Negruțul nostru

Am plecat amândoi, ca aproape în fiecare dimineață, Felix și cu mine, către școală, au farmec aparte diminețile de toamnă târzie de jur împrejurul lacului, este farmecul dat de aerul misterios de poveste, știți, ceața palpabilă și clocotele călduțe de la suprafața apei, ramurile tremurânde, multidigitate ale sălciilor, liniștea prevestitoare și crepusculul; de multe ori plecăm în grabă mare, nu fiindcă nu ne-ar ajunge timpul de pregătiri de acasă, dar pentru că îl extindem noi, intenționat, uite cum astăzi băiatul a stat să experimenteze tonalitățile digitale grave extreme ale pianinei sale, pe acordurile solemne din Star Wars, cu sonoritate de voci umane reunite ca într-un cor, pe mine aproape că m-au speriat, iar el este mai fricos decât mine, îmi place nespus ideea că experimentarea artistică ignoră, ba înghite cu totul frica, am plecat amândoi așadar, un pic îngrijorați de dispariția din aria casei noastre a câinelui Negruțu, pe care l-am mai plâns o dată împreună aseară, cu gândul să îl căutăm la malul lacului, Negruțu, Negruțu, am coborât, strigându-l din mașină, iar câinele s-a întrupat din ceață deasă, amețindu-se și tânguindu-se de bucuria reîntâlnirii în palmele noastre deschise, ca apoi să ne ducă, plângând întruna, să ne arate o domnișoară canină, lângă care ne-a arătat că ar voi să mai stea; apoi am plecat mai departe în drumul nostru, amândoi plângând, mai mult de pisicelile binecunoscute ale marelui Negruțu, ce îmi răsună încă în urechi și-o să-i răsune încă un timp, sunt sigură, lui Felix în urechi; mai încolo l-am lăsat la școală, dorindu-și să vină astăzi, mai curând decât oricând, odată seara, când plănuim să îl aducem iar acasă pe Negruțul nostru.

img_2162

Lasă un răspuns

%d blogeri ca acesta: