Limbaj

Nu-mi dau seama de liniștea din capul meu decât în clipa în care liniștea se strică. Atunci enunțurile se succed de-a valma, ba se și suprapun, ca niște șerpișori ce ies și intră pe niciunde, uneori pe nesimțite. Dar ajung să le simt, dacă nu-mi dau pace, iar abstracțiunea care le constituie devine palpabilă, concretă. Oftez. Cu siguranță liniște deplină nu există. La ce se gândește Kiti? Felix își duce cu el cutia mare de Lego, pe care ar fi trebuit să o primească mai încolo, de ziua lui, dar n-a avut răbdare. N-o deschide, are de ”citit” o poveste întreagă, ilustrată dens și aprig pe toate fețele cutiei. Se așază pe patul cel mare din dormitor, pe care Kiti îl măsoară perpendicular cu trupul în hiperextensie, de la vârfurile degetelor mari de la picioare până la cele ale degetelor mijlocii de la mâini. Am spus, patul e mare. Iar Felix îi ”citește” puțin surorii sale de pe cutie, apoi o testează, este atentă? O întreabă unde este maimuța și, fiindcă Kiti nu ezită când atinge cutia cu arătătorul exact pe maimuță, se minunează fericit, Kiti știe. Ea înțelege vorbele ce desemnează substantive concrete, cum este ”maimuță” (chiar dacă maimuța gri, cu trei picioare portocalii și sabie în mână nu este cel mai tipic antropoid), dar n-ar putea descoperi maimuța dacă n-ar avea abilitatea de a generaliza. Iat-o pe Kiti în stare de abstractizare, sprintenind cu mintea printre înțelesuri și sensuri. Se poate pricepe apariția fericirii, dară, pentru că limbajul fetei rămâne totuși în esență criptic. La ce se gândește Kiti, mă întreb adesea oarecum scuzabil, fiindcă n-am intenții intruzive, ci doar grijă.
13765789_10210034575051018_8763660608396205275_o

Lasă un răspuns

%d blogeri ca acesta: