Furtuna

Odată, după una dintre încercările pe care autismul copilei ne-a detonat-o la picioare, ne-am întrebat cu Horică oare cât de mult peste ce aveam atunci ar putea fi prea mult de îndurat, iar răspunsurile pe care ni le-am căutat scornind tot felul de situații la limita omenescului au fost destul de încurajatoare. Și totuși. Mai copleșitoare decât dependența fetei de noi, mai epuizantă și descurajantă decât orice gând la viitorul ei dependent îmi apare propria noastră nesfârșită dependență de oamenii din jur, ceea ce este, recunosc, nu doar dureros pentru mine și ai mei, ci atât de neobișnuit pe cât este și autismul însuși. Desigur, sunt recunoscătoare zecilor de oameni înțelegători și iubitori de care ne-am înconjurat de peste zece ani de când…, dar cât de chinuitoare este teama de iminenta lor renunțare, adesea subită, ca cutremurul sau furtuna din senin, renunțare pe care, la fel ca pe fenomenele meteorologice amintite, nu o poți condamna sau urî sau îndulci, ci poți doar să o trăiești, s-o plângi și s-o uiți. Oamenii renunță și pleacă și nu trebuie învinovățiți, eu rămân neresemnată să plâng puțin, apoi să caut alte suflete pereche cu al copilei noastre, la fel cum am făcut aseara cu salcia frântă de furtună.
IMG_0449

Lasă un răspuns

%d blogeri ca acesta: