Simt o ușoară tristețe să știu că îi interzic bucuria misterioasă și mă gândesc la forma mea de tartă, la forma mea de egoism neinterzis. Aș putea să plâng, dacă n-aș râde când Kiti profită și iese din strânsoarea atenției mele vigilente ca să sufoce un alt parfum, al unei alte petale neștiutoare de narcisă.

Emoțiile sunt stele cu coadă. Ele ne luminează sufletele, iar inerția trupului viețuind le prelungește către înapoi. Dacă nu știați, ăsta este motivul pentru care se întâmplă ca râsul să se confunde cu plânsul. Sau plânsul să se suprapună peste plâns. Sau râs peste râs, bătaie de inimă peste bătaie de inimă, coadă de stea peste coadă de stea, împiedicându-se, apoi confundându-se. Emoțiile sunt stele cu coadă, de aceea uneori nu ne mai încap, ne împing delicat sau brutal în afară. Poate că de-asta mă găsesc acum avântată în mijlocul câmpului cu narcise semănate de vânt, culegând câteva pentru a cine știe cui bucurie?

17792539_10212525879572074_479480736_n

Jocul întâmplării

Trebuie să recunosc că, dacă fac tot ce-mi stă în putință să ne ținem împreună, atunci când cred eu că este de dorit ca o familie să fie împreună, tot îmi mai rămân lucruri pe dinafară, pe care nu pot să le cuprind, să le unesc cu o simplă îmbrățișare. Îmi amintesc de observația unei prietene făcută acum ceva ani, cum că familia mea nu poate fi o familie ca oricare alta, observație care m-a revoltat atunci. Acum nu mă mai revoltă, în schimb sunt gata să spun că, chiar dacă familia mea este doar într-o oarecare (sau poate nu atât de oarecare) măsură asemănătoare cu familiile în care nu cresc copii cu dizabilități, știu sigur că ea este exact așa cum trebuie să fie prin conjugarea inițial a celor două personalități cu care venim cei doi părinți să o construim, apoi cu împletirea iscusită a nou-născutelor spirite, fiindcă iscusită este fiecare creație miraculoasă care este viața. Zic, așadar, că rămân să mă împac cu neîndemânarea mea punctuală, aceea de a nu putea să ne emoționăm laolaltă la un spectacol. Nu caut dinadins să îmi petrec timpul pe rând cu fiecare dintre copii, mă depășește gândul că eu trebuie să orchestrez asemenea întâlniri tainice în duete felurite. Sunt o mamă simplă, care iubește soluțiile simple, de aceea nu cumpăr niciodată mai mult sau mai puțin de două sau trei bilete la spectacole, desigur, atunci când nu mă entuziasmez excesiv și aleg numărul cinci. Imi iubesc rolul asumat de dirijor al însoțirii noastre aleator-neobișnuite, fiindcă sunt o mamă simplă, care respectă jocul original al întâmplării.

17554903_10212462184139728_467701735_n

 

 

Modul impresiv

Foarte stranie senzație de dimineață la trezire. Lumină multă, liniște deplină, vise încheiate, somn întreg, ori plenitudine, ori vid, nici urmă de fragmentare. Trăiesc sub pregnanta impresie că soarele s-a grăbit astăzi să ne facă o bucurie. Nu cred neapărat că am merita-o și nu sunt nici superstițioasă. Poate prea rațională, de-asta accentuarea impresiei. Senin. Perfecțiune. Totul sau nimic. Suntem atât de aproape de extreme, încât credem că le atingem. Dimineața asta bem șampanie la micul dejun. Șampanie adevărată, nu dulcegăraia aia grețoasă pentru copii. Felix renunță la lingurița de ciocapic din orice băutură, fiindcă intuiește efervescența momentului (pe cea a șampaniei nu știu dacă a notat-o). Purtăm mănuși delicate din mătase albă, cu ele mângâiem cel mai fin. Timpul stă pe loc, iar nouă ne-a dispărut teama. Se poate oare încerca demonstrarea ipotezei că teama depinde de timp? Dacă lăcrimează cineva în bucătărie, o face de fericire (fericirea este egală cu iluzia ei). Celebrăm împreună o întregire. Nu mi-e frică să o numesc, uite, spun iarăși: întregire. Altădată mi-aș fi zis, nu îi spune pe nume, ca să nu dispară, dar astăzi, de fapt nu astăzi, fiindcă astăzi e prea precis în timp, așadar în spațiul nostru de înfrățire ni se reamintește cu generozitate că și răul este efemer, mulțumesc!

17434851_10212404277492098_7630244761899210666_o

Nu doar hormonii

Deschid articolul ăsta, se numește „Nu doar hormonii”, și încep să citesc: „Fata la vârsta adolescenței este o forță a naturii, are emoții atât de puternice, încât o șochează chiar și pe ea însăși.” „Este o forță a naturii” îmi sună monstruos în urechi, îmi sună în urechi de la exact 5:24, o oră de trezire nu foarte șocantă, dacă nu ar fi fost predestinată să și sune dureros de brutal, ca un ciocan lovit cu putere de metal, așa, ca să cunoască și reverberații. Eu nu mai sunt adolescentă, dar, precum aceasta, mai degrabă fără s-o conștientizez (deși uite că o fac), îmi descarc oful spre tine, o descărcare nu neapărat necinstită, fiindcă tu nu simți emoția, eventual doar o vezi. Dar adolescenta noastră cum iese din șocul acestor trăiri aprige? Bineînțeles, la fel ca orice altă adolescentă, plângându-se părinților ei, cele mai sigure, de încredere ființe din jurul ei. Of, ziceam, pentru că te trezești într-o bună dimineață și nu o mai recunoști, te înspăimântă urletul ei, te arde focul ce îi iese dinăuntru pe ochi, gură și membre, îți face cunoștință cu ura, deopotriva te urăști pe tine și pe ea, de fapt urăști și e de ajuns ca să te disprețuiești, în timp ce copilei continuă să îi erupă halucinant șocul pe pământul pe care l-ai crezut o vreme sigur, măcar ai ajuns să ai bunul simț să nu te mai întrebi de ce ție, să nu te mai compătimești și desigur să plângi, pe jumătate emoțional, pe cealaltă jumătate rațional, să te rogi încă nu ai vreme, cel puțin nu cât alergi după ea, ca vânătorul după vânat, cu precauție și lăcomie, cu și fără emoție, poate mai încolo, când i se vor vindeca rănile de pe trup, dacă nu și cele ale sufletului ei tânar și nespus de încercat, ori poate când cu toții vom uita de monștri, fiindcă, nu mă îndoiesc, va veni și vremea aia.

 

DSCN5566

Idilic

Am citit o carte haioasă și necomplicată, ca o comedie romantică, în ciuda faptului că eroul ei, un profesor de genetică dintr-o universitate australiană, suferă de sindromul Asperger, de altfel o tulburare complexă a comportamentelor sociale în special. Autorul Proiectului Rosie, Graeme Simsion, a fost premiat pentru această carte cu Victorian Premier’s Award și tradus în peste treizeci de limbi. Am râs citind-o și am empatizat pe alocuri cu eroul împiedicat social, dar scriu despre carte, pentru că, deși am aflat că oameni din comunități diverse de Asperger și-au regăsit propriile dificultăți de adaptare la normele sociale în dificultățile eroului, totuși imaginea personajului principal este excesiv idilizată și numără relativ multe prejudecăți legate de tulburarea de spectru autist și sindromul Asperger. Atât am vrut să spun despre cartea asta, pe care aș putea să o recomand pentru un sfert de vacanță.

Există situații imposibile, fără ieșire și nu mă refer la cele mai grave și mai dramatice întâmplări ale ființei. Iată că aflu că pe Kiti și pe terapeuta care o însoțește le-a invitat să coboare dintr-un taxi șoferul lui, în mijlocul cursei, din cauza neliniștii fetei noastre, neliniște care, da, poate arăta suficient de înspăimântător pentru cineva. Si totuși. Cum putem noi să cerem cuiva care organic simte repulsie față de comportamentul tău (dacă nu chiar față de tine) să continue să te tolereze în preajmă, când alăturarea respectivă nu scoate decât răutate, frustrare și tristețe din cei ce se alătură. Putem oare face ceva pentru fata noastră într-o atare situație concretă imposibilă? Spun că cu cât rezistăm mai îndârjit, cu atât ajungem să acceptăm fără împotrivire viața. A te resemna și a nu te resemna, aceasta-i certitudine.

 

 

17358775_10212354970379451_5110229890132281203_o

Sfoara visurilor

Când era mic, Horică își dorea cu ardoare „sfoara visurilor”, o sfoară albastră, plastifiată de la Ikea, pe care până la urma visurilor nu a căpătat-o. Îmi amintesc de ea pentru că ploaia de astăzi mă face să exclam, „iată ploaia visurilor!”, ea, ploaia, îmi apare ca ploaia necesară a începutului, deopotrivă purificatoare și hrănitoare. Acum, ancorat (fără sfoară) în realitatea prezentului, Horia memorează eseuri la română și boscorodește practica obișnuită de zeci de ani de a învăța pe de rost, fără rost. Privind înapoi (nu neapărat cu mânie și totuși), observ că doar pauzele dintre eseuri diferă peste timp între ele, dacă în trecut ele se împlineau mai degrabă centripet, prin gânduri, reverii, capricii orientate spre sine, astăzi comunicarea ideilor se face preponderent către exterior, adolescentul se detașează de materia de înghițit cu ajutorul telefonului mobil, sunt aproape sigură că astfel arată tabloul general al elevului actual învățând. Nu știu dacă este iritația stomacului sau ploaia de vină pentru simplitatea cu care emoția mă cuprinde, dar gândul interzicerii lui Horică a „sforii visurilor” mă întristează până la lacrimi. Nu știu nici dacă resemnarea îi este model mai degrabă copilului mare decât copilului mic dintr-o familie, dar simt de parcă am fi comis o nedreptate mică față de băiatul nostru mare atunci, și o cruzime acum, când eu încerc bucuria ploii mele ce-mi amintește de sfoara lui nebucurată. Caut să-mi dezvăț sufletul de melancolie cu o îmbrățișare discretă, cum se cere în timpul ăsta, pentru copilul mare.

17204150_10212295116883151_2089145215_n