Aseară am văzut un film foarte frumos și trist, eroul, un bărbat de 54 de ani, mi-a amintit de tataia Chiril, (deși este mult mai încercat decât a fost bunicul meu), fiindcă este un om bun, drept, vesel și iubitor cu copiii. Mesajul filmului nu are subtilitate, este franc, aspru și dureros, dar totodată plin de speranță, depinde cum te uiți la el. Filmul britanic, I, Daniel Blake, al regizorului Ken Loach este un film de văzut, fără îndoială.
Între timp chiar a venit primăvara, se pare că a venit cu trâmbiță din moment ce aproape toți prietenii mei de pe facebook au aplaudat-o la unison și au sărbătorit-o (unii dintre ei, eu inclusiv) verde, adică cu câte o salată verde și colorată.
Astăzi la sport am ajuns cu pulsul la 152 de bătăi pe minut și am încercat să-mi privesc inima cu admirație. Cred că este momentul să mă încred și în concretul din care sunt construită, nu doar în abstracțiunea ce rezultă din emoții și idei, mai ales că pe cel dintâi am început să-l pun, dacă nu serios, cel puțin sănătos, și nu-i puțin, la muncă.
Felix mi-a arătat de dimineață doi pugi ce păreau că trag după ei în “V” cu câte un ham o doamnă. A pornit într-un râs molipsitor plin de adorație față de toată lumea canină, râs care m-a făcut să lăcrimez dulce. Nu foarte dulce încât să mă îngrijorez că aș putea suferi de diabet (încă nu făcusem sport), dar dulce, iar faptul că poți avea impresia că plângi dulce, sărat, acid sau amar are tot atâta logică cât de culorat este și gustul.
Kiti s-a trezit veselă ca un clinchet de clopoțel. Considerând că ieri s-a cam tânguit misterios ca întotdeauna, se înțelege de unde-mi vin pornirile optimiste de mai sus. Din respect organic pentru mama lui, chiar și Horică ne-a alungat cu blândețe specială din camera lui dis de dimineață.
