Prima ninsoare

5CE19BE1-C16E-4559-8792-31251DF7C35A

 

Am avut nevoie să crească trei copii mari ca să țin odată minte când se pun cizmele pentru Moș Nicolae, ca să nu mai pățim ca-n alți ani, să ajungă copilul la școală și să nu poată spune ce i-a adus moșul, pentru că nu i-a adus.  Nu aș zice că am probleme de învățare, nici că nu-s fără. Probleme. M-am gândit astăzi că dacă bucuria copiilor la darurile moșului scade pe măsură ce copiii cresc, iată că anul ăsta sper să o descopăr pe Kiti interesată de darul ei. Nu mă refer la nelipsiții biscuiți care o animă cvasi-permanent, ci la balsamul de buze pe care-l va găsi în cizme. N-a funcționat stimularea entuziasmului ani de-a rândul cu jucării, cărți, haine, cred că ar putea începe să meargă cu rujuri, pixuri, ojă, parfum. Vedem.

Spunea o prietenă pe facebook despre copii că parcă nu se mai lasă impresionați de ceea ce se află în jur, de frumusețile naturii și da, parcă așa înregistrez și eu. Desigur, sunt motive complexe pentru care se întâmplă asta, dar din fericire există încă în acești copii ai începutului de mileniu resurse pentru emoționare și, mai ales, surse adevărate de emoționare. Iată, de exemplu, prima ninsoare a noii ierni. Încă n-am cunoscut copil căruia să nu i se încălzească sufletul de la entuziasmul cu care primește prima ninsoare. Bineînțeles că prima ninsoare este una dintre frumusețile lumii care nu trebuie căutată, fiindcă îți cade în cap și totuși. De dimineață câmpul era înmărmurit în gheață translucidă, de poveste. Am oprit mașina și am coborât să ne frecăm ochii de uimirea cu care am primit darul iernii. Felix a exclamat că adoră iarna și mi-a povestit despre bulgărul pe care l-a construit în ziua primei ninsori. Recunosc că eu nu mi-am amintit că a nins preț de minim un bulgăre anul ăsta. Dar eu nu mai sunt copil.

Ariespiisiti

Primum non nocere ni s-a spus la cursul de bioetică și mie mi-a sunat foarte pregnant în creier atenționarea pe care o exprimă expresia asta. Autoritatea implicită a meseriei de medic este de bun augur, dar poate deveni o capcană ce-ți maschează frustrările, neputințele, limitările, epuizările.

In primul rând nu face rău ar putea să fie un îndemn explicit și în cursul de etică al viitorului profesor, pedagog, cât despre cei ce devin părinți Dumnezeu cu mila. In urma unor gânduri despre copii, părinți, relații, temperamente, am avut această revelație: ”primum non nocere” nu este decât punerea permanentă la îndoială a autorității mele profesionale și parentale, dobândită mai mult sau mai puțin aleator, este esența legăturilor sănătoase, a încrederii dintre noi și totodată esența curiozității către cunoaștere, deci premisa desăvârșirii spre care am putea tinde.

 

73417754_10220824943403483_4582742392733433856_o

Fotograf din suflet

Când mi-a spus Laura că eu fac mai multe meserii, nu ca tot omul, una sau două, și mi le-a enumerat, a omis-o pe aceea de fotograf. De fapt, să le zic îndeletniciri. Așadar mă îndeletnicesc uneori cu fotografia și trebuie să declar că dacă ar putea observa cineva vreo urmă de frumusețe în instantaneele mele, meritul este esențial al modelului și al modelelor mele. Catinca este nespus de creativă în construcțiile corporale, dar și sufletești prin care se reprezintă, posturile ei adesea profund estetice par a căpăta simbolic valori absolute, perfecte. Am mai spus că îmi place să-mi imaginez că toată această aplecare către exprimarea fermă, abstractă are de-a face cu propria mea fascinație și aplecare spre matematică, într-un fel moștenirea mea genetică. Si cum spuneam, cochetând eu cu arta fotografică, dar mai ales observându-mi cu multă dragoste modelul, am regăsit în câteva dintre lucrările mele aura iubirii cu care l-am fotografiat, ceea ce este fără îndoială un semn fericit. Am primit în plus și alte semne fericite de la oameni, astfel că iată-mi două fotografii pe care le iubesc expuse în cadrul Arts & Disability, evenimentul organizației Supereroi printre noi, la sediul British Council București.

Mă voi cita pe mine însămi de pe descrierile celor două fotografii:

Mâinile. Expresiile mâinilor sunt oglinzi cinstite ale trăirilor noastre, de unde le vine și frumusețea aceea plină, elocventă. Mâinile moi, subțiri și delicate ale fetei au căpătat un soi de înțelepciune vie. Iși spun povestea singure, nu uită nimic, totul este scris în liniile și adânciturile lor fine. Expresia lor, de-o dureroasă sinceritate, pare uneori un strigăt de îndurare, o rugăciune de pace interioară, un scâncet resemnat de tumult necontrolat. Aici se sprijină de ele, reperul ei de pace.

 

Detașare. Insensibilă la îndemnurile de a ni se alătura, copila pare dăruită cu o forță neobișnuită: atenția extremă către propria intimitate. Niciun dram de energie nu se risipește în van, iar cea mai mică clintire pare un act ușuratic. N-aș putea bănui ce formă îmbracă această concentrare în conștiința ei și n-am sănătoasa îndrăzneală să sper c-aș putea afla vreodată, însă am totuși încredere că toată această stăruitoare și excepțională orientare a atenției îi dă confort și un crâmpei de fericire.

 

79708331_10220817386974577_2687601520916037632_n

O poe-ZI-e

Se petrece o tăcere nespus de poetică la marginea bucătăriei, tace Kiti din toți porii și toată suflarea, lipită de ușa de sticlă.

De ziua națională mi se întâmplă să nu ies din pijama, să nu ies din casă, în general să nu ies din rutina obișnuită. Cum mi se întâmplă la fel și într-altă seamă importantă de zile ale anului, pot spune că ador să-mi petrec zilele ca pe niște sărbători. Ah, am uitat că am copt biscuiți în formă de steluțe și brăduți, totuși nu cred că pot fi acuzată de festivism.

Cu toate că cei mai mulți dintre noi nu ne manifestăm artistic în sens propriu, se află printre noi oameni a căror privire le dezvăluie potențialul acesta de exprimare și nu doar privirea. O recunosc și îmi amintește de bunicul meu imaginea marelui muzician pe care-l ascultăm la tv la miezul zilei. Nu vorbesc despre înțelepciunea practică a vieții, ci despre înțelepciunea de emoționare la care nu se ajunge cu una, cu două.

Numărăm cam zece ore de matematică în două zile, le numără mai mult Felix, la început cu uimire, apoi cu ceva mândrie și cu intenție de recompensare. Imi dau cuvântul că nimeni n-a fost vătămat în procesul respectiv, ba dimpotrivă zic, se poate să se fi produs ceva transformări protectoare pe termen mediu și lung cu cei în cauză.

Din cauză Catincăi însă, lucrurile nu stau chiar atât de simplu precum ar putea părea. Totuși astăzi are înclinația de a tăcea poetic, cum am spus, de aceea ne vine ușor să nu ne complicăm.

78877599_10220806379659401_395507299017293824_o

 

 

Dis de dimineață

7D814E04-47B7-4012-9721-37F429D48E7E

 

Ca în fiecare dimineață, Kiti se așază îmbrăcată doar în lenjerie intimă alături de mine pe marginea patului. Stăm în paralel, ea își așteaptă ritualul de înveșmântare. Când spun așteaptă nu spun de fapt corect, Kiti nu prea așteaptă spontan, ci doar ajutată. Dar eu o privesc și mă lipesc de carnea ei tânără, caldă, parfumată cu frumusețe naturală și nu-mi îndeplinesc sarcinile din rutina așteptată. Sunt iremediabil înduioșată de puritatea ființei sale care dă ușoare semne de nerăbdare.  Sunt iremediabil căzută în adorație pentru făptura ei de o candoare inimaginabilă. Ea îmi ridică mâinile moi, predate gravitației, eu nu le pot urni. Kiti mă imploră, ceea ce nu este un detaliu lipsit de importanță. Îi cer voie să o îmbrățișez și mă privește concesiv, cu mărinimia celui căruia i se declară iubire pe vecie. Mă reped cu fărâma de egoism pe care știu unde s-o găsesc și o îmbrățișez. Mai târziu onredescopăr tiranică, dar adorația are locul ei special.

Labil

Trup vital rezumat în pas milităresc, nervos, accentuat de mâini aspru-mișcătoare, încruntare dușmănoasă, misiuni absurde, nesupunere, revoluție și trădare, cu toate astea te împresoară. Te simți ofensat, nedreptățit, o victimă. Reacționezi. Ripostează cu un icnet ce se vrea amenințător și-și continuă misiunea ce te supără. Ii vezi trupul alert cum se depărtează din spate: suplu, rotunjimi delicate, cap conturat perfect, degete atât de subțiri de par friabile, nimic care te-ar putea speria, să fim serioși. O privești și îți pare zumzetul unui roi de albine. Atunci ți se pornește o emoție caldă din adâncuri ce trece pas cu pas prin tot corpul și începi să vezi o cu totul altă imagine în fața ochilor. Dacă emoționarea subită înseamnă labilitate psihică, o simt ca pe o binecuvântare.

 

75037929_10220623652291331_4270508762919337984_n

Statornic

Imi dă un sentiment bun să mă regăsesc în anumite timpuri la fel de îngrijorată, cu aceeași bucurie sau chiar cu gânduri asemănătoare precum m-am descoperit în trecut, în dimineața asta de noiembrie, deși caldă încă, dar umedă și încordată pe deasupra am trăit deodată impulsul de a-mi salva trandafirii înfloriți într-al nu știu câtelea val, fac o paranteză să spun că dacă mă tulbură feluritele forme de valuri, aș putea să mă las liniștită în voia valurilor de frumusețe, revin, abia după ce gândul spontan mă trece îmi reamintesc efectul conexiunii neuronale repetate și repetate în acord intrinsec cu a fi parte din natură, paradoxal simt că improvizez, căci despre spontaneitate vorbesc, pe aceleași partituri știute care mi se interpretează pe fundal, paradoxal pentru că sunt spontană, dar constantă, statornicia asta este cea mai puternică statornicie de care rar mă sinchisesc, de aceea tind să spun cu lejeritate adesea, de parcă aș fi un hipster, ah, ce nestatornică mă găsesc pe lume!

 

75543534_10220653027945704_1837500898876588032_n

Verde patinat

Am văzut atât de mulți bicicliști pe străzi încât pentru o clipă am visat că s-a dat timpul înapoi în Ljubljana tinereții noastre absolute. Astăzi ne trăim una dintre tinerețile relative care, fiind relative, sunt atemporale.

Doar în tricouri și pantaloni scurți, m-a trecut gândul că dacă ne trebuie o oră specială de vară/iarnă, ca o compensație pentru firescul la care nu ne putem lesne adapta, ce s-ar întâmpla dacă am da septembrie înapoi și l-am retrăi cu încă acea rămășiță de indiferență dulce față de transformare pe care calitatea de tânăr și solar ne-o dă. Să nu intrăm cu una, cu două în jocul capricios al sufletului, să-l amăgim cu un surplus de uitare și niște impresii spectaculoase de azur, să-l lăsăm chiar și mai mult în urma trupului, această entitate dureros de fidelă timpului celui curgător. Dar dacă toată rezistența asta sufletească superficială ar trebui deodată ruptă, să nu cumva să ne depășească cu totul tristețea, vai!

 

69246211_10220580635615941_3774446903589076992_o

Ecoul discret al îmbrățișării prime

Imbrățișarea primordială a vieții, despre care am scris aici, această nespus de emoționantă descoperire medicală, este dintr-o perspectivă romantică întâia exteriorizare sufletească a ființei ce se va face tocmai din acest motiv. Să știm de noi până-n adâncul cel mai accesibil al trupului cu care ne căznim cere revenirea la simplitatea percepută a începutului, cu iubire față de complexitatea adesea prea încâlcită în care ne găsim; cere să ne amintim. Poate că lui Kiti îi sunt prea ușor alterabile amintirile sau poate ele sunt chiar imposibile, dar ce mângâietor este să-mi imaginez că are totuși cale mai nesemnificativ mijlocită către întâia amintire, această primă vibrație necesară. Să-și știe singură mângâiere, apoi să-i vină doar bine din afară, iată cum îmi caut la rândul meu ecou în întâia îmbrățișare concretă a vieții.

 

74379936_10220408426230814_713896338521063424_n

Rochia

69640101_2373817142873848_4864136795857616896_o 69341176_2370738639848365_5123453778590171136_o

 

A fost odată ca niciodată.

Nu sunt superstițioasă, nici măcar impulsivă nu cred că sunt, deși în clipa în care am văzut-o, am știut că îmi va deveni cumva foarte apropiată foarte curând.

Îmi vine caraghios în minte caracterizarea personajului, lecția repetată conștiincios de Horică la vremea ei, atunci spunea ceva despre caracterizare directă și indirectă, și nu pot să-mi rețin tentația de a mă întreba, oare cine îmi binecuvântează mie direcția încât mă lasă, direct sau mai indirect, să cred că îi pot surprinde uneori fetiței noastre lumina? De data asta, indirect.

Totul a început cu o carte-bijuterie sau mai bine cu ”cartea-sipet sau cartea de lux. Stiți cumva ce înseamnă o carte de lux? Nu o carte care costă mult, ci o carte care prinde lumină (lux în latină). Căci într-adevăr, cartea aceasta prinde lumină-lumina unui rai prea-aproape nouă, pe care ne prefacem zilnic că nu-l vedem. Raiul minții celor cu gândurile urcate sus, rămase uitate pe poliță la Dumnezeu. Un rai rar”. Am citat din prefața cărții ”Vezi și tu ce văd eu?”, scrisă, dar mai ales desenată de Roxana Ene în colaborare cu copiii implicați în proiectele ROXY & KIDS ART. In cartea editurii Frontiera, Roxana ne-a mărturisit grafic ceea ce a înțeles din confesiunile copiilor cu gânduri și trăiri tainice cărora le-a stat discret în preajmă și pe care i-a ascultat.

De multe ori în basme eroul-prinț se luptă cu forțele răului pentru a-și dovedi curajul și pentru a-și cuceri prințesa. Dar în povestea mea prințesa sunt eu, iar eu nu trebuie să fiu cucerită de rochia căreia i s-a imprimat atingerea pensulelor mânuite de copila noastră și traduse de Roxana, ci eu TREBUIE să fiu locuită, măcar câteva clipe, atât cât ține o poveste, ca aceasta.

Suntem în toiul pregătirilor pentru nuntă. Imbrac liniștită rochia-bijuterie, rochia vorbitoare, rochia cu inimă de parcă m-aș înfășura în joacă într-un șal de mătase. In spatele ușii dormitorului unde mă îmbrac, cei doi băieți mici chiar se joacă zgomotos, vorbele și râsetele lor sunt date de la sine, nu există să nu le înțelegi. Catinca se află în altă parte a casei și totuși e cu mine, aici, mă ține delicat, dar ferm, cum știe atât de bine, în îmbrățișare. ”This is my confession./ My heart is now at peace.”, scria Roxana Ene lângă pictura Catincăi reprodusă în carte, și nu sunt sigură că atunci știa cât de mult tânjește Kiti după inimi, felurite inimi. Despre mine, ce să mai spun? Sunt deja binecuvântată cu multe inimi și tot lacomă mă știu. Dar nu în clipa asta! Nu, acum sunt plină, completă, iscusită, fără cusur.

Plecăm spre nunta despre care nu mai sunt sigură a cui este, fiindcă, știți, a fost odată ca niciodată.

 

Suntem amintiri

Uneori amintirile sunt imagini, vorbe, atingeri sau mirosuri, alteori sunt sinestezii, le percepi apariția, dar nu le poți lega prea limpede de vreun simț anume și toate sunt fluide, ba volatile, fiindcă vin și pleacă sau pleacă și vin în ritm complex, amețitor, cel puțin te lasă conștient de emoția pe care posibil să o fi ignorat-o atunci, în plus te și emoționează, carevasăzică amintirile sunt un fel de marcă înregistrată a sufletului care se emoționează și care înțelege că o face, pentru că ăsta este un detaliu deloc neglijabil al omeniei cu care suntem binecuvântați. Dar prin extensia faptului că toate impresiile noastre nu fac decât să construiască ghidat noi și noi impresii, aș putea spune că amintirile sunt mult mai mult decât niște biete dovezi superflue ale trecerii prin timp sau trecerii timpului prin memorie, anume că sunt niște entități neașteptat de concrete, amintirile noastre suntem noi. Poate nu aș fi socotit astfel, dacă nu aș fi avut revelația că literatura și, de fapt, orice text scris pe care le citim au potențialul de a ne aduce aminte că suntem unde și ceea ce suntem. Nu mai spun cât de deplină mă recunosc pe mine însămi în textulețul ăsta de jurnal ce mi s-a ivit în fața ochilor: ”să închid radioul vrea să spună o poveste muzica nu-i taie inspirația dar îl încurcă iar inepțiile realizatorilor de programe îl enervează. O poveste cu Spotu din Oz combinație veselă de Vrăjitorul din Oz Tom și Jerry Spotu-dinozaur rege. Amănunte delicioase bani convertibili în diamante numiți pisicâini grădini zoologice fără pisici doar cu motănei vrăjitorii ca la carte evident din carte cartea de vrăjitorii a mamei lui Spotu negocierea prețului unei pisici la suma de trei pisicâini și altele. Veselie vorbărie pe alocuri ecolalie.”

 

69314657_10219896584835099_8014486494200725504_o

Natural, cum se vede de aici

-Vino cu mine!

-Nu vreau!

-Haide, uite, ne ținem de mâini.

-Nu, nu!

Copila spune nu, dar se ridică de pe nisipul îmbucurător cu o ușoară ezitare, parcă nu ar veni. Dar vine și vine cu călcătură nervoasă, aproape nărăvașă. Mi se face milă, nu-mi place. Nu știu dacă îi fac vreun bine semnificativ, așa încât să-i merite nervozitatea. De fapt știu, nu merită. Și totuși merg înainte. Mergem, Kiti nu suportă să dea înapoi imediat ce a început ceva. Surprinzător, își trage mâna din mâna mea, ar dori să renunțe. O apuc ferm de braț, fata cedează. Nu îi este pe plac nici lentoarea pasului, astfel că nici oceanul nu ne-ar sta în cale odată ce am porni cu treabă înspre el. Acum e doar o mare calmă, curată și caldă înainte, așadar ne vedem de excursia pe care i-am propus-o în urmă cu căteva secunde. Nu plânge, calcă apa fără oprire, dar protestează vehement, cu elocvență emoționantă. Ajungem. De multe ori m-am întrebat cum se face că știe când ajungem undeva, chiar în locurile noi. Odată ajunse, nervozitatea dispare, musculatura se relaxează, o binecuvântată stare de acalmie o potolește. Suntem destul de departe de mal și fata se lasă să cadă în genunchi. N-o las să se scurgă de tot, îi ofer brațele ca pe un fotoliu pe care se așază de parcă și-ar împlini o datorie ritualică. O împlinesc și eu pe-a mea, aceea de a o bucura cu câteva clipe ireale de plutire. Ireale de plutire. Plutire, ireale.

-Ieșim?

-Da!

Ne întoarcem acasă. Mergem deasemenea înainte, și tot cu călcătura apăsată. Nu este nici rău, nici bine, nici urât, nici frumos, nici nervos, nici moale. Nu protestează nimeni.

 

 

 

 

67325427_10219668960224626_7801336583084310528_n

De undeva de pe aici, de-aproape

In poveștile lor, Felix și Bicu spun despre natura extraterestră a Catincăi și despre cea a bunicului, dar acolo ei se găsesc în poveste, iar poveștile, se știe, sunt de multe ori inventate. Catinca însă este cât se poate de reală, o poate mărturisi o seamă de oameni în fața căreia se nimerește să fie de dimineață și până-n noapte (zilele astea), ceea ce în sine este un lucru ieșit din comun. Si totuși. Nu pot să nu mă gândesc, de exemplu, dacă bucuria ce i se arată pe față are corespondent în realitatea așacumovedemnoi. Sau amărăciunea subită cu care îți dă în moalele capului câteodată din ce spațiu obiectiv ar putea veni? De fapt, „în nemernicia mea”, îmi caut de multe ori confortul în logica simplă a legăturilor cauză-efect, dar iată că, obiectiv privind realitatea (sâc), rațiunea nu-mi este de niciun ajutor, ba dimpotrivă, ajunge să mă sâcâie precum gândul obsesiv, să mă epuizeze ca maratonul pe alergător. Și atunci reușesc cumva să-mi imaginez scăparea, la fel cum atâția eroi de basm izbândesc în viețile lor fantastice. Imi este de mare ajutor soarele strălucitor al dimineții tinere, din pricina căruia mijesc discret ochii, ajută și spațiul ancestral, de-a dreptul legendar din vremurile Eladei care stârnește imaginația să pot să-i atribui nimfei noastre versatilitatea de a se întâmpla atât în realitatea noastră îngustă, cât și, să zicem, într-un basm, pentru că fata aceasta nu are nicio celulă extraterestră la fel cum nici imaginația nesfârșită nu este de altundeva, așadar este întreagă de aici, că și gândul e al nostru.

 

 

67442712_2128203830623900_8122298896408903680_n

Cumva

8A26269C-DD99-4F4F-868E-66DA054A305B

Un om inimos și deștept a inventat un limbaj universal al semnelor, dar dimineața ne surprinde în hohote de râs iscate de limbajul dansant pe care Kiti ni-l propune. Este fascinantă la atât de multe niveluri! Ce face oare când crezi că nu face nimic? Mă uit la mine când nu fac nimic și observ că nu fac chiar nimic. Dar mă mai uit o dată și îmi descopăr mintea deplasând imagini, vorbe scrise sau vorbite, idei dintr-o parte într-alta, ascultând semnale din afară, din interior. Ascultând semnale. Ascultă, descoperă semnale! Asta ar putea explica senzorialitatea intensă care-i dictează starea. Totodată și putința de a-și cunoaște în profunzime propriul corp fizic. De unde dansul sau, mai bine, dansul ca suport expresiv și nu doar de dragul dansului. De ce râdem atunci? Râdem pentru că suntem surprinși de inedit și suntem suficient de empatici încât să nu pornim s-o batjocorim, cum se tinde a se face înaintea celui diferit.

Observație

Kiti are optsprezece ani și un preaplin deznădăjduit de energie. Inițial am vrut să spun în loc de energie, întrebări, un preaplin de întrebări, dar ăsta, preaplinul de întrebări, chiar dacă are ca efect direct energizarea, duce totuși către rezolvări mici de situații și clarificări. Pe când așa… N-am îndoială că mare parte din energia omului este menită gândului și transpunerii de care suntem capabili și de care depindem dintr-o stare într-alta, dintr-un timp într-altul prin imaginație și cu ajutorul memoriei. Nu scriu astăzi pentru a deplânge posibila poticnire într-un haos imposibil a gândurilor Catincăi, fiindcă, deși este posibilă, n-am niciun indiciu de probabil sau improbabil ale unei atari dezordini. Din fericire.

Și totuși. Deși frații ei o tachinează duios pentru vârsta pe care abia a împlinit-o și, chipurile, n-o demonstrează, eu pot să-i întrevăd cumva pe sub disperarea cu care ajunge prea des să ne umple și pe noi, răsturnând nefiresc echilibrul pe care ai putea să îl aștepți, și anume o singură disperare trebuie să fie cel mult egală cu patru sau mai multe împăciuiri, deci pot să întrevăd în dinamica epuizantă a trupului ei, fără urmă de misticism, un ghidaj subtil al gândului gândit rațional după standarde știute și simple, atât de simple cât să fie confortabile și, deci acceptabile pentru majoritate, către ale cărei apropiere și aprobare tindem măcar pe alocuri.

Uneori avem atâta inteligență emoțională câtă ne trebuie ca să observăm.

 

62583750_10219308907343529_1251912864327794688_o

 

 

Nu știu

Intr-o neîntreruptă proximitate emoțională cu copilul cu autism, preaplinul sufletului părintesc își împlinește menirea, fiindcă îl protejează, transferându-i rațiunii misiunea de a da explicații „logice” acțiunilor și reacțiunilor misterioase ale copilului. Este foarte tulburătoare acceptarea atât de multor necunoscute, cu atât mai mult cu cât internetul accesibil dă ușor iluzia cunoașterii, așadar „vina” de a nu ști de ce sau pentru ce se întâmplă lucrurile devine și mai apăsătoare. Desigur că intuitiv, dar și ghidat de teoriile științelor sociale ne explicăm motive și funcții ale unor comportamente, numai că, privită de undeva de sus, viața familiei acestui copil arată hăituită, pentru că oscilează în permanență între a încerca să înțeleagă și a își da frâu liber emoțiilor, adică se află generic în epuizanta stare de fight or flight. Mai este totuși o cale, posibil vindecătoare, anume resemnarea în condiția inexorabilă a necunoașterii. Nu știu de ce faci așa, dar poate o mângâiere te ajută. Nu știu dacă visezi noaptea, dar poate că vacanțele împreună îți lasă imagini frumoase în amintire. Nu știu mai nimic despre cum ți-e ție bine pe lume, dar poate că îmbrățișările noastre sunt terapeutice. Nu știu.

 

61888083_290646868348264_8361186502125813760_n

Verbale

Cred că i-am visat la un moment dat vorbele, îmi amintesc întrebarea interesantă pusă într-un articol științific -ne folosim de limbajul verbal când visăm, și da, ca să îi fi visat vorbele trebuie să fi gândit cumva prin intermediul cuvintelor limbii în care vorbea, cel mai probabil, limba română, asta în care eu scriu acum și tu citești tot acum, desigur, un alt acum, mai prezent decât al meu, ziceam că probabil am visat-o cândva vorbind așa ca toată lumea, iar dacă am făcut-o, cum cred că am făcut-o, nu are mare importanță, mai important mi se pare răspunsul nesigur la întrebarea de care scriam câteva rânduri mai sus, important din perspectiva ei, cea care vorbește foarte, foarte rar și numai în vise improbabile, cât de extenuant trebuie să fie să nu visezi deloc, să nu vezi niciun sens în a sta pur și simplu degeaba în contemplație, dacă ar fi să poți visa numai prin mijlocirea verbului, să înlocuiești nevorbirea cu zeci de mii de gesturi și pași și găuri și bucățele mici-mici de concret de tot felul de consistențe și mirosuri și nesomnuri și să tot înlocuiești până la epuizare, până ce visul pe care l-ai fi visat, bineînțeles, într-una dintre limbile palpabile, să le zicem, pe care le-ai fi știut, nu mai încape în nopțile tale scurte și întunecate sau zilele, mă gândesc la toate astea ca să-i scuz cumva în ochii lumii și ai mei verva care nu-i vervă la propriu și înverșunarea sau furia care sunt exact ca-n dicționar.

 

59988660_2282869785312077_6666173810468716544_n

Intre margini

Adevărul este că iubesc să am spațiu, sunt o timidă care nu suferă de timiditatea ei. Spațiul care mă poate ține într-o relativă fericire este distanța propriu-zisă pe care prefer, când este posibil, să mi-o iau față de tine și tine sau timpul pe care-l întârzii intenționat ca să pot spune, face, simți sau liniștea pe care mi-o construiesc ca să-mi ascult neliniștile sau mișcarea adesea nearmonioasă pe care mi-o impune copila ca să fie fericită, un fel de dans sucit, in(de)finit pe care, recunosc, îl dansez destul de ușor, slavă Domnului. Despre dansul ăsta extatic sau mai bine razna vreau să scriu acum, dansat aseară la concertul unde am îndrăznit să ne iau împreună, sătulă de lăsat în urmă trupuri și suflete. Nu este neapărat o fericire să ai locuri sau rânduri libere la concerte, dar de data asta lucrul ăsta n-a contat cred dată fiind imensitatea sălii de spectacol, mai ales că doar cele mai îndepărtate locuri, rânduri, nu multe raportat la toate, au stat libere. Sau aproape libere, pentru că am luat-o pe Kiti și am urcat departe, doar noi două, să ne dansăm în voie la figurat, dar și la propriu dansul ăla poate mai greu de înțeles sau chiar disturbator pentru mulți, că e cu alternanțe amețitoare minor-major, contrapuncte, covrigi de buzău, lichide, infinituri, patos, contraste, dar și niște armonie mainstream, că fără ea te trezești hulit de cei aflați după marginea în care te-ai pus.

 

PS: mulțumiri și recunoștință organizatorilor concertului pentru delicatețe. ❤️

 

 

72B18638-18CD-4D84-B11B-54EFD54F14F2

O viață încovrigată

3E2BD5A6-0C1D-4A59-ADBE-CF5225DB4EAD

Cred că Kiti a noastră nu este într-atât de grăsuță pe cât tânjește să comunice cu noi sau, altfel spus, nu suntem suficient de generoși cu atenția față de ea încât să nu ne mai ceară cvasipermanent biscuiți sau covrigi. Da, am ceva tristețe să descopăr în compromisul ce ne dă energie să mergem mai departe mai degrabă disponibilitate materială decât sufletească. Pe de altă parte, am totuși mulțumirea că nicicalulnicimăgarul-părinte care sunt o ține totuși în mare parte fericit de sănătoasă.

Cum supraviețuim în mai multă pace

Se pot face mai multe lucruri pentru îmbunătățirea vieții persoanelor cu dizabilități este și concluzia workshopului Accesibilizarea activităților culturale susținut de Roger Ideishi. Intr-adevăr, se pot face, dar cine să le facă în afară de noi, cei aflați în legătură directă cu dizabilitatea?

In timpul discuțiilor libere de la finalul workshopului, domnul Ideishi ne-a spus despre un anume eveniment cultural cu adevărat incluziv ce a avut loc în Washington DC, la finele căruia spectatorilor nelegați în niciun fel de dizabilitate li s-au pus mai multe întrebări printre care și dacă vor mai reveni la astfel de evenimente culturale incluzive. Aproximativ 70% dintre cei întrebați au răspuns că, în ciuda faptului că s-au simțit bine la eveniment, nu vor mai reveni în asemenea contexte culturale incluzive. Cei 30% rămași și-au exprimat dorința de a reveni, iar motivele pentru asta au fost diverse. Inițial acel procent mare de 70% m-a șocat, pentru că pot să presupun că din start cel puțin câțiva dintre cei 70 din 100 de oameni știau și au fost mai mult decât curioși să experimenteze participarea la un asemenea tip de eveniment, așadar se așteptau să întâlnească dizabilitatea îmbrăcând carne și oase. Si totuși ei nu mai vor să revină. Dar Roger m-a liniștit imediat, „but it’s ok not wanting to come back”. Si apoi am reflectat, într-adevăr este în regulă ca mare parte dintre oameni să nu dorească să ne mai întâlnească vreodată, iar asta dintr-o seamă de motive. Cheia problemelor noastre complicate stă însă și în mâinile acelei mulțimi impresionante în cele din urmă de 30% dintre oameni, cei mai impresionabili, mai binevoitori, mai atenți la nevoile celor din jur dintre noi. Cu aceștia trebuie să ne împrietenim, pentru că ei oricum se simt solidari cu noi, lor trebuie să le dăm încrederea noastră secătuită de o mie de dezamăgiri punctuale și generale, pentru că ei se vor îngriji ca frații de noi.

Cum dăm de ei, prietenii noștri? Cum am dat și până acum, fiind fiecare dintre noi avocații copiilor noștri, dacă nu ne țin puterile de mai mult, iar dacă ne țin, continuând să ne găsim ocazii mai mici sau mai mari în care să ne facem auziți, inclusiv condamnând actele discriminatorii și insistând să cerem dreptate legală.

Am vrut să punctez lucrurile astea pentru că epuizarea ne aruncă adesea pe buza prăpastiei, a depresiei, a cineștie cărui alt balaur tocmai fiindcă poate părea șocant, așa cum mi-a părut mie, să întâlnești la tot pasul pe câte unul dintre cei 70% sau, mai rău, pe câte un răuvoitor. Dar totodată este reconfortant gândul că printre noi, și nu chiar extrem de rarisim, se află și acei oameni calzi, empatici, gata să fraternizeze cu noi, într-un fel salvatorii noștri. Mulțumesc!

 

53806399_10218555461907864_9180411527692288000_o

Xoco sau câinele cu numele unei băuturi energizante aztece

Era seară târziu când am ajuns să urcăm dealul pe care ne stă casa, dealul pe care eu, una, nu pot să-l urc cu bicicleta și dealul pe care Xoco, împreună cu partenerul ei, Negruțu, îl urcă și-l coboară de aproape fiecare dată când venim și plecăm de-acasă, în întâmpinare, o întâmpinare ca o răsplată, deși iubirea nu trebuie răsplătită sau poate că trebuie totuși, dar suntem prea stângaci ca s-o facem cum se cuvine noi, oamenii, nu ei, câinii. Dar în acea seara târzie Xoco n-a coborât dealul, ca apoi să-l urce la loc cu noi, cum face ea, și nici Negruțu n-a făcut-o. Totuși, când ne-am apropiat de casă, am zărit-o din mașină, s-a ridicat din culcușul din grădinița mea luxuriantă, culcuș pe care doar iarna i-l îngădui, și a pornit-o pe alee oarecum împleticindu-se. Am parcat mașina și am scos copiii, cam un minut ne-a luat, apoi, ocolind mașina am dat cu ochii de Xoco, trântită brusc la pământ, și un sentiment înspăimântător ne-a cuprins instantaneu. Felix a început să plângă, iar eu am început să plâng. Xoco, Xoco, am strigat-o amândoi, iar biata cățelușă ne-a privit cu ochii ei calzi cum e bucuria, ridicându-și capul perfect de pe pământ. Poate că se va face bine, l-am mângâiat pe Felix și m-am mângâiat cu niște speranță, doar trecuseră doar doisprezece ore de când medicul veterinar îi pornise tratamentul medicamentos. Să ne bucurăm că analizele de sânge au infirmat diagnosticul de „viermi la inimă”, cum s-a exprimat doctorul, un diagnostic crunt după cum ne-a explicat veterinarul. Teribilă plasticitatea acestei expresii, „viermi la inimă”, viermi la inimă, viermi și inimă, de când am auzit-o nu-mi pot potoli groaza de a-mi imagina acele ființe dezgustătoare mâncând dintr-o inimă palpitând genetic, dar și învățat, de fapt mai mult mă chinuie gândul unei maladii cronice, ireversibile ce devastează atât de crud o inimă care iubește, o inimă de câine. Dar Xocoatl nu are viermi la inimă, în plus, nu cred că se va lăsa doborâtă de boală această cățelușă perfectă, cum spune Felix despre ea, cu nume de băutură din cacao și vanilie și alte mirodenii exotice făcută de azteci tocmai împotriva epuizării, nu-i așa, Felix?

 

53421947_419444285477879_7171487922707759104_n

Metamorfoze

Simți să te lamentezi și o faci plângând de-ți sare cămașa de pe tine, de ce, de ce nu-mi dai pace măcar acum, când mă simt ca dracu, de ce mă chinui cu și mai multă ardoare decât o faci în mod obișnuit? Plângi în hohote și abia te ții după copilul-locomotivă ca să-l împiedici să mute dulăpiorul din hol și fotoliul din camera de zi, să îți arunce perna pe care îți sprijini dureros gâtul înțepenit atunci când ai liniștea să o faci, să îți arunce în poală ca pe niște ofrande ghetele murdare de la ușă sau altele asemenea. Iți pui singură cu glas tare iarăși aceeași lamentabilă întrebare, de ce, de ce, deși nu aștepți decât o palmă invizibilă care să-ți închidă gura aia plângăreață odată, deci te compătimești și te dușmănești deopotrivă. Apoi cazi extenuată în fotoliul fără pernă și nu-ți mai pasă de nimic în afară de integritatea fizică a copilului tău exaltat, apropii pleoapele între ele ca și cum tragi cortina între două acte și îți lași plânsul să se consume liniștit până la ultimul suspin. Copilul-locomotivă dispare înainte ca tu să-ți dai seama, chiar dacă o urmărești pe sub gene, se așază ingenuu lângă tine ca și cum e un fluture delicat abia metamorfozat dintr-o omidă. De parcă n-ai fi plâns destul, plângi încă puțin, de data asta fără lamentări și fără dușmănie, doar cu duioșie. Trăiești deodată atât de mult calm încât te rupi ușor de realitate, chiar dacă concretul clipei este fericit. Ațipești ușor și te trezești în câteva clipe de parcă n-ai fost tu aceea de dinainte. Iți spui, ce fericire totuși că nu suntem singuri pe lume și ai grijă să nu uiți cât de fragil ne poate fi echilibrul.

 

50921789_2143603369237146_2626219196941336576_n

Amintire

Omul care tace are aerul melancolic al străzilor pustii ale copilăriei. O privesc ca printr-un geam gros de sticlă permeabil, nu la glas sau privire, ci doar la atingere. Dar nimeni nu se atinge cu nimeni, la fel cum nici timpul pierdut al copilăriei nu se poate atinge cu timpul prezent, cel puțin nu nemijlocit. Tăcerea și neprivitul îmbracă oarecum deprimant claustrarea în care se ține nu neapărat de bună voie. Kiti cea tăcută are aerul trist al orașului părăsit de copilărie. Si grav, ca un punct culminant. Dar asta numai când nu râde. Atunci se petrec atingerile care, de altfel, mereu ne sunt la îndemână. Hohotele fetei sau amintirile. Străzile orașului sau, paradoxal, dovada vremelniciei. Punct sau contrapunct.

 

 

7EE7BE75-017E-43AE-9838-D9A0847EBD3F

 

 

Limba maternă

Kiti vorbește românește, zice Felix, fiindcă Kiti îi cere răspicat, apă. Kiti nu doar că vorbește, ci o face în limba maternă (deși nu-mi pot opri impulsul de a contrazice puțin explicația cunoscută a expresiei limbă maternă, pentru că, iat-o pe fata noastră, carne din carnea mamei sale, care, în ciuda a ceea ce spune Felix mai sus, dovedește fără echivoc că limba ei maternă are vag de-a face cu vorbirea propriu-zisă sau cu lexicul limbii, aceasta îi este mai degrabă o colecție misterioasă de înțelesuri inefabile, un glosar nescris și unic de noime și tâlcuri, închid…), așadar graiul fetei negrăit se face difuz auzit (ea articulează stângaci cu multă strădanie banalul „apă”), iar Felix îndeasă cu generozitate într-un singur cuvânt de pe lume întregul vocabular al limbii noastre. „Kiti vorbește românește”, spune Felix și atât cât de mare este nepotrivirea dintre obiectivul și subiectivul copilului care observă este și dragul pe care calitatea de matern ce mă compune mă umple subit.

 

 

 

50428399_356082978280149_6682481187111305216_n