Dar

Darurile. La daruri mă gândesc de cum deschid ochii după somn. Copiii învață să se preocupe de cadouri de când sunt foarte mici. Uneori, copiii au destule frământări în legătură cu cadourile pe care ar putea să și le dorească de zilele lor de naștere, în special. Alții, însă, nu au asemenea neliniști. Uită-te la Kiti! Ei îi poți face cadouri, desigur, numai că nu te poți aștepta să îți și mulțumească din suflet pentru ele, asta dacă neglijăm gestul de mulțumire învățat în repertoriul ei de semne de comunicare. Și totuși (deschid paranteza asta, fiindcă de câte ori scriu și spun cuvântul ”totuși”, îmi amintesc de mica revoltă a lui Felix de la trei ani, când a zis că ”totușiul” e al lui, așadar ne-a interzis să-l mai folosim, închid paranteza), și totuși. Îi putem dărui și ei ceva ce simte să primească cum se cuvine și anume, îmbrățișările. Dar noi o îmbrățișăm mai mereu, așa că astăzi avem o problemă. Este ziua ei și, desigur, o trezesc cu o îmbrățișare. Kiti o primește peste căldura și moliciunea trupului ei de după noapte și zâmbește ușor, aproape conspirativ, aproape făcându-mă să uit de presupusa problemă. Într-un fel, lejeritatea zâmbetului întors din îmbrățișare este un dar, este darul ei, pentru că, fără îndoială, de ziua lor, de fapt, copiii dăruiesc.

12308159_10208254934721122_8183372491640369834_o

Comments

Lasă un răspuns

%d blogeri ca acesta: