Concurențe

Felix mă apucă de mână cu ambele mâini, îi simt umezeala palmelor, de emoție, îmi spune, zâmbind timid. Așezați pe al treilea rând din sala mică a Ateneului, așteptăm să-i vină rândul în concurs. Hâc, sughiță deodată înfundat, iar o fetiță din față se întoarce la noi și râde. Sughițurile se succed cadențat precum sunetele pianului de pe scenă, mă înduioșează să-l văd tulburat de emoția organică, palpabilă. Între două piese îl trimit afară din sală să bea apă, acest panaceu al trupului și-al sufletului, precum aș delega o mângâiere maternă. Deși nu obișnuiesc să mă rog, o fac acum în șoaptă, Doamne, ajută-l să nu greșească! Îmi amintesc deodată că, în timp ce piesele i se imprimau tot mai limpede în memorie, tot mai multe neregularități, necunoscute intime ale pieselor i se dezvăluiau și îmi amintesc cum se supăra și nu înțelegea de ce 0,9999….. va fi egal cu 1 la un moment dat. Copiii interpretează pe scenă la pianul cu coadă, cuminte ca un elefant îmblânzit, diverse piese clasice, ei se succed într-o ordine rară astăzi, n-am nicio îndoială că fiecare dintre ei și-a muncit temeinic bucata. Fetița de dinainte, care poartă o rochie lungă de prințesă și părul lung împletit cu măiestrie, se mișcă neastâmpărat pe scaunul pe care-l ocupă, ea pare foarte sigură pe ea, de aceea hotărăsc complice cu Felix că este o fetiță hameșă, avidă de cunoaștere și recunoaștere, ceea ce-l mai relaxează pe băiat. De unde o cunosc pe fetiță și pe mama ei, mă întreb în minte, dar nu găsesc decât un răspuns posibil, de la vreun concurs de tenis poate. Apoi îi vine și lui Felix rândul, el urcă drept și sobru pe scenă, se așază pe taburetul pe care-l aduce puțin mai aproape de pian, își șterge cu un gest tacticos și intens palmele de pantalonii cu dungă fermă și își lasă degetele să se plimbe pe claviatură. Îl filmez cu telefonul și cu ochii închiși, în minte îi ghidez degețelele pe clapele potrivite, am senzația stranie, prevestitoare că nu va greși și nu greșește nicio notă, doar pe ici, pe colo face niște ruperi de ritm inerente acestui nivel. O reverență și câțiva pași îl readuc lângă mine, ne îmbrățișăm și începe iarăși să sughițe. Este vesel, crede că va câștiga un premiu, dar doamna profesoară îi domolește pornirea neprielnică de a-și dori o recompensă extrinsecă. Nu câștigă, o fac alți copii, cu pregătiri evident mai intense, mai apropiate de ce înseamnă pregătirea pentru performanță, și se supără numai puțin. Apoi îi trece și se scutură cu totul de tensiune cu prietenii de la terenul de tenis, cât eu îi ascult pentru prima oară interpretarea (înregistrată).
18558641_10213024266631439_6878629144329950356_o

Să nu uiți peștii în priză

Să nu uiți peștii în priză, i-am strigat râzând, în timp ce m-am apropiat de masa de sufragerie devenită temporar birou, și nu orice fel de birou, ci unul dezordonat, aglomerat, exagerat de mare, dezechilibrat, cu toate cărțile, caietele, creioanele, stilourile, căștile, cablurile, rezervele de stilouri, micile dicționare științifice, apoi rumegușul împrăștiat din guma de șters folosită, rezervele fără cerneală, recipientele goale de apă și nu în ultimul rând cel puțin o vază cu flori proaspete, toate înghesuindu-se către partea mesei dinspre fereastră precum trunchiurile plantelor către lumină, acolo unde băiatul a ajuns să învețe, mai întâi trecând prin alte locuri mai neatent alese din jurul mesei-birou, a mesei-trambulină spre cunoaștere, căci cunoaștere începe să se numească toată informația pe care un copil aflat la un pas de majorat a strâns-o, să nu uiți peștii, ziceam că i-am spus mai mult în joacă decât cu grijă, fiindcă grija este definiția sfântă a mamei, a părintelui, iar copilului ajuns la un pas de majorat, n-avea grijă, nu-i este deloc străină ordinea parcă tot mai ordonată a lumii, pe când joaca, ei bine, joaca este darul pe care alegi sau nu să-l prețuiești, așadar se poate rătăci ușor printre firele dese de grijă pentru seriozitate, în timp ce m-am apropiat de masă, ziceam, de fapt de el, băiatul serios de la masa-birou, care abia a ridicat ochii din hârtiile lui amețitoare, dar totuși i-a ridicat împreună cu colțurile încordate ale gurii să-mi zâmbească îngăduitor, cum îi stă bine unui adolescent care-i zâmbește mamei sale, dar și un pic naiv, încrezător, cum a făcut-o cu primul său zâmbet pe lume.

18518329_10212976901767347_912911193612117542_o

Trandafirul câinilor

Zeci de tufe de măceș înflorit pe pajiștea imensă ca un Woodstock pregătitor cu corturi din flori, tufe de măceș sau rosa canina sau trandafirul câinilor cum i se mai spune probabil peiorativ-ironic, de-aici, încă din buza câmpului pornesc și se-nmulțesc într-o repetată, neobosită și fericită germinație, rosa canina, îmi spun privind complice cu plantele cei patru câini culcușindu-se la adăpostul lor generos, ca patru cotețe ridicole, prietenoase, de care nici gând să te apropii temătoare vreodată, rosa canina, îmi spun promițându-mi că n-am să uit să-i atrag iarăși atenția lui Felix despre rotunjimea superbă a lumii, copilului căruia intuiesc că i se va dezvălui ca rima unei poezii certitudinea că necuvântătoarelor pe care le adoră li se cuvine onoarea de a avea trandafirii lor, tufele de rosa canina aglomerate înaintea mea mă fac să visez la o pădure de cotețe roz, înflorate, pașnice ce-ar vegeta pământul și mi-ar aduce destulă fericire cât să uit temporar că sunt un om al podișului (transilvănean) în care m-am născut totuși cu picioarele pe pământ plan, deși mai sus față de izvorul din care mă aplec mai rar să beau, căci sunt acvafobă, dar foarte iubitoare, să știi.
18449377_10212961712987637_1689016740065019517_o

O zi

Sunt singură acasă, citesc o carte. Televizorul stă aprins, pe mut, zgura roșie pe care sportivii se mișcă live sau aproape live mă liniștește ca o muzică cântată direct de pe scenă. Închid cartea gata citită, de pe ultima copertă îmi zâmbește fermecător autoarea cărții, o doamnă mai în vârstă decât părinții mei, pe care-i cunosc și încruntați. Îmi amintesc că în dimineața asta m-am enervat prostește, deodată, ca o scânteie, fiindcă Felix nu și-a descoperit hanoracul în sertarul cu haine. Fiindcă am strigat de două-trei ori, ca să mă audă, fiindcă a coborât fără hanorac, fiindcă am fost nevoită să urc eu să-l caut, fiindcă mă tem mereu să nu întârziem, fiindcă treburile n-au mers șnur. Copilului pe cale să plângă i-am cerut imperios să rupă vraja rea, i-am spus să mă privească cu atenție și să observe că enervarea mi-a trecut. A luat cunoștință, iar eu mi-am aruncat o privire iscoditoare în oglinda retrovizoare; mi-am părut destul de calmă, într-adevăr, apoi mi-am spus că le voi zâmbi și mai des. Sunt singură acasă, încep să ordonez în teancuri cărți și caiete scrise și răs-scrise aflate doldora pe masa din sufragerie. Îndrept cu mâinile traversa scumpă și abia vizibilă de sub maculatură și mă gândesc că oricâte cărți ar mai apărea pe masă tot nu renunț la ea, la fel cum nu poți să renunți la frumusețe. O masă mare, plină de lucruri și lucrușoare la care nu te aștepți să se afle acolo, acoperită intim de o traversă mătăsoasă nu se poate compara cu ea însăși fără acoperitoarea din stofă cochetă, iar băieții noștri care și-au mutat birourile pe masa din sufragerie cunosc foarte bine obsesia estetică a mamei lor. Deocamdată e liniște și multă maculatură în sufragerie. E bine!

18387319_10212904331993148_608693273_n

Înșelare


Nu știu dacă se simte vreodată mai înșelată în dragostea pe care o știe ea decât atunci când mă așez la masa din sufragerie să-mi ajut băieții la lecții. N-am văzut-o nicicând mai decisă să-și strige frustrarea lipsei percepute atunci, sunt numărate certitudinile mele în ceea ce-o privește pe Kiti. Iubește-mă acum, nu doar când poți tu s-o faci, parcă îmi spune cu pasul sprinten și mâinile istețe, arată-mi că te străduiești s-o faci, mai zice, îndepărtându-se ademenitor, prevestitor. Mă tulbură să îmi probeze datul, eu socotesc cu grijă, nu cred că am greșit fatal, ci numai poate într-o doară, așa, din nimereală strâmbă.   Vino și tu, copilă, prefă-te că-nțelegi, îi spun, și-i dau o socoteală simplă. Ea râde, e surprinsă, dar se apucă să îmi numere degetele întinse, unu, doi…. Apoi se plictisește și părăsește masa de lucru, e împăcată și neînșelată iarăși.

18268573_10212876536898288_2132532483612259539_n

Da

Kiti confirmă, ‘da, am teză la matematică astăzi’, băieților le arde de glume, fata insistă, zâmbind hâtru, ‘da, am teză la matematică astăzi’, moment în care gluma se întrupează cu realitatea sau realitatea nu mai știe de glumă, băieții sunt surprinși pe granița dintre lumi, desigur că știu, dar surioara nu are cuvânt mai convingător în vocabular decât „da”-ul, adică cel mai convingător versus cei mai lesne de convins din lume, ‘minți, Kiti!’, spun ei într-un glas, dar Kiti tace cu subînțeles, un subînțeles atât de limpede încât n-are nevoie de cuvinte, (nevoie de cuvinte îmi vine în minte cuminte), ea dezminte, nu minte, poate doar îi face bine să întărească încrederea băieților în ea și în putința ei de a le întoarce iubirea frățească, cine știe?, sau poate că e promisiunea ei solemnă, neconștientă de apartenență, cine știe?, cert este că băieții trebuie să traseze linia clară a concretului, de mă umplu de duioșie, ‘te rugăm, spune-ne dacă minți’, până ce copila își spune iarăși cea mai convingătoare vorbă din vocabularul neconvingător, ‘da’, ca o împăcare.

 

18077096_10212784324913046_4016063026804883018_o

Mamă, vrei să-ți povestesc?

Povestește-mi, iubitule, despre impresionanta ta luptă cu monstrul lacustru, spune-mi despre năluci, drilluri, trăsături sau twistere, despre observare și răbdare, nu uita de furnicăturile și hărmălaia de impresii în valuri crescătoare ce te-au trecut când prădătorul a fost pe cale de a fi prădat, cum a fost cu încovoierea undiței și măiestria inginerească a mecanismului complicat al mulinetei, adu-mi aminte despre cât de inconsecvent percepi timpul curgător și cât de fericit te poate face asta, pentru că simți timpul lung al așteptării ca pe o clipă dacă ești binecuvântat cu pasiune, iar clipa întâlnirii ca pe un dar, răsfăț al sufletului, deci prelung și percutant, povestește-mi despre forța antrenată a brațului și inteligența mâinilor tale, apoi despre eșecuri și învățăminte, despre stropii periculoși pentru ochii tăi miopi în lentile erupți din pasiunea viețuirii, a ta, a monstrului, a lacului, și mai spune-mi din timp în timp, „mamă, stai să auzi grozăvia’, fiindcă îmi faci ochii să lăcrimeze de bucurie, fără să am cel mai mic interes în arta pescuitului luată ca atare, izolată de tine, tu spune-mi în continuare, înconjurându-mă concentric cu pasul tău și vorba ta pasională prin bucătăria mișcătoare, căci ea mă împinge de colo-colo, eu n-am habar de ce mă învârt pierdută în ea, spune-mi, nu mă menaja, și iartă-mă că apuc printre frazele tale scumpe să-mi las bucuria de a fi destinatarul impresiilor tale să se amestece cu uimirea și nerăbdarea pe care orice istorisire autentică le naște, apoi cu întrebarea, ce am făcut pe lume ca să merit atâta iubire si incredere?, și neapărat, mulțumesc!

 

17991743_1456644881076346_968991818885851677_o

 

 

O piruetă

Unele peste altele, lucrurile și enervările zilelor s-au strâns în cea mai nefericită combinație posibilă în mintea ei deranjată de cele mai surprinzătoare nepotriviri, la fel cum se strâng deseori gândurile și umorile felurite în același câmp al spațiului virtual, desigur, s-a întâmplat la un moment dat inevitabilul, și-a atins un capăt, cum ating gimnastele periculos extremitatea bârnei dintr-o aparent simplă săritură, atunci și ea s-a dat neapărat peste cap, în felul ăsta sperând și în reconfigurarea aglomerării dinlăuntru, nu doar în salvarea pe care prefacerile o nasc. A început să meargă pe vârfuri în jurul copilei ei plângătoare până când copila a întredeschis bănuitor un ochi din grimasa nefericirii, apoi pe-al doilea, dar nu imediat, ci după ce ea, noua balerină, a încercat și-o piruetă. De atunci și până în zilele noastre, a continuat să îi danseze copilei, iar copila n-a amețit încă de fericirea de a i se dansa doar ei și numai ei.

Desigur asta i-a dat încrederea că fata va putea să urce, ba chiar să stea scurt timp pe scaunul stomatologic al bunicului ei, mai sceptic, dar și mâhnit să-și sperie sau îndepărteze nepoata scumpă. Si totuși, copila a venit, a urcat, a deschis gurița tremurătoare (poate și temătoare) și s-a lăsat în voia adulților din jurul ei (tatăl proiecta lumina reflectoarelor asupra ei, bunica și frații se minunau în culise), plângând ușor și resemnat și adunându-se din timp în timp cu speranță în poziție fetală acolo sus, în centrul atenției și iubirii unei lumi întregi de dansatori doar ai ei și numai ai ei.

18034824_10212699057821422_607591554_n

Ignoranța e pe cale de dispariție timiditatea scade din ce în ce Apa are să ajungă până aici*

In toată discuția asta controversată despre vaccinuri se discerne trista și înrădăcinata trăsătură a neamului, lipsa spiritului civic. Este atât de ușor să te sperii, pe cât este de la îndemână să deschizi o pagină de internet, dar mereu am gândit, așa introvertă cum mă aflu, că deșteptăciunea unui popor, care modelează bunătatea, încrederea și compasiunea, trebuie să presupună alăturarea umană fizică și culturală. Cât despre a vaccina sau a nu vaccina nu pot să spun decât că pe cât de drept este să putem să ne informăm, pe atât de împovărătoare este iluzia controlului. Trebuie să recunosc neapărat nota sarcastică din expresia „a alege informat”.

După acele două săptămâni furtunoase din trecutul recent al lui Kiti și al familiei ei, ce i-a epuizat și i-a aproape naufragiat în subuman, au mai trecut două ca încântarea, ușoare și curate, până când, de dimineață, copila s-a pus iarăși pe plâns, lăsând parcă să se-nțeleagă că ritmul de prefacere a spiritului ei măsoară două săptămâni în cap…sau inimă sau suflet, pe unde s-o afla acesta. Plânge, mi-a spus tatăl, împiedicându-se de teamă, ce facem și încotro ne duce supărarea ei, mi-am zis și eu. Apoi mi-am amintit că nimănui nu i se refuză dreptul la decompensare din prea multă fericire, de ce nu ar putea să plângă pur și simplu? În plus, experiența solitudinii este mai sănătoasă prin puterea de a plânge.

17760815_10212589258396505_3086214374811950309_o

*versuri de Gellu Naum

Las-o, că nu înțelege!

Dacă suntem pe atât de anxioși, depresivi pe cât este de nefericit (sâc) populat intestinul nostru de microorganisme-prietene (cum sugerează de ceva vreme teoriile microbiomului), ei bine, asta nu poate fi decât o veste amăgitoare. Aș putea admite in extremis că substanța care ne compune este alterată într-un continuum întâmplător de o seamă importantă de microorganisme mai mult sau mai puțin inteligente funcțional, însă mi-este dureros a lua de bun faptul că și gândul, impresia și chiar temperamentul mi se joacă nebunesc, aleator în mod similar. Si dacă numai o sumă seacă de reacții probiotice și-atât ar fi omul și tot aș putea orbi de la lumina pe care ea, omul, o răspândește.

17761155_10212596703782635_6326849121413241508_o

Stele cu coadă

Coc un quiche într-o formă de tartă din silicon, când e copt, îl scot din cuptor și vreau să îl împart în opt felii. Mie-aste teamă să nu despic cu cuțitul meu pătrunzător mai mult decât tarta, dar dorința de a-mi duce la capăt pregătirea mesei este mai puternică decât rațiunea. Desigur, obțin nu doar opt felii îmbietoare de tartă franțuzească, ci și o formă originală de copt din silicon, cu fund împărțit de niște crestături de o perfecțiune pe care am naivitatea să o admir în opt sectoare de cerc jucăușe. Masa este aranjată, ceea ce-i dă inimii ghes să tresalte de încântare mai degrabă decât să se supere pentru forma siliconată dusă (dar cât de poetic dusă).

Îmi aud glasul povestindu-mă la radio și mă emoționez. Nu este chiar glasul meu, dar ar putea fi, atât de autentic îmi apare. Poate cuvintele pe care le recunosc ca ale mele, poate trăirile pe care le redescopăr intacte în spatele acelor cuvinte, poate vocea, poate împrejurările sugerate, amintirile, chipurile, dorul, una dintre toate acestea sau toate împreună mă fac să plâng. Și plâng fără grija de a fi descoperită, deși sunt înconjurată de multe geamuri transparente, iar trecători grăbiți se perindă prin spatele geamurilor. Sunt expertă în plânsul-expoziție. M-am citit singură, desigur, de atâtea ori, dar n-am făcut-o niciodată mai mult decât în gând, de aceea nu mă miră emoția ce se naște când mi se dezvăluie un nou glas. Sunt o jucărie desfăcută în n bucăți și recompusă din n+1 piese, un întreg augmentat, un trup însărcinat cu noroc.

Kiti culege cu două degete o petală de narcisă, o zădărnicește de parfum și (o înghite) de concret. Aș putea plânge de supărare, dacă nu aș încăleca supărarea cu grija de a o atenționa pe Kiti de iraționalitatea gestului ei. Fetei pare să nu-i ajungă la țintă sensul îngrijorării mele, atunci eu ridic vocea, iar Kiti acceptă frustrarea de a-și înfrâna temporar imboldul. Simt o ușoară tristețe să știu că îi interzic bucuria misterioasă și mă gândesc la forma mea de tartă, la forma mea de egoism neinterzis. Aș putea să plâng, dacă n-aș râde când Kiti profită și iese din strânsoarea atenției mele vigilente ca să sufoce un alt parfum, al unei alte petale neștiutoare de narcisă.

Emoțiile sunt stele cu coadă. Ele ne luminează sufletele, iar inerția trupului viețuind le prelungește către înapoi. Dacă nu știați, ăsta este motivul pentru care se întâmplă ca râsul să se confunde cu plânsul. Sau plânsul să se suprapună peste plâns. Sau râs peste râs, bătaie de inimă peste bătaie de inimă, coadă de stea peste coadă de stea, împiedicându-se, apoi confundându-se. Emoțiile sunt stele cu coadă, de aceea uneori nu ne mai încap, ne împing delicat sau brutal în afară. Poate că de-asta mă găsesc acum avântată în mijlocul câmpului cu narcise semănate de vânt, culegând câteva pentru a cine știe cui bucurie?

17792539_10212525879572074_479480736_n

Jocul întâmplării

Trebuie să recunosc că, dacă fac tot ce-mi stă în putință să ne ținem împreună, atunci când cred eu că este de dorit ca o familie să fie împreună, tot îmi mai rămân lucruri pe dinafară, pe care nu pot să le cuprind, să le unesc cu o simplă îmbrățișare. Îmi amintesc de observația unei prietene făcută acum ceva ani, cum că familia mea nu poate fi o familie ca oricare alta, observație care m-a revoltat atunci. Acum nu mă mai revoltă, în schimb sunt gata să spun că, chiar dacă familia mea este doar într-o oarecare (sau poate nu atât de oarecare) măsură asemănătoare cu familiile în care nu cresc copii cu dizabilități, știu sigur că ea este exact așa cum trebuie să fie prin conjugarea inițial a celor două personalități cu care venim cei doi părinți să o construim, apoi cu împletirea iscusită a nou-născutelor spirite, fiindcă iscusită este fiecare creație miraculoasă care este viața. Zic, așadar, că rămân să mă împac cu neîndemânarea mea punctuală, aceea de a nu putea să ne emoționăm laolaltă la un spectacol. Nu caut dinadins să îmi petrec timpul pe rând cu fiecare dintre copii, mă depășește gândul că eu trebuie să orchestrez asemenea întâlniri tainice în duete felurite. Sunt o mamă simplă, care iubește soluțiile simple, de aceea nu cumpăr niciodată mai mult sau mai puțin de două sau trei bilete la spectacole, desigur, atunci când nu mă entuziasmez excesiv și aleg numărul cinci. Imi iubesc rolul asumat de dirijor al însoțirii noastre aleator-neobișnuite, fiindcă sunt o mamă simplă, care respectă jocul original al întâmplării.

17554903_10212462184139728_467701735_n

 

 

Modul impresiv

Foarte stranie senzație de dimineață la trezire. Lumină multă, liniște deplină, vise încheiate, somn întreg, ori plenitudine, ori vid, nici urmă de fragmentare. Trăiesc sub pregnanta impresie că soarele s-a grăbit astăzi să ne facă o bucurie. Nu cred neapărat că am merita-o și nu sunt nici superstițioasă. Poate prea rațională, de-asta accentuarea impresiei. Senin. Perfecțiune. Totul sau nimic. Suntem atât de aproape de extreme, încât credem că le atingem. Dimineața asta bem șampanie la micul dejun. Șampanie adevărată, nu dulcegăraia aia grețoasă pentru copii. Felix renunță la lingurița de ciocapic din orice băutură, fiindcă intuiește efervescența momentului (pe cea a șampaniei nu știu dacă a notat-o). Purtăm mănuși delicate din mătase albă, cu ele mângâiem cel mai fin. Timpul stă pe loc, iar nouă ne-a dispărut teama. Se poate oare încerca demonstrarea ipotezei că teama depinde de timp? Dacă lăcrimează cineva în bucătărie, o face de fericire (fericirea este egală cu iluzia ei). Celebrăm împreună o întregire. Nu mi-e frică să o numesc, uite, spun iarăși: întregire. Altădată mi-aș fi zis, nu îi spune pe nume, ca să nu dispară, dar astăzi, de fapt nu astăzi, fiindcă astăzi e prea precis în timp, așadar în spațiul nostru de înfrățire ni se reamintește cu generozitate că și răul este efemer, mulțumesc!

17434851_10212404277492098_7630244761899210666_o

Nu doar hormonii

Deschid articolul ăsta, se numește „Nu doar hormonii”, și încep să citesc: „Fata la vârsta adolescenței este o forță a naturii, are emoții atât de puternice, încât o șochează chiar și pe ea însăși.” „Este o forță a naturii” îmi sună monstruos în urechi, îmi sună în urechi de la exact 5:24, o oră de trezire nu foarte șocantă, dacă nu ar fi fost predestinată să și sune dureros de brutal, ca un ciocan lovit cu putere de metal, așa, ca să cunoască și reverberații. Eu nu mai sunt adolescentă, dar, precum aceasta, mai degrabă fără s-o conștientizez (deși uite că o fac), îmi descarc oful spre tine, o descărcare nu neapărat necinstită, fiindcă tu nu simți emoția, eventual doar o vezi. Dar adolescenta noastră cum iese din șocul acestor trăiri aprige? Bineînțeles, la fel ca orice altă adolescentă, plângându-se părinților ei, cele mai sigure, de încredere ființe din jurul ei. Of, ziceam, pentru că te trezești într-o bună dimineață și nu o mai recunoști, te înspăimântă urletul ei, te arde focul ce îi iese dinăuntru pe ochi, gură și membre, îți face cunoștință cu ura, deopotriva te urăști pe tine și pe ea, de fapt urăști și e de ajuns ca să te disprețuiești, în timp ce copilei continuă să îi erupă halucinant șocul pe pământul pe care l-ai crezut o vreme sigur, măcar ai ajuns să ai bunul simț să nu te mai întrebi de ce ție, să nu te mai compătimești și desigur să plângi, pe jumătate emoțional, pe cealaltă jumătate rațional, să te rogi încă nu ai vreme, cel puțin nu cât alergi după ea, ca vânătorul după vânat, cu precauție și lăcomie, cu și fără emoție, poate mai încolo, când i se vor vindeca rănile de pe trup, dacă nu și cele ale sufletului ei tânar și nespus de încercat, ori poate când cu toții vom uita de monștri, fiindcă, nu mă îndoiesc, va veni și vremea aia.

 

DSCN5566

Idilic

Am citit o carte haioasă și necomplicată, ca o comedie romantică, în ciuda faptului că eroul ei, un profesor de genetică dintr-o universitate australiană, suferă de sindromul Asperger, de altfel o tulburare complexă a comportamentelor sociale în special. Autorul Proiectului Rosie, Graeme Simsion, a fost premiat pentru această carte cu Victorian Premier’s Award și tradus în peste treizeci de limbi. Am râs citind-o și am empatizat pe alocuri cu eroul împiedicat social, dar scriu despre carte, pentru că, deși am aflat că oameni din comunități diverse de Asperger și-au regăsit propriile dificultăți de adaptare la normele sociale în dificultățile eroului, totuși imaginea personajului principal este excesiv idilizată și numără relativ multe prejudecăți legate de tulburarea de spectru autist și sindromul Asperger. Atât am vrut să spun despre cartea asta, pe care aș putea să o recomand pentru un sfert de vacanță.

Există situații imposibile, fără ieșire și nu mă refer la cele mai grave și mai dramatice întâmplări ale ființei. Iată că aflu că pe Kiti și pe terapeuta care o însoțește le-a invitat să coboare dintr-un taxi șoferul lui, în mijlocul cursei, din cauza neliniștii fetei noastre, neliniște care, da, poate arăta suficient de înspăimântător pentru cineva. Si totuși. Cum putem noi să cerem cuiva care organic simte repulsie față de comportamentul tău (dacă nu chiar față de tine) să continue să te tolereze în preajmă, când alăturarea respectivă nu scoate decât răutate, frustrare și tristețe din cei ce se alătură. Putem oare face ceva pentru fata noastră într-o atare situație concretă imposibilă? Spun că cu cât rezistăm mai îndârjit, cu atât ajungem să acceptăm fără împotrivire viața. A te resemna și a nu te resemna, aceasta-i certitudine.

 

 

17358775_10212354970379451_5110229890132281203_o

Sfoara visurilor

Când era mic, Horică își dorea cu ardoare „sfoara visurilor”, o sfoară albastră, plastifiată de la Ikea, pe care până la urma visurilor nu a căpătat-o. Îmi amintesc de ea pentru că ploaia de astăzi mă face să exclam, „iată ploaia visurilor!”, ea, ploaia, îmi apare ca ploaia necesară a începutului, deopotrivă purificatoare și hrănitoare. Acum, ancorat (fără sfoară) în realitatea prezentului, Horia memorează eseuri la română și boscorodește practica obișnuită de zeci de ani de a învăța pe de rost, fără rost. Privind înapoi (nu neapărat cu mânie și totuși), observ că doar pauzele dintre eseuri diferă peste timp între ele, dacă în trecut ele se împlineau mai degrabă centripet, prin gânduri, reverii, capricii orientate spre sine, astăzi comunicarea ideilor se face preponderent către exterior, adolescentul se detașează de materia de înghițit cu ajutorul telefonului mobil, sunt aproape sigură că astfel arată tabloul general al elevului actual învățând. Nu știu dacă este iritația stomacului sau ploaia de vină pentru simplitatea cu care emoția mă cuprinde, dar gândul interzicerii lui Horică a „sforii visurilor” mă întristează până la lacrimi. Nu știu nici dacă resemnarea îi este model mai degrabă copilului mare decât copilului mic dintr-o familie, dar simt de parcă am fi comis o nedreptate mică față de băiatul nostru mare atunci, și o cruzime acum, când eu încerc bucuria ploii mele ce-mi amintește de sfoara lui nebucurată. Caut să-mi dezvăț sufletul de melancolie cu o îmbrățișare discretă, cum se cere în timpul ăsta, pentru copilul mare.

17204150_10212295116883151_2089145215_n

Manuale

Doamna de arte le-a dat ideea copiilor. Felix mi-a spus de câteva zile că îmi pregătește o surpriză, apoi mi-a amintit că mi-a pregătit surpriza și mi-a dezvăluit unde se află ea (în ghiozdan), dar niciunul dintre noi nu a avut timp să o scoată la lumină până astăzi de dimineață, când am organizat militărește plecarea de acasă și când am enumerat împreună activitățile, chibzuind bine timpul și amintindu-ne de surpriză, astfel: Felix- tema la pian, eu- cafea, Felix- pieptănat și băgat maieu în chiloți, eu- cafea, Felix- pus gustare în ghiozdan și, ah, scos surpriza tot de acolo, eu- cafea, amândoi-bucurat de surpriză și plecat către școală. Zis și făcut, cu mențiunea că pliculețul din pânză roșie se asortează bine cu poezioara inscripționată pe inimioara roșie din carton pe care mi-a dăruit-o tot Felix de 8 martie anul trecut,

„Mami is nice

And doesn’t like mice.

She is delicate

And she smiles right!!!!”, poezioară asemănătoare măcar la veselie cu pliculețul, dar și la îndemânarea cu care au fost confecționate. Cusătura laterală a portmoneului-surpriză este madlena mea, mă văd dintr-o dată transpusă în copilărie, miroase frumos, a petrol sau benzină (astăzi stomacul meu refuză vehement să primească liniștit asemenea izuri, darămite să le înghită cu încântare), pentru că sunt la școală, la ora de arte sau lucru manual, cum se numea atunci, eu învăț să tricotez un rând pe față, unul pe dos, trag tare, să nu-mi scape, de firele roșii (știu sigur că sunt roșii), iar andrelele se strecoară cu dificultate prin ochiuri sau nu se strecoară deloc, mă doare crisparea degetelor în timp ce număr cu greu un rând pe față, unul pe dos, dar reușesc totuși să număr câteva de felul ăsta. Imaginea străduinței mele și a lui Felix mă înduioșează, ne îmbrățișăm și Felix își scuză lipsa de inspirație ce l-a împiedicat să completeze cu detalii mai bogate desenul din interiorul plicului, motiv, desigur, de amuzament pentru noi doi, în definitiv, îi zic, de unde atâta imaginație chiar și la Felix, copilul nostru zi-poveste, zău așa!

17203831_10212282594730105_1828831722_n

 

12828942_10208919357571278_8998340085725841927_o

Fără legătură cu ziua mamei

Privesc fotografia de mai jos și-mi zic că este nespus de armonioasă. O mai privesc o dată și-mi spun că știu ce o balansează. Aș putea să scriu că o privesc și a treia oară, dar ar fi plictisitor și, poate, previzibil. Nu scriu. Mă gândesc cum se construiesc și deconstruiesc furtunile familiale, dintre părinți și copii. Este un subiect prea vast, aleg să mă opresc în punctul maxim de înflăcărare. L-am experimentat, desigur. Este acel punct de inflexiune care, odată trecut, se lasă cu traume. Glumesc sau nu. Este punctul față de care argumentele trec asimptotic în cel mai fericit, așadar teoretic caz. De acolo nu poți decât să-ți dai drumul oleacă în jos, bineînțeles, liber de pre-judecată, adică incoerent. Ha. Sau poți coborî mai lin, cam ca pe o parapantă. Așa, ca-n fotografie. Nu găsesc un motiv destul de bun pentru care poza asta să-mi inspire imediata vecinătate trecută a apogeului despre care am zis, decât, poate, fiindcă îmi sugerează o împăcare. Fără legătură cu ziua mamei de mâine, cred că împăcarea cu gândul că copilul nu îți este dator necondiționat cu ascultare poate fi un dar prețios. La mulți ani împăcați carevasăzică, mamelor!
17016889_10212251369669498_8530773223789116205_o

Rugăminți

Cuminte îmi răspunde fiecărei rugăminți (o rog doar când nu sunt grăbită, altfel dau ordine sau mai bine direcții), așază-te, închide gura și ochii, lasă capul pe spate, un ‘te rog’ pentru fiecare. Pentru că am timp, mă minunez cât de irațională este nerăbdarea față de copii și cât de ușor curgătoare este comunicarea cu ei pe timp de pace, fiindcă experimentez adeseori apogee de iritare pe care le ușurez doar pentru că mă încurajez singură să am răbdare, ‘răbdare’, îmi spun când arde, până arde tot, abia cenușa o pot îndepărta cu o suflare înțeleaptă. Strâng sticla de șampon direct peste părul ei ud, căzut compact pe spate și o boare exotică de migdale mă duce în vis. Îi fac fetei o rugăminte iarăși, iar ea îmi face o promisiune în răspuns. Trec câteva minute, cât o conduc către dormitorul ei, o rog din nou să nu uite ce mi-a promis și îi zâmbesc încurajator. Ea mă liniștește, ‘stai fără grijă, mami!’. Intre timp, părul apare clătit cu o cascadă întreagă de apă, nemăsurabilă, ca visul. Trece noaptea și Kiti se trezește surâzând, înțeleg că și-a ținut promisiunea, dar care promisiune? Îmi amintesc de rugămintea din vis, de liniștea în care i-am permis să mă urmeze aseară, de gândul că realitatea coființării noastre nu este doar concret și spus și etalat, ci are și o parte mistică, imposibil de negat, ce bucurie!
13958251_10210197737009965_6791083798597213668_o

Luminos

Câteodată casa este inundată de lumină (iubesc casele pline de lumină și mă tulbură casele luminate artificial în plină zi, de aceea lipesc în fiecare zi liberă a fetei întrerupătoarele cu scotch), astăzi este una dintre acele zile, „inundat” este adjectivul, privirea-mi îngăduitoare înoată lin pe liniile estompate ale mobilelor de sub podea, n-am grija obișnuită a respirației, contururile neclare, jucăușe nu știu că sunt doar niște senzații (asta îmi amintește de povestea inventată ieri de Felix, el zice că Spotu-dinozaurul nu știe despre sine că îi este imaginar prieten lui Felix, cum crede la rândul său că Felix îi există doar în imaginație- iată o perspectivă duală asupra realității obiective), impresia lor este însă concretă, fantele palpebrale se micșorează, dar tot îmi face bine ploaia caldă de lumină, cum îmi face și gândul că toate contururile mișcătoare ale copiilor mei apucă să se rotunjească puțin câte puțin, cu fiecare strop de lumină în plus deasupra capetelor lor.

17078613_10212221384839896_1307746547_n

Priviri și corespondențe diverse

Cred că am privire lipicioasă, fiindcă adesea mi se întâmplă ca între oameni necunoscuți, eu să fiu cea căreia cel mai vorbăreț dintre noi i se adresează. In fața registraturii, pe culoarul luminat dureros de artificial, stăm în rând simbolic opt persoane cu șapte dosare și un copil în brațe. Copilul nu are dosar, iar mama lui are un dosar și un copil în brațe, după care, restul de șase persoane stă echilibrat cu câte alt, desigur, dosar în mâini sau brațe. Așteptăm să înregistrăm hârtii peste hârtii și iarăși alte hârtii, dar nu despre asta e vorba. O femeie cam la vârsta unei tinere bunici vrea să vorbească și vorbește, fiindcă, aflu, suferă de autism, ceea ce o face extrem de sensibilă la nevoile și dorințele ei senzoriale, îmi spune chiar că dacă i se face foame și nu are de mâncare la îndemână, începe să țipe și să arunce cu tigăile și oalele pe fereastră. Fiindcă mă privește sprinten și insistent, glumesc, cred că oalele și tigăile i se întorc pline de mâncare înapoi prin bunăvoința cuiva, Zâmbește și îmi pune întrebări indiscrete. Eu îi zâmbesc îndărăt și îi zâmbesc și lui Felix care se cațără cât e de mare pe mine, nu știe cât de tare să-l impresioneze atâta stranie vorbărie. Aflu nevoit tot felul de amănunte despre dumneaei, apoi îi vine rândul la registratură și pe culoarul luminat dureros de artificial, acum când soarele primăvăratic este nespus de generos, se lasă liniștea. Din urma mea, un bărbat tânăr cu ceva dizabilitate intelectuală ușoară pornește a râde și a vorbi cu mine, în timp ce îmi arată cartea lui de identitate, curată, nou-nouță, abia ridicată de la poliție, împreună cu povestirea împrejurării care l-a dus la refacerea actului de identitate, o poveste mai degrabă înduioșătoare decât banală la care devin părtașă mai degrabă înțelegătoare decât întâmplătoare. Mă imaginez privind înspre oamenii din jurul meu, inclusiv către mine, îmi văd ochii larg deschiși, încercănați din oficiu și îi privesc cu simpatie. Iubesc oamenii, din oficiu, așa de simplu cum am și cearcăne de când mă știu.

16178668_10212185819390782_1324855015520373499_o

Opinii optimiste

Aseară am văzut un film foarte frumos și trist, eroul, un bărbat de 54 de ani, mi-a amintit de tataia Chiril, (deși este mult mai încercat decât a fost bunicul meu), fiindcă este un om bun, drept, vesel și iubitor cu copiii. Mesajul filmului nu are subtilitate, este franc, aspru și dureros, dar totodată plin de speranță, depinde cum te uiți la el. Filmul britanic, I, Daniel Blake, al regizorului Ken Loach este un film de văzut, fără îndoială.

Între timp chiar a venit primăvara, se pare că a venit cu trâmbiță din moment ce aproape toți prietenii mei de pe facebook au aplaudat-o la unison și au sărbătorit-o (unii dintre ei, eu inclusiv) verde, adică cu câte o salată verde și colorată.

Astăzi la sport am ajuns cu pulsul la 152 de bătăi pe minut și am încercat să-mi privesc inima cu admirație. Cred că este momentul să mă încred și în concretul din care sunt construită, nu doar în abstracțiunea ce rezultă din emoții și idei, mai ales că pe cel dintâi am început să-l pun, dacă nu serios, cel puțin sănătos, și nu-i puțin, la muncă.

Felix mi-a arătat de dimineață doi pugi ce păreau că trag după ei în „V” cu câte un ham o doamnă. A pornit într-un râs molipsitor plin de adorație față de toată lumea canină, râs care m-a făcut să lăcrimez dulce. Nu foarte dulce încât să mă îngrijorez că aș putea suferi de diabet (încă nu făcusem sport), dar dulce, iar faptul că poți avea impresia că plângi dulce, sărat, acid sau amar are tot atâta logică cât de culorat este și gustul.

Kiti s-a trezit veselă ca un clinchet de clopoțel. Considerând că ieri s-a cam tânguit misterios ca întotdeauna, se înțelege de unde-mi vin pornirile optimiste de mai sus. Din respect organic pentru mama lui, chiar și Horică ne-a alungat cu blândețe specială din camera lui dis de dimineață.

 

16835862_10212137401940376_7663901389401938872_o

Să vină primăvara!

Știi că ți-a ajuns iarna chiar și ție, sfătoaso, atunci când încordată cauți zi de zi cu privirea puncte mobile portocalii pe sub stratul încă sănătos de gheață de peste iaz. Fericit se mișcă cu o amorțeală firească după somnul salvator, înaintează greoi către piatra limitrofă încălzită de soare, abia aștept să le dau vestea copiilor. Mi-a ajuns și nu sunt cea mai nerăbdătoare ființă pe care o cunosc! Răbdarea. A nu se confunda cu timiditatea, timidul poate părea adesea un răbdător iscusit. A fi răbdător înseamnă a estompa reacția la disconfortul pe care îl ai, folosindu-te eventual de rațiune. N-am nicio îndoială că acum, la început de primăvară, neastâmpărul pe care-l trăiesc are și el temeiul său. În plus, în vremuri ilogice nerăbdătorii tind să aibă răbdare, iar timizii nu mai sunt ceea ce-au fost odată. Să vină primăvara!

 

16924177_10212136240191333_1466096907_n

Din vârful pământului

Uneori vacanța de iarnă a ultimului an de liceu nu este ultima vacanță de schi împreună cu părinții și cu frații tăi, dar numai gândul că ar putea fi îi întristează pe amândoi frații. Sunt cu ei pe telescaun, iar soarele prietenos îmi dă imbold să sper. Om veni iarăși la anu’ la schi, doar că mai repede, în vacanța ta de viitor student, ce zici? Îmi dă imbold să sper, dar nu-mi dă dreptul să uit că atât copiii, cât și adolescenții, mai ales adolescenții, sunt prea ancorați în prezent cu trup și suflet, mai ales suflet, ah. Uit așadar și îi supăr fără să vreau pe amândoi. Felix plânge, mi-e teamă că-i îngheață lacrimile, dar ele nu îngheață niciodată când sunt autentice. Horia tace. Eu ce să mai zic, am zis-o. Unde este căciula Adidas scăpată de cineva în valea pietroasă adâncă, de sub noi, printre copaci, pe care o tot vedem de câteva zile încoace? O caut disperată cu privirea, știu că este pe-aici, dar nu o văd, să rămână nedescoperită de ochii mei îmi stă ca o sentință pe creier. Dacă nu dau de ea,…nu mă încumet mai departe, în același timp zăresc căciula. Uite căciula, strig ușurată, iar băieții, descoperitorii, încuviințează lipsiți de chef, adevărat! Adevărat, da, adevărată este și absența sincronismului sufletesc dintre noi, apoi am o revelație, în asta stă toată nepotrivirea dintre generații, în lipsa de concomitență emoțională. Adică nu că nu putem simți la fel, ci că timpii în care simțim la fel sunt defazați; prezentul adultului este ușor acrit de vremea ce a trecut, pe când cel al copilului clocotește de pasiune. Nu mă îndoiesc că prezentul se poate petrece ca un cântec monoton, imparțial și franc, fiindcă nu pot să nu mă gândesc aici, din vârful pământului, oare ce ar zice Kiti despre asta?

 

16754280_10212055464811999_1693967138_n